Tema revoluției în Conul Leonida față cu reacțiunea


Piesa de teatru din anul 1880 a lui I.L. Caragiale reprezintă nu doar o farsă a vieții domestice duse de pensionarul Leonida și « consoarta lui », ci și un subtil pamflet melodramatic, o operă bufă extraordinară, având ca temă necesitatea realizării în statul modern român a unei adevărate reforme culturale. Tergiversarea europenizării Principatelor Unite este cauzată, în viziunea personajului principal, de lipsa curajului din partea clasei politice veritabile de continuare a idealurilor culturale din revoluția pașoptistă :
« LEONIDA : Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe Aurora democratică, să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc ? Uite, țiu minte ca acuma : ”11/23 făurar… a căzut tirania ! Vivat Republica !”
EFIMIÞA : Auzi colo ! » 1) ;
« EFIMIÞA (din așternut): Și zi așa cu Garibaldi, ai ?
LEONIDA (asemenea): Așa, zău !... Ei ! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara – nu-mi trebuie mai mult – să-ți fac republică… (Cu regret: ) Da nu e ! Da o să-mi zici că cu încetul se face oțetul ori că mai rabdă, că n-au intrat zilele-n sac. (Cu tărie : ) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică ! » 2)
Scena întâi, preambulul nopții de coșmar, conține o prelegere de politică ultraprogresistă ținută de către Leonida « consoartei » sale. Se reconstituie, foarte sumar, evenimentul abdicării forțate a lui Al.I. Cuza care avusese loc într-o perioadă când Leonida încă se simțea în deplinătatea energiilor vârstei omului matur, adică foarte activ implicat în mersul societății : « Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru ? Fă-ți idee : dacă chiar Garibaldi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare către națiunea română. […] Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească… » 3)
După pensionare, la șaizeci de ani, reînsurat – căci între timp îi murise « nevastă-mea a dintâi », « cocoana » – , Leonida încă se pretinde a fi la curent cu orice schimbare politică și diplomatică. Chiar și cu cea a regimului ce putea deveni în curând din monarhie constituțională (nedinastică) unul republican, prin înlocuirea lui Carol I c-un președinte – după modelul proclamării Republicii Franceze. Se terminase războiul franco-prusac cu zece ani înainte de scrierea de către Caragiale a farsei.
Conul Leonida face și pe oracolul unei noi lovituri de stat, spunându-i la culcare Efimiței într-un mod enigmatico-feeric, de parcă îi anunță subiectul prelegerii din seara următoare : « […] volintiri, mă rog : azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut ! » 4)
Această frază, care arată marea virtuozitate în arta teatrală a lui Caragiale, precum și comicul de intenție, funcționează ca o prolepsă în scenele următoare: inconștient, Leonida profețea – chiar înainte de a adormi – că o revoluție ar putea lua bucureștenii pe neașteptate, iar zicătoarea “ce-am avut și ce-am pierdut” ne face să medităm la grijile baricadării ușii, ferestrelor de către noctambulii soți peste puțină vreme. Până atunci își închipuiau că se bucură ca toți cetățenii de siguranță, de mult calm interior, de speranța în modernizarea statală chiar și printr-o nouă revoluție ; parcă ar fi citit pe socialiștii francezi sau Capitalul lui Karl Marx. Deși nutresc aceleași aspirații utopice răspândite în ultimul sfert al secolului XIX de către ideologul C.D. Gherea în rândurile majorității intelectualilor români, cele două personaje vor deveni ridicole prin sperietura izbucnirii în țară a « reacțiunii », poate chiar a ocupării posibile a tânărului stat român de către un redutabil imperiu vecin – dacă revoluționara câștigare din 1878 a independenței n-ar mai fi fost garantate în continuare de către Marile Puteri. Exegetul caragialian V. Fanache scria despre scandalul nocturn, sau despre starea tensionată a personajului din comediile marelui nostru dramaturg (nu mai puțin despre declanșarea scandalului politic la întrunirea conspirativă din casa lui Cațavencu în O scrisoare pierdută), referindu-se și la Leonida:
« Personaj aflat continuu în criză de ‘calm’, niciodată singur și mereu părăsit, el participă la viață în manifestări extreme, sărind dincolo de limită, făcându-se auzit per scandalum și simțindu-se refăcut în pertrajicere, uitând o clipă de toate, în combinație cu prietenii, de obicei nu alții decât cei ‘tratați’ anterior cu scandal.
Scandalul și petrecerea caragialiene se dezvăluie ca unități de acțiune corelative și permutabile. Petrecerea succede scandalului, iar scandalul petrecerii, într-o alternanță fără sfârșit, de mașinărie cu frâna defectă. […] ele ‘cresc’ unul din celălalt. Scandalul exprimă o mânie defulată, din unghiul celui care-l emite, și un act de indecență, din unghiul celui care-l receptează » 5)
În capitolul din care am citat, « Între scandal și petrecere », din studiul monografic Caragiale, V. Fanache observa pentru prima dată asemănarea venirii « zgomotului » nocturn simili-revoluționar în camera Leonidei și Efimiței cu un personaj grotesc, terifiant, fiara exotică din Rinocerii lui Eugen Ionescu ; și « zgomotul » din Conul Leonida față cu reacțiunea străbate o piață publică, ba chiar va tropăi, am zice într-un marș oniric al « volintirilor » în inconșientul și-n starea semitrează a lui Leonida:
« EFIMIÞA : Ai auzit ?
LEONIDA : Ai auzit ?
(Amândoi, de-odată, se ridică înfiorați. Zgomotul s-apropie.)
EFIMIÞA (sărind din pat) : E idee, Leonido?
LEONIDA (cu spaimă) : Aprinde lampa… (Sare și el din pat.)
(Zgomotul mai aproape.)
EFIMIÞA (aprinzând lampa) : E fandacsie, bobocule ?
LEONIDA (tremurând) : Nu-i lucru curat, Mițule !
(Zgomot tot mai tare.)
EFIMIÞA : E ipohondrie, soro ?
(Zgomotul crește înainte.)
LEONIDA : E primejdie mare, domnule ! Ce să fie ?
EFIMIÞA : Ce să fie ? dumneata nu vezi ce să fie ? Revuluție, bătălie mare, Leonido ! » 6)
În mintea celor doi soți reapare vacarmul nemaiauzit de multă vreme pe străzile unui oraș, ca și viziunea nedeslușită a ceea ce se putea întâmpla. De aici și iminența venirii evenimentelor epocale – efect al anxietății românilor amenințați atunci dinspre granițele cu imperiile țarist și austro-ungar. Acestea sunt crezute de către serioșii cititori ai ”Aurorii Democratice” , pentru că în articolele ei gazetarii induseseră intenționat, pentru creșterea tirajului ziarului, o stare de așteptare febrilă a schimbării majore în lumea politică a Principatelor Unite, pe cale de a fi proclamate regat, sub regim de monarhie constituțională. Un alt critic al operei caragialiene, Gabriela Chiciudean, cataloghează sarcastic, după ideea lui Valentin Silvestri, nu numai pe Garibaldi ci și grupul redacțional al ziarului politic citit cu regularitate de către conul Leonida ca « primind consistență de erou », de grup insurecțional; pentru că o consultare prea entuziastă a paginilor sale ar alunga fandacsia, ipohondria vieții unor creduli pensionari :
« Aceeași ‘fidelitate biblică’ o manifestă și Conul Leonida față de ”Aurora Democrată”. El și-a făcut obiceiul de a citi în fiecare dimineață gazeta ”să văz cum mai merge țara”, iar știrile senzaționale le citește până le învață pe de rost. Trezit din somn de Efimița și apoi de zgomotele din stradă, Leonida caută un răspuns în ziar : ”Unde mi-e gazeta ? (nervos) că dacă o să fie revoluție, trebuie să spuie la « Ultimele știri ». Unde mi-e gazeta?”. După ce Leonida citește tremurând informațiile despre reacțiune, Efimița își aduce aminte că soțul ei nu i-a citit gazeta, căci, dacă i-ar fi citit-o, ar fi fost preveniți și ar fi putut lua măsuri. […] Eugène Ionesco a considerat că ziarele din universul caragialian ”sunt hrana întregii populații: scrise de niște idioți, ele sunt citite de alți idioți.” » 7).
Incultura gazetarilor întrece orice limită în invenție de știri senzaționale sau este pe măsura dorinței cititorilor de-a fi înștiințați la timp că se va petrece o cotitură în istorie, ori măcar o revoltă a maselor, precum cele antimonarhice (la Iași și Ploiești) din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. Într-un amuzant și programatic pasaj dramatic din prima scenă a acestei farse, personajul colectiv, mulțimea bucureșteană ieșită pe străzi, fusese descrisă de Caragiale prin motivul lumii ca teatru, al carnavalescului.
Coborârea în stradă pe data de 11 februarie 1866 a lui Leonida, alături de prima soție, alintată tot ”Mițu” ca și Efimița, fusese într-atât de scurtă, până în cadrul porții, astfel că imaginea păstrată în memoria bărbatului încă îi rămăsese la fel de terifiantă, generând spiritul retractil, inhibându-i acum participarea lui Leonida în orice manifestații politice :
« LEONIDA : Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!... Ce să vezi, domnule ? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău… lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală, nu altceva.
EFIMIÞA : Bine că n-am fost în București pe vremea aia! Cum sunt eu nevricoasă, doamne ferește ! pățeam alte alea…
LEONIDA : Ba nu zi asta ; puteai trage un ce profit. (Schimbând tonul :) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revoluției ?
EFIMIÞA : Până seara.
LEONIDA (zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate) : Trei săptămâni de zile, domnule.
EFIMIÞA (minunându-se) : Nu mă-nnebuni, soro !» 8).
Din spatele replicilor personajelor se pot intui ironia, sarcasmul autorului. Dialogul Efimiței cu soțul ei, cu acel guraliv alintat « bobocule », constituie o încercare a ei de-a vedea istoria la modul sărbătoresc, legendar, cu ochii copilului ce ascultă ersurile povestite de către rudele, ocrotitorii lui. Exaltarea Efimiței i-ar fi pricinuit palpitații de inimă la vederea lumii carnavalești, a înghesuielii pe bulevarde și la auzirea țipetelor ori « muzicilor » ca la o nuntă nesfășită din povești. Maria Vodă Capușan surprinde psihologia personajului feminin din această farsă prin treptata creare, apariție în mintea ei credulă a mitologemelor timpului revoluționar – de parcă ar asista imaginar la întoarcerea vârstei de aur a umanității :
« Efimița e bisericoasă, nevricoasă, își face mereu cruce și se roagă lui Dumnezeu când nu pricepe ceva, îi e teamă de ce o depășește. Leonida îi subminează subtil și fără greș credința naivă, punând alți idoli pe altarul ei, convertind-o pe nesimțite la propriul său cult, venerația față de cele politicești. De-a lungul dialogului fragmentar și aparent dezlânat al personajelor, Caragiale construiește rafinat obsesia până la teroarea panicii, catalizată evident de textul gazetăresc, reper valoric al protagonistului.
Argumentația lui Leonida se slujește de cele mai eficace mijloace – el nu poate distruge o credință fără a pune ceva în loc. Și interesant este că noua mitologie pe care o propune se slujește de topoii celei vechi, pe care-i revalorizează în alt context […] Motivele biblice vor dobândi în gura lui Leonida un nou tâlc : “Republica din Ploiești” se configurează în viziunea lui ca un Paradis pierdut, momentul exemplar, timpul arhetipal originar față de care se raportează orice experiență. » 9).
Pe Leonida l-ar acapara așa de tare iureșul revoloției sau reacțiunii încât, fără înnăscuta lui ponderație, fără elementara raportare în spațiu și timp a soției sale Efimița, ori s-ar metamorfoza în sacerdotul idolatru, din umbră, al zeiței revoluției ce avea să proclame republica, ori ar sta încuiat în casă zile întregi de teama persecutorilor retrograzi.

Dezumanizarea lui Leonida și a Efimiței este provocată și de cele mai neînsemnate slogane de pe pagina a treia a gazetei preferate, scrise cu litere de-o șchioapă – peste care trecuseră când o răsfoiseră. Acele slogane ale politicienilor aflați la putere erau hiperbolice, disproporționate față de reala situație, fiind îndreptate împotriva reacțiunii (a pericolului extern de invadare armată, austro-ungară, rusească, otomană) sau împotriva opoziției :
« LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș ?
(Zgomotul crește mereu.)
EFIMIÞA (tremurând) : Voie, ne-voie, auzi ?
LEONIDA (asemenea) : Auz ; da nu e, nu se poate să fie revuluție … Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție ?
EFIMIÞA : De ! întreabă-mă ca să te-ntreb… (Zgomot mare.) Auzi?
LEONIDA: Unde mi-e gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la « Ultimele știri ». Unde mi-e gazeta ? (Merge la masă, ia gazeta, își aruncă ochii pe pagina a treia și dă un țipăt.) A !
EFIMIÞA : Ei !
LEONIDA (pierdut) : Nu e revuluție, domnule, e reacțiune ; ascultă ! (Citește tremurând : ) “Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întuneric, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă !” (Cu dezolare) : Și noi dormim domnule ! » 10).
Anunțul din “Aurora democratică”, avertismentul ni se pare acum, peste un secol și un sfert, o anecdotă revusistică în genul brandului Academia Cațavencu… Se dau coordonatele temporale (noaptea – « ca un strigoi în întuneric ») și se face aluzie la scopul subversiv antinațional al monstruoasei « reacțiuni », trezite iarăși la viață precum cerberul. « Ascuțirea ghearelor » este pentru satisfacerea « poftelor ».
Romulus Demetrescu, în Tratat elementar de logică (1947) încadrează acest sofism, pseudo-argumentul pentru păstrarea vigilenței cetățenilor la ignoratio elenchi ad hominem, subspecia ad populum (« argumentul relativ la popor »). Leonida n-are de unde verifica – nici de la geamul locuinței sale, nici printre vecinii la fel de speriați ori doar scufundați în somn – datele exacte, concrete ale tezei gazetărești despre izbucnirea iminentă a mișcării reacționare. Revoluția din Franța, de la care peste zece ani avea să se serbeze centenarul, îi putea aminti conului Leonida mai vechile atrocități ale iacobinilor, girondinilor, băile de sânge, procesele în care se dovedeau pârâților implicarea cât de mică la mișcarea națională de eliberare a Franței de sub regimul monarhic și din « ghiarele » reacțiunii prusaco-habsburgo-engleze (v. Danton de Camil Petrescu). Leonida și Efimița, punând temei pe amintirea bătăliei din Dealul Spirii și a persecutării revoluționarilor de către oficialitățile turcești după 1848, se pregătesc de fugă, în vederea unei rezistențe a nucleului revoluționar prin provincie:
« LEONIDA (prăpădit) : Și pe mine mă știu toți reacționarii că sunt republican, că sunt pentru națiune.
EFIMIÞA (tremurând și începând să plângă) : Ce-i de făcut, soro ?
LEONIDA (stăpânindu-se, ca să-i facă curaj) : Nu te speria, Mițule, nu te speria…
(Salve și chiote foarte apropiate.)
EFIMIÞA : Iute, soro, pune mâna.
(Amândoi trag cearceafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, și fac două legături mari ; apoi baricadează ușa cu paturile și cu mobilele.)
LEONIDA (lucrând) : Mergem la gară pân dosul Cișmegiului și plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploiești… Acolo nu mai mi-e frică : sunt între ai mei ! republicani toți, săracii ! (Zgomot și mai aproape.) » 11).
Graba baricadării lor este provocată de victimizarea îmbinată cu impresia că vor deveni martiri. Astfel, visul urât, frica de instigatorii anarhici, care-i acaparează până la limita paroxismului, provine de la un ideal republican amenințat a fi cu totul și cu totul spulberat într-o societate românească destul de obedientă unor comandamente, directive ale Marilor Puteri europene de la acea dată. Publicistul I.L. Caragiale critica alarmele false din toate cotidianele politice ale vremii, pe care le credea comandate de clasa dominantă neexperimentată încă în asigurarea ordinii și a liniștii cetățenilor (de vreme ce chiar vajnicul apărător al țării, ipistatul Nae Ipingescu provoca la spargerea petrecerii nocturne, aproape de zori, tot scandalul, o zaveră în stradă) : « La un moment, oligarhia dă semne de curată demență : își închipuie ca sorginți ale dezastrului fel de fel de conjurațiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu – mai știm de unde ? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândește decât să găsească instigatori – fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirum persecutionis. Nu le vine politicienilor noștri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și-i caută explicația la kilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. (Opere, vol. V, p. 180) » 12)
Bătăile în ușă și țipetele imprudentei Safte, care venise să facă focul în sobă celor doi bătrâni la o oră mult prea matinală (știind că ușa de la intrare era lăsată de cu seară intenționat deschisă pentru ea) sunt înregistrate terifiant de ei drept « Glasul » morții apropiate, al sentinței de condamnare la moarte. Acel glas al slujnicii era acoperit de chiotele barbare ale « zavragiilor », în marele vacarm ce-l făcuse pe Leonida să cadă în genunchi – de parcă ar fi crezut că i-a sosit călăul, îngerul morții. Atitudinea personajelor a devenit aneantizare, prosternare, muțenie, rugă interioară pentru ei și pentru binele țării – registrul comicului fiind apropiat aici atât de cel al tragicului cât și de cel al grotescului ; o ridicolă cauză a chefului a dat marea sperietură lui Leonida și « nevricoasei » lui soții :
« EFIMIÞA : Soro, mor ! a intrat în ulița noastră…
LEONIDA : Stinge lampa !
(Cocoana suflă iute în lampă ; zgomotul este sub ferestre. Amândoi sunt trăzniți. O pauză, zgomot și apoi câteva bătăi în ușa d-afară.)
EFIMIÞA (șoptind) : Sunt la ușă…
LEONIDA (asemenea) : Atât mi-a fost !... Nu te mișca. (Bătăile se repetă mai tare ; zgomotul s-a cam depărtat.) Să ne ascundem în dulap…
EFIMIÞA : Să lăsăm calabalâcul și să sărim pe fereastră…
(Bătăile în ușă se îndesesc cu nerăbdare ; zgomotul se depărtează mereu.)
LEONIDA : Dar dacă or fi intrat în curte ?
UN GLAS DE FEMEIE (d-afară) : Da asta, comèdie !
EFIMIÞA (cu uimire, plecându-se spre ușă s-asculte) : Ai ?
LEONIDA (oprind-o) : St ! nu te mișca !
(Pumni tari în ușă ; zgomotul și mai departe.)
GLASUL (d-afară) : Ei ! doamne (Strigând : ) Coniță ! » 13)
Leonida era așa de acaparat de trăirea situației-limită, încât și la apelul vocal disperat al slujnicei lor, care își făcuse atâtea gânduri negre – mai ales că tocmai se răcise tare odaia încât puteau muri de gerul unei zile de Lăsata Secului prea timpurii – nu va crede ușor că timpul mitic revoluționar fusese o simplă închipuire de-a sa ; va ieși din starea de transă, indusă de anunțul din gazetă dar și de bulversarea cunoștințelor lui istorice ori de unii factori contextuali favorizanți halucinaților, doar la auzul explicațiilor Saftei despre zaiafetul nocturn ( « a fost masă mare la băcanul din colț » 14) ).
Marta Petreu analizează în studiul Filosofia lui Caragiale unul dintre crezurile marelui nostru dramaturg, din care deducem că și farsa într-un act Conul Leonida față cu reacțiunea ar avea drept scop extraliterar sensibilizarea publicului (de la spectacol, sau publicistic) despre necesitatea unei reale reforme culturale : « Lui Caragiale, măsurile luate de facțiunile oligarhice reunite, adică de coaliția conservatori-liberali, i s-au părut ”paleative”. El a formulat, în broșura sa, alături de critici la adresa măsurilor luate, propriile sale propuneri pentru vindecarea răului adânc care măcina patria. În esență, el propune ”o revoluție luminată și conștientă de sus”, săvârșită de rege, și care să cuprindă reforma economică și reforma politică. […] ”Þara are nevoie de o fundamentală reformă politică” îndreptată contra ”despotismului bizantin al oligarhiei de strânsură”, scrie el în studiul său sociologic, iar în scrisoarea din 9 noiembrie 1907 către Alecu Urechia se explică direct : ”Degiaba se tot învârtesc boierii : zilele Constituției actuale sunt pe sfârșite. Poate Regele s-o mai ție cât o trăi ; dar odată cu dispariția lui, toată șandramaua are să se surpe până-n temelie.” » 15).
Caragiale a cerut și din autoexilul său berlinez schimbări adânci pentru a se extirpa le mal du siécle (răul adânc) sau discrepanța dintre ceea ce vedea el în inima Europei, în Germania lui Otto von Bismarck și mentalitatea feudalo-coruptă de pe plaiurile Dunării de Jos. Farsa Conu Leonida…nu s-a putut juca niciodată, cât timp a trăit autorul ei, pe scena Teatrului Național bucureștean, pentru că avea programatice accente de pamflet politic, fiind aluzivă la adresa farsei politice, la « despotismul bizantin al oligarhiei de strânsură » care va amâna reforma culturală a țării până în deceniile al patrulea și al cincilea din secolul al XX-lea. Abia atunci s-a trăinicit conștiința apartenenței la un nobil neam a românilor : chiar prin suferința rapturilor teritoriale și rezistența față de două transnațiuni cotropitoare : imperiile hitlerist (reprezentând revizionismul central-european în general) și sovietic (ce ascundea și el, încă după învingerea revoluției ruse la începutul deceniului al III-lea, un panslavism sub tutela Internaționalei a II-a). Conul Leonida nu este nicidecum un personaj tipic al realismului dramatic, ci anunță deja prin iritabilitatea, îmbinată cu multă bonomie față de Efimița și de slujnica Safta teatrul de idei (politic) al marilor noștri dramaturgi Camil Petrecu, Al. Kirițescu, D. R. Popescu și M. Sorescu.

Note

1) I.L. Caragiale, Teatru, Ed. Minerva, București, 1987, p. 51 ;
2) Ibidem, p. 54 ;
3) Ibidem, p. 52 ;
4) Ibidem, p. 53 ;
5) V. Fanache, Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 58 ;
6) I.L.Caragiale, op. cit., p. 57 ;
7) XXX, Dicționarul personajelor din teatrul lui I.L.Caragiale (coord. Const. Cubleșan), Ed. Dacia (col. Discobolul), Cluj-Napoca, 2002, pp. 286-287;
8) I.L. Caragiale, op. cit., p. 52;
9) M. Vodă Căpușan, Despre Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 122;
10) I.L.Caragiale, op. cit., p. 58 ;
11) Ibidem, pp. 58-59 :
12) I.L.Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc (ediție de Dan C. Mihăilescu), Ed. Humanitas, București, 1994, p. 94 ;
13) Idem, Teatru, p. 59 ;
14) Ibidem, p. 60 ;
15) M. Petreu, Filosofia lui Caragiale, Ed. Albatros, București, 2003, pp. 158-159.