Romanul Captivul al Dorei Pavel – istoria unui paricid


Prozatoarei Dora Pavel îi reușește în romanul Captivul (editura Polirom, 2006) experimentul rescrierii mitului zeului egiptean Toth, inspirându-se din teoria superiorității față de scris a trăirii efective, a autenticului pharmakon (Jacques Derrida). Identificându-se cu actantul principal, cu întemnițatul Zigu în autoportretizarea lui fără de voie, îi preia vorba, inima, intelectul, memoria involuntară. Ca perspectivă, impresionează simularea masculinității povestitoare, până și-n defularea verbală – a celor mai interziși stimuli organici. Intențiile auctoriale transfigurează, adaptând la vremurile noastre, legenda scrisului primordial (a lui Toth).
Dora Pavel o transpune coerent, logic ; o golește metodic de pretenții estetice, textualizând-o dinspre memoria complexă a săvârșirii unei singulare fapte metanoice de către acest exemplar pur-sânge al prozei sale, Zigu Jedrijevschi. După Ciuleandra și Amândoi de L. Rebreanu apare, iată, un alt roman negru polițist, horror story. Are un substrat problematizant, pe lângă acea impresie la prima lectură de-a fi prea spectaculos, terifiant, enigmatic. În centrul istorisirii dramei familiei Jedrijevschi se instalează, în ambele părți ale romanului Captivul (editura Polirom, 2006), nu doar eroul-narator Zigu, ci și himericul dublu al său – sora geamănă Zedra. Ea va copia, prin autoclaustrarea schizofrenică a sinelui, un destin hieratic, precum cel al unei fiice de faraon ce își detronează părintele printr-un gest ritualic. Mama lui Zigu și a Zedrei joacă nefastul rol de Jago feminin, ca autor moral al paricidului care planează malefic asupra viitorului amândurora.
L-am socoti pe Zigu de la început un captiv, un damnat al trecutului său infamant – de nu i-am auzi în surdină, treptat, răzbătând și dincolo de pereții închisorii, disculparea că se află de bună voie în situația ispășirii crimei surorii sale gemene. Evocă analeptic sacrificarea libertății sale. Inițiindu-se pe firul labirintic al ”captivității” unei ispășiri familiale, se pregătise având serviciul în culisele sau, mai exact, subsolul unui teatru. El înfățișează, prin autoscopie și luciditate dureroasă, subteranele ființei umane. De fapt, ”captivul” propriu-zis, cel din titlu, nu-i decât un psihic foarte labil al altcuiva : ca șarpele încolăcit, într-un alter-ego, e geamăna lui soră, Zedra.
Subiectul nuvelei Păcat a lui I.L.Caragiale, prin atracția dintre bastardul și fiica legitimă ai preotului prefigurează conflictul oedipian, tatăl temându-se de fiul incestuos. Dar și reciproca-i valabilă : teama fiului, complexarea lui în fața surorei vitrege, pe care n-o crede de același sânge.
Complexul oedipian căpătă conotații feminine inedite, viziunea Dorei Pavel din romanul Captivul (Polirom, 2006) fiind tradusă estetic chiar prin ura fiicei Zedra față de propriul tată, indusă din fragedă copilărie de către mama denaturată, ce-i aruncase pe rând șapte oase din farfuria ei, spre a i le readuce în genunchi. Cele șapte oase mici – funcționând mental ca memento al cruzimii umane – devin obsedante, în sensul transmiterii fetei, la modul ludicului macabru, a imboldului paricidului de mai târziu. Tatăl Jedri o surprinsese pe soție rânjind prostește când fiica Zedra îi aducea un os, despre care nu bănuia că ar fi al șaptelea ; fără niciun fel de scrupule, o alungase pe femeia fără de suflet din casă, nevrând apoi să se recăsătorească.
Femeia repudiată va fi idolatrizată în lipsă de către fiica ei, nefiind criticată nicicând de către tatăl Jedri, care asistase doar la ultima diabolică scenă cu aruncarea osului. El crezuse că fusese primul și ultimul ”dresaj”, ratat din neatenția fostei soții, sperând că intervenise salvator, la timp. Vom bănui cum așchia (gestul scelerat) nu sare departe de trunchi : Zedra, ajunsă la adolescență, iar mai apoi majoră, o va urî tot mai mult pe mamă, pentru că o părăsise de mică și avea să revină sporadic în patul tatălui, ca amantă.
Zedra devine din adolescență o Medee mai întâi candidă, lăsându-se nu numai ocrotită, ci adorată fără discernământ de către fratele ei. Nu în sensul foucaultian al rezervelor în fața instinctului dominației (manifestării puterii), căci vrea să apară în ochii fratelui ei geamăn, Zigu, și chiar este cu adevărat, până în final, o victimă a neiubirii, refăcând mental în inconștient cuplul ratat al mamei cu tatăl lor. Își taie venele ca să experimenteze pe propria piele instinctul unui sado-masochist, ”pulsiunile morții” asupra propriului corp lăsând-o în patul de spital să îndure cel mai mare hybris, sinuciderea. Fusese aproape siluită sexual de un răpitor de copile, cu toate că SUFLETUL Zedrei fusese posedat crud de către diabolica mamă. Nenorocul vieții ei, generat de către mamă și răpitor, îi programează încet, iremediabil scurtele accese criminale, până când o cuprind euforic cu ocazia evadării din clinica unde-i internată. Ieșită pe ascuns din clinica psihiatrică, având un bisturiu pus la sân, iar la gât cu unul dintre oasele păstrate ca probe ale alungării mamei din casă, ea va tăia gâtul propriului tată, luându-și toate măsurile spre nu fi văzută de nimeni. Crima calculată (dar programată) a ei nu-i curată nebunie ?! Ce explicații aduce autoarea Dora Pavel gestului în sine? Bineînțeles, niciuna. Zedrei i se regizase la pubertate sceneta incestului patern, prin atingerile răpitorului, inducându-i-se mai înainte de către mama ei automatismele răzbunării filiale. Viețuise nepermis de mult numai alături de Zigu, până în al patrulea an de studenție la Medicină, anul paricidului.
Amestecul structural al epicului cu dramaticul nu s-a mai transformat într-un straniu joc al absurdității agresiunii umane și amenințării morții de la nuvelele eliadești Incognito la Buchenwald și Uniforme de general.
Personajul-narator Zigu din romanul Captivul are două surori, dintre ele Osea Tetean fiindu-i soră vitregă. Însă numele ei nu-i dezvăluit de mama lui, ce se recăsătorise pe când el era mic. Zedra, geamăna, ar fi personajul-destinatar al biografiei lui. Această poveste a lui, Captivul, nu poate fi trimisă din închisoare în clinica de psihiatrie unde-i internată Zedra. Romanul este ca formă de adresare o lungă epistolă, un apel neauzit al lui Zigu către sufletul pierdut, tot mai amnezic al Zedrei, despre care bănuim din epilog că nu va putea să-l recunoscă nici când el va scăpa din temniță.
Educația lui și a Zedrei le parvenise cam din umbră, de la biroul unde tatăl lor, Jedri, stătea ore întregi între cărți, acaparat muncii sale ca director de teatru. Resimțiseră lipsa afecțiunii părintești, compensând-o cu cea frățească dintre ei. Reaua mamă nu-i iubise pe-amândoi de la naștere, ceea ce determinase alungarea ei de către mâniatul Jedri. Pe cealaltă soră, fără să știe, o va întâlni într-un parc, pe coridorul unui tren aglomerat. A treia oară nu va rezista asaltului ei senzual în garderoba teatrului condus de către tată.
Luând exemplul celebrilor prieteni Haig Acterian și Gordon Craig care purtau corespondență, tatăl acestor gemeni – pe numele său întreg Peter Jedrijevschi – voia să reformeze arta actoricească într-un mod inedit, cel al interdisciplinarității cu psihiatria : cam primejdios, se consulta și zilnic epistolar cu scenograful său, Romulus Radic, care se va dovedi a fi, în calitatea lui secretă de medic psihiatric al clinicii de lângă teatru, autorul selecției tinerilor actori dintre proprii săi pacienți: ”Cam tot pe-atunci, Jedri crescuse ritmul corespondenței cu Radic. […] Pentru că Jedri nu punea nicio piesă în scenă fără Radic. Cine va intra în rol… cât și cum vor decurge pregătirile… de câtă odihnă e nevoie… Asta numai Radic decidea. Radic. Care ținea cu dinții să se respecte ordinea actorilor. Bănuiesc că a lui fusese și ideea ”sechestrării” lor în teatru. […] Totuși, nu mai auzisem de un asemenea caz, în care, ca-ntr-un soi de cantonament, odihna actorilor să se petreacă tot în teatru. Cred că Radic exagera. Deși părea că izolarea de familii și de toți ceilalți le convenise tuturor. Sau : nu mai voiau să iasă din rol ? Sau… nu mai puteau ?” (pp. 55-57).
Zigu află că Radic era autorul noului experiment teatral ”Pensiunea cu aplauze” – dramă a sugerării cruzimii prin coregrafia sa á la Antonin Artaud. O citise în manuscris, dintr-un caiet ce abia fusese așezat în rafturile bibliotecii de către tatăl său, Jedri. Succesul ei la public în timpul stagiunii teatrale fusese garantat de cronicile nefavorabile avute la premieră : ”Îmi amintesc că, mai târziu, după premiera din 10 decembrie cu un spectacol de mare succes, o parte a presei, scandalizată de ineditul proiectului lui Jedri, avusese comentarii acide. […] aluziile vizau metoda de lucru originală (în ochii lor nesăbuită) a regizorului Peter Jedrijevschi și a secundului său, Romulus Radic. Ca și claustrarea benevolă a actorilor.” (p. 59).
Amândoi gemenii, Zigu și Zedra par că îl venerează pe Jedri, mai ales pentru geniul profesional. Zigu se miră cum reușise prin muncă să restaureze din temelii Teatrul Mic, să-i conducă în calitate de regizor pe toți cei treisprezece actori tineri din noua sa trupă, având mari succese. Caută să fure meseria, să-i intuiască mai întâi complexitatea teatrului, comparabilă cu cea a vieții reale. Dar va fi un ”captiv” al lumii de sub scenă, din labirintul subteran al teatrului. Acolo, ca să-l parafrazăm pe Caragiale, el ne-ar comunica realist senzația ”simt enorm și văd monstruos”, oripilat de secretele trupei, de atmosfera sălii de teatru, devenită mai constrângătoare, una de panopticum foucaultian. Inexplicabilele cauze duc la sinuciderea lui Gregor Surugiu, care-n megalomania lui se crede compozitor al unei singure simfonii ”pierdute”, nefiind cel mai talentat tânăr din trupă, cum se zicea.
Și Zigu urmase patru ani de medicină, dar renunțase la fel de brusc, telepatic – odată cu Zedra. Ca student, Zigu se reorientează spre Institutul de Design, ajungând să facă și un fel de stagiu actoricesc pe scena Teatrului Mic, restaurat de tatăl său : ”Nefiind actor, nu mai fusesem pus în situația să-mi văd identitatea atât de perfect pliată pe o alta, străină. Părea că, în loc de dimensiuni, formă și culoare, până și scaunele prevăzute în decor ar fi ansamblat pentru mine resentimente și patimi, iluzii sau procese de conștiință. […] Simțeam imboldul să vorbesc, să dialoghez eu însumi cu textul, să-l declam, să mă maimuțăresc și să gesticulez în fața lui, să-mi văluresc și să-mi rotunjesc buzele dinaintea lui, ca el, odată cu el, pentru a intra, afund, în obișnuința altei existențe.” (p. 58). Pentru Zigu meseria sa de designer vestimentar îi devine dezgustătoare, prin mirosurile îmbibate în toate costumele, păstrate în garderoba întâlnirilor lui cu Osea. Și totul se petrece în văzul permisivului tată Jedri, care nu știa că Osea îi era soră vitregă fiului său. Descoperirea incestului nu va fi pedepsită, ci acoperită, mai ales că actorii-pacienți, luați direct din clinică sunt sedați periodic în săli speciale, publicul chiar crezând că ei locuiau în teatru, autoclaustrați benevol de lume, precum inițiații sacerdoți ai oracolelor grecești sau romane.
Lumea personajelor Dorei Pavel se rotește vertiginos, are o dinamică de carusel. Șansa unora de a fi fericiți este plătită scump, iar eșuarea altora vine din accidente, dezechilibrări ale ființei psiho-corporale. De unde și macabrul simbol textualizant din ”Epilog” : dincolo de psihanaliză, transmodern, asistăm la tăierea capului patern de către fiica scelerată.