T.O. Bobe și jurnalul de la Luca citire

Dragoș Vișan

Ce poate să facă scrierea unui roman-jurnal ? Are puteri regenerative sau îi dă autorului mania vorbirii unui mitoman? Desigur c-ar fi ceva, ar acoperi un gol din viață, ca simplu mijloc de-a obliga să nu se mintă în el; însă dimpotrivă, dacă nu dă șansele exprimării directe a unui sine al naratorului, îl ÎNROBEȘTE inactiv pe autorul grafoman, doar spre întreținerea anumitor sinapse de stârnire compesatorie a imaginației alertate gratuit… Îi deservește talentul, programându-i atenția de scriitor inabil numai spre futilitățile văzute în jur și spre stridențele unui amestec pitoresc de ideolecte ale personajelor inventate. Deși amuzantă, cartea lui T.O. Bobe Cum mi-am petrecut vacanța de vară (apărută la Polirom în a două ediții – 2004, 2007) rămâne un simulacru de jurnal, un artificiu ieftin, plin de senzațional, sarcasm, spirit histrionic și kitsch. Chiar dacă nu ar fi constituit astfel o pură fantezie romanescă și se publica, jurnalul unui copil ce este ori se preface psihopat, Luca, putea deveni martor primejdios ori unul perfid. Cine însă ar incrimina vârsta copilăriei?! Însă, inautentic până la capăt, jurnalul de vacanță al unui Luca (aproape cibernetic inventat de către T.O. Bobe) nu constă deloc în mărturii de viață, dovedindu-se incompatibil rescrierii unor note zilnice datând din copilărie. Nu-l cheamă pe un inconștient copil Luca în instanță (de narator-personaj non-fictiv), ci spune neadevărul în zeci de scorneli, de faze sarcastice, grotești – vrând ca cititorii să rectifice, imediat, falsul din actul oralității sale potențial publice : consemnările aventurilor lui Luca nu capătă statutul inalienabil al înregistrării pe reportofon, n-au gradul zero, tangență, cauzalitate directă în fața realului. Avem de-a face cu Aventurile lui Tom Sawyer, Tom Sawyer în voiaj și Tom Sawyer detectiv – trilogia lui M. Twain în variantă românească.
Jurnalul estival al lui Luca devine un monstru scriptural, îndeosebi pentru cei care au neșansa de-a intra drept în botul lui de lup totemic, având flăcări nimicitoare. A judeca caricatural pe un individ bine cunoscut (mamaia, tata, mama, Bărbosul, Kiti, Robert, Miruna sau învățătoarea), dar și pe un altul oarecare (Adi, Onedin, Costel, Pamela, Bebi, Mimi, Știuca, Președintele), după jurnalul personal – iată maximum de subiectivitate ce-i dată copilului autor-transcriptor-personaj, care-i un lăudoros martor și copărtaș la acțiuni incredibile, probabil regizate de el încă de la început… Nu le regizează ca Mircea Eliade în Memorii și Jurnal indirect și ele nu vor “să se producă” aievea. Am citit jurnale pline de ofense nedrepte asupra unor personalități (cel al lui Mihail Sebastian), ori de autolingușiri pernicioase pentru autor. Altele dovedesc atâta discreție (Caietul albastru al criticului Nicolae Balotă), încât te îngrozești de la o vreme că autorul ar avea doar fler psihologic și că te va influența să-i observi și tu nepăsător, sceptic, cinic, fără nicio implicare pe toți cunoscuții. Infantilizarea premeditată a cititorilor este însă prea mult, iar T.O. Bobe devine ridicol, nicidecum minimalist, cum îl crede Bogdan Iancu într-o ”referință critică” a cărții republicate în 2007.
Apropo, scrierea unui jurnal este o bună autohipnoză. N-are de-a face cu sensibilul tremur interior al poeziei, nu este nici confruntare interumană precum teatrul, nu aspiră spre jocurile amestecate dintre fictiv și real care ne atrag din proza ficțională sau diegetică. Un jurnal o prezintă pe ființa iubită a autorului lui în tente ambigue dar tace, ca un tăinuitor docil, când disperatul ei portretizant dă semne că n-a scris suficient de exact întregul love story (sărind din lipsă de timp sau din inexplicabile rezerve peste lucruri importante). La T.O. Bobe eroina Kiti, care evolua ca ipotetică iubită pe ”meșina” de la scripete chiar în fața camerii lui Luca, va fi “ajutată” prin neîndemânarea acestuia să cadă mortal chiar în cazanul incantatoriu cu smoală (numai al babei Știuca ?!), pus acolo poate de-un autor-scamator. Păi nu fusese Kiti cea care controlase până atunci, la urma urmei, pulsația accelerată și culminarea actului diaristic al poveștii polițiste soldate cu doi morți – mamaia lui Luca și Onedin ? La ea duceau toate drumurile intrigii, ce nu ieșeau din obișnuit, din ezitarea lecturii spre straniul de ordin fantastic ; transele lui Luca nu ar fi fost induse artificial niciodată dacă Kiti, adolecenta lui verișoară l-ar mai fi vegheat și ”terorizat” avidă după banii ambilor lui părinți! Moralistul T.O. Bobe iese la rampă, inutil, prin Luca răzbunătorul: o smolește sadic pe Kiti peste tot, pe fața, pe mâinile încă neatinse, exact cum făcuse cu gândacul ars mai înainte la lentilă. Familia (mama) ei, ce o tot neglijase până atunci, o incinerază, o pune în borcanul de cafea. Va fi împrăștiată din greșeală printr-un automobil, care nu va mai fi luat de părinții lui Luca în sejurul lor de pe litoral, cu începere din ziua următoare a acestei pomeni. Fară personajul Kiti lumea compunerii școlărești a lui Luca nu mai ajunge să urle, să ardă, să orbească, să pută, să îți întoarcă mațele pe dos prin trăirile lui Luca alături de ea, că tot trebuiau ele mărturisite cuiva… iar jurnalul puțin erotizat până atunci se punea în locul său chezaș al relației strânse cu ficțiunea verosimilă. Jurnalul ar fi dormit precum șăgalnicul ”paj” eminescian Cupidon cu ea (nu chiar cu Kiti, măcar cu ficțiunea ei) în pat ! El l-ar fi instigat, l-ar fi înnebunit. Ca să-i defuleze urâciunile minții, scăderile, încrezuta stăpânire a faptelor. Jurnalul moare odată cu Kiti, devine trucat – avocat al apărării ei și procurorul inculpării lui Luca de către toți Teroriștii, Pirații, Extratereștrii de la mare…
Tema educativă a cărții, mărturisită într-un interviu al lui T.O. Bobe, despre băiatul cocoloșit, de bani gata, ajuns în final la un control psihiatric, nu își atinge ținta indirectă – pentru cititori, după ce-o sfârșesc – aceea de a transforma tonul nervos și răscolitor al lui Luca într-un alibi naratorial perfect: el ar scrie pentru ca adulții să-și facă o datorie sfântă, autocritica... Măcar dacă am fi citit depoziția lui inocentă (cea mai valabilă!) despre oamenii ce-i marchează destinul tot mai nefast. Dar Luca vede cu un ochi de satanist lumea actuală. Sau se amuză diabolic de scornelile sale. T.O. Bobe a scris despre migala animării desenelor cu Tom și Jerry la începutul unui articol critic al său, iar alți tineri colegi cenacliști sau simpli prieteni i-au făcut recenzii la cartea sa despre Luca . Și Ioana Nicolae a ajuns să-l vadă pe T.O. Bobe ca pe un continuator în proză al lui Cărtărescu! Chiar constănțeanul T.O. Bobe a mărturisit, fiind intervievat de o altă fostă colegă (Cristina Foarfă) de la cenaclul de la Litere al lui Mircea Cărtărescu, din care a făcut parte, că nu a scris ci a abandonat jurnalul intim al său numai după “patru pagini”. Atunci rămâne sumbra explicație pecuniară a faptului că s-a încumetat , fără un exercițiu diaristic format, la alcătuirea jurnalului de vacanță al lui Luca, lămurirea din interviu a lui T.O. Bobe fiind că editura Polirom se afla în 2004 ”pe linie moartă” și i-a comandat scrierea rapidă, dezlânată a acestei cărți, ce seamănă mai mult cu una pentru copii, Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Nu vedem nimic din sondajul psihanalitic, nicio incipientă autoreflexie la școlarul Luca, dar, mai grav, în cazul scriitorului T.O. Bobe, care se distrează sadic cu sentimentele copiilor, mai ales atunci când ei pun mâna pe un pistol de autoapărare dosit în noptieră de către un tată distrat.
S-a tot scris despre T.O. Bobe (numele său real fiind Teodor Dobrin), s-a lăudat tentativa mărturisită a lui de-a scrie un jurnal din perspectiva unui băiețel. El însă va închipui mascarada acestui jurnal, a oricărui jurnal. Tot ce nu-i jurnal veritabil – ștrangularea minciunii, tot ce nu-i jurnal – pulsul socialului, sau jurnal – radar al mersului în viteză a existenței în ziua de astăzi… Jurnalul nu-i truc. Nearuncate în gunoi, ci incluse în alt roman caietele unui băiat de zece-unsprezece ani, Luca, ar fi avut șansa restituirii palpabile a vieții sale, ceea ce nu vedem din universul epic inimaginabil, adică deseori crunt falsificat de către T.O. Bobe. Pentru că drama, când nu-i a teatrului, o scenă regizată de către dramaturg, se joacă în jurnalul redactat cât mai perfect. Iar cine scrie așa ceva să știe bine condiția : prin jurnal ai și dai impresia a fi acel teatrolog dublat și de un ordinator perseverent al banalului, abjectului, monstruosului, comicului, terifiantului, sublimului, tragicului. T.O. Bobe profanează, oricum s-ar feri să n-o facă, realul cutreierat, mânjindu-l prin investigații insidioase. Nu rupe lacătele tăcerii asupra scabrosului existențial. Chiar putea da înapoi atunci când exagera. Ne mirăm de ce avem răbdarea să citim un jurnal-compunere schizofrenică a unui copil dacă mintea matură a lui T.O. Bobe bagatelizează orice principiu narativ, complăcându-se în dărâmarea simili-suprarealistă a unor indicii de scriere epică realistă sau polițistă, îndeosebi în cea de-a doua jumătate a cărții…