Basmul-pamflet politic – specia hibridă a lui Ion Caraion

Dragoș Vișan

Criticul Gabriel Dimisianu a semnalat imediat, la publicarea de către Ion Caraion a cărții O ureche de dulceață și-o ureche de pelin (1976) marea provocare subtextuală a ei: nu-i simplă poveste în versuri pentru copii, ci un veritabil eseu autobiografic, cu substrat de istorie secretă recentă . Însă n-a reușit, decât prin aluzii, să arate natura pamfletară, protestatară a acestui eseu, denumit totuși, cam simplist, “basm”, pentru a nu atrage atenția cenzorilor literari. Astăzi am considera cartea O ureche de dulceață… drept pamflet politic, concomitent anticomunist și antimonarhic, iar discursul tragic-ironic, drept apologism («discurs ironic în care oratorul îi face adversarului o concesie minoră » ) față de curentul mondial al marxismului. Așadar, apologismul lui este un mod discursiv coroziv, un fel de mărturie socio-istorică obiectivă, în răspăr, spre deosebire de genul apologiei (având parti-pris – discurs subiectiv).
Dedicația de pe întâia pagină a lungului poem pamfletar, « În amintirea celor care au făcut din vis o armă împotriva hitlerismului », nu funcționează nicidecum elogiativ asupra comunismului (care trecea la noi prin faza emasculației, după 1971, deși fusese cu o față ceva mai umană între 1944-1947, iar apoi între 1965-1971). Avertismentul tacit al dedicației ar fi că « visul » (metaforă pentru orice ideologie) nu trebuie să se transforme în îndoctrinare, într-o “armă” împotriva libertății individului, nici măcar în condițiile eliminării istorice a fascismului . Sub pretextul voalat al criticării sistemului dictatorial antonescian, dar și al impunerii hitlerismului ca politică economică în regatul lui Carol al II-lea (1938-1944), Ion Caraion își permite să băsmuiască despre altă perioadă nefastă, cea de când a devenit România republică populară, apoi socialistă. Pe vremea proclamării mediatice, dinspre Moscova către Atlantic, a democrației avansate sau revoluționar-marxiste, a « visului » luptelor națiunilor, starea concretă în Estul Europei a fost mereu vrajba între oameni, distrugerea idealurilor și izolarea culturală.

Spațiul maniheic al confruntării dintre Împăratul cel Bun și Căpcăunul invadator din O ureche de dulceață... este indicat de către naratorul-rapsod tocmai în Sud-Estul nostru european: “Într-un spațiu situat/ Între zi și revărsat”. Marea țară vecină dispre care vine “Căpcăunul ciclop” , identificat mai apoi cu războinicul Belzebut, nu-i alta decât Uniunea Sovietică, gulagul multinațional în continuă expansiune, nu doar pe vremea lui Stalin, ci și după el. Toată acțiunea se reduce la un truc de imobilizare – ruperea crăcii de sub picioarele Împăratului fanfaron, cu o suliță aruncată mârșav de un Capcangure, “pus mai apoi gâde”. Încă din prima secvență aflăm despre vecinătatea nedorită a stepei de la Răsărit, a sovieticilor: “O împărăție/ Cenușie, cenușie/ Ca praful, ca fumul./ Ea îneca drumul/ Soarelui, cu tină./ Și-mprăștia fierea./ De vecină, vecină/ În singurătate/ Numai cu tăcerea/ Și cu vântul – poate.”
În acest fals basm, devenit pe parcurs poem epic macabru (despre contemporaneitate) se mai prezintă, la modul accentuat antitetic, starea amăgitoare de bine, de ușoară destindere democratică, a anilor 1944-1947: “Visători și poeți,/ Fără grija de mâine,/ Ei vorbeau de pesmeți/ Și trăiau ca-ntr-o pâine.// Împărăția lor de merinde/ Cu miros de lapte/ – Unde nu era noapte –/ Habar n-aveau cât se-ntinde” .
Și-n a doua secvență, Ion Caraion prezintă starea de relativă fericire a țării, a “împărăției” pașnice, într-un vizibil contrast cu ceea ce avea să urmeze, iar concluzia ce se desprinde după acest incipit narativ de nouă pagini ar fi aceea a liniștii momentane dinaintea furtunii, când Occidentul și America nu mai veneau în sprijinul nostru, sau măcar al altui stat din Europa Centrală și de Est : ”Þară de oameni buni./ De cugetători. De olari./ Ea visa pe pălimari/ Și scria pe cer./ (Cui ? Sieși [...])”. Se face o aluzie, prin “armele – câte-or fi fost”, observate cum atunci ”Þineau post,/ Lângă sigilii și steme.// Drepte, lucioase,/ Ele odihneau netrase,/ În panoplii și atlase// De ce? Cu cine să se bată ?/ Și dintre-ale cui porunci ?”. Rememorăm eforturile diplomatice, eșuate, din anii 1943-1944 ale lui Ion, Mihai și Ică Antonescu de-a ieși din axă printr-un armistițiu, revenind la neutralitatea de dinainte de vara anului 1941. Subdiacent, naratorul-cronicar al acestui basm pamfletar deplânge faptul că efectul întârziat al “întoarcerii armelor” a fost ducerea după august 1944 în Siberia a ofițerilor, eroilor români de pe frontul de Est și apoi totala aservire a forței combative pe care o avusese armata română.
Portretul caricatural, invers decât apologetic, care poate fi atribuit de la începutul “basmului” lui Stalin (alias Căpcăunul”, antagonistul “ciclop”), cu discursul său – în “sfat” popular – deja șablonizat către națiuni, cu venirea lui în galop, apoi cu extincția aproape catastrofală a “hidrei” sale, au fost enumerate cu exemple din textul literar al lui Ion Caraion de către criticul Gabriel Dimisianu, însă din păcate doar aluziv, ca și cum ar fi fost vorba de Hitler: Precum Tamerlan, “Pocitania” de Stalin este surprinsă atacând vampiric din stepe (“vineți munți de hume” sau de cadavre) încă din anul 1943, apoi în apogeul cotropitor al lumii civilizate, după cum constatăm din relatarea unui martor direct al momentului crizei românești din 1947-1948 – “tot eu” (naratorul sau vocea auctorială a lui Ion Caraion): “Un ciclop rămas pe lume/ Dinainte de potop,/ Singurul – de fapt – ciclop,/ Între vineți munți de hume,/ Știurlubaticul galop/ De veninuri și de spume/ Prelungindu-și fără scop –/ Cărei bezne? Cărei ciume?”. Un indiciu evident c-ar fi vorba de nefasta perioadă a impunerii P.M.R.-ului prin salvarea românilor din criza indusă artificial de Uniunea Sovietică îl reprezintă faptul că volumul O ureche de dulceață... are tot atâtea capitole (28) câți ani trecuseră de-atunci până în anul publicării lui, 1976 – ultimul capitol, al douăzeci și nouălea, fiind un epilog extrem de scurt, din opt versuri. Simbolistica este cea a regresului istoric, de la data proclamării Republicii (prin abdicarea regelui Mihai în 30 dec. 1947) până la începutul anului 1976, când se finalizează in presentia actul narativ.
Se face referire, foarte subtil, la cele trei retrageri spre Urali ale “dihaniei” cotropitoare din Estul Europei, fiind vorba mai exact despre atacarea Rusiei de către armatele lui Carol al XII-lea, Napoleon Bonaparte și Fürherul Hitler: “În enormele retrageri/ Spre abis, odinioară/ L-or fi fost uitat pe-afară/ Năvodarii, nu prea ageri,/ Care-au deplasat cu ei/ Cârdu-Olimpului de zei,/ Hadesul cu vămi și grote/ Și l-or fi pierdut cu-arhive/ Și cu mit, și cu misive,/ Printre slutele ciubote/ Ale vremii costelive” . Mitul generalului Iarnă, care învinge până la urmă orice invadare a stepelor europene, este redat prin lanțul de metafore și hiperbole, sau prin regionalismul peiorativ “ciubote” (în locul literarului “cizme”). Ion Caraion demonstrează astfel că mitul invincibilității răului (din Est) se explică numai luând aminte la provocarea externă dar și extremă din Vest (amenințându-se și-n 1917, de către nemți și austro-ungari marea populație rusească), manifestarea lui având apoi consecințe tragice în orice arie geografică – după cum, de altfel, arată și Luigi Pareyson în Ontologia libertății: “Răul e în chip atât de înspăimântător prezent în lume, încât nu se suferă niciodată îndeajuns pentru a-l ispăși. Solidaritatea umană în culpă impune fiecăruia, fără excepție, datoria de a suferi pentru ceilalți. Economia universului e puternic dezechilibrată, pentru că unei excedențe de rău îi corespunde un deficit de suferință. Excesul de rău creează un credit foarte greu de acoperit. […] O adâncă spaimă stârnește necesitatea de a se recurge la suferința nevinovaților, care la rândul ei se dovedește a fi insuficientă. [...] Cadrul negativității în care omul e cufundat e impresionant. El arată o adevărată spirală a răului și a durerii. Acea escalation [scara] negativului începe în surdină” .
Formulele mediane ale poveștii satirice O ureche de dulceață... creează premisele interactivității dintre instanța naratorială și cea receptoare, sau dintre scriitura de tip cronică neoficială și hermeuticul mod de lecturare în grilă demitizantă. Sub vălul jocului de-a povestitorul trebuie descoperit tragismul autobiografic al pamfletarului Ion Caraion: “Pocitania de care/ Povestivă-voi tot eu” ; “Acuma știu/ Și-o să aflați (că nu-i secret)/ Firul basmului complet.” ; “Dar, pe cât m-ajută gândul/ Și mi-o-ngână violina,/ Vă va fi ursită, cred,/ Și plăcerea asta plină:/ Să aflați de-a fir-a-păr/ Bruma sa de adevăr.// Toate când le vine rândul!// Rândul vine ca un ied/ Ce-și încurcă plastilina./ Hai, vârâți-vă sub pled,/ Că-i târziu și sting lumina !” Atmosfera de bestiarum gotic , aparența mitică, barocă și abstracționistă de basm rămân puțin semnificative, reieșind clar din titlul arghezian și ilustrațiile cărții pentru copii, după cum afirma și G. Dimisianu: “Cu un titlu grațios-sprințar evocând atmosfera compunerilor argheziene pentru copii – O ureche de dulceață și-o ureche de pelin – împodobită cu desene și ele stilizate în maniera umoristic-naivă a copiilor, tipărită la “Ion Creangă” în condițiuni grafice adecvate profilului editurii, această carte a lui Ion caraion poate risca să fie luată drept altceva decât este cu adevărat. Lucrul s-a întâmplat odinioară cu poemul După melci al lui Ion Barbu, înfrățit impropriu de editor cu planșele pictorului M. Teișanu, care văzuse în aventura melcului desfăcut prematur din letargia hibernală numai o fabulă cu înțeles moral pentru cei mici. Deosebirea este că aici formula prezentării e dorită chiar de autor, care își impune performanța de a vorbi în limbajul basmului liric despre una din experiențele cutremurătoare trăite de umanitate în veacul nostru.”
La începutul secvenței a patra eul naratorial își face explicită intenția de a-i încondeia pe trădători, pe cei vânduți organelor de opresiune rusificată, care-l suspectau și-aveau să-l condamne la moarte pe Ion Caraion în 1958 pentru că ar fi făcut trafic de literatură subversivă cu străinătatea: “Chestia, fir-ar să fie/ Devenise-o porcărie,/ O bârfelniță sadea.// Cum s-ascunzi după perdea,/ Cocolind la spate, frica,/ Ori să-ngropi cu luare-aminte/ Tocmai ce-a-ngropat pisica/ Între boabele de linte?” . Prăbușirea din înaltul unui munte a “Împăratului fără pereche” (încă necăsătorit, apelativul “cel Bun” indicând imaturitatea sau faptul că era considerat prea neautoritar) va constitui elementul de instalare a crizei, ce domină de fapt acțiunea basmului-pamflet. Fără de această funcție diegetică proppiană din Morfologia basmului, fără criza monarhică care se prelungea în România din 1927, de la moartea lui Ferdinand I, teroarea bolșevică n-ar fi avut un impact așa de distructiv, pentru că forțele democratice ale partidelor istorice ar fi putut să-i bareze ascensiunea, măcar parțial, după 1944. Se dă poreclă prometeică chiar mareșalului Ion Antonescu, adică celui care apărase granițele cu arma-n mână ca să nu năvălească din Est ciclopul: “Nenea Ruptu, jos, ca iezii/ Prăvălindu-se din pisc,/ Mai plăti tribut o dată/ Unor ghiare, unui plisc.”
Aghiotantul, șeful gărzii regale nu-i sare nicidecum în ajutor, părând doar la dispoziția personală a Împăratului, însă ca și inexistent ca militar, făcând un act de nesupunere față de comandantul său direct și al întregii armate române de atunci – prin arestarea acestui Nenea Ruptu Antonescu: “Gaie, Căpitan de Gâște/ Se propti de toporâște/ Și căscă:/ – M-am plictisit”; “Gaie, Căpitan de Gâște,/ Punea coasei coporâște/ Și tundea iarba crescută/ Sus, pe Oul-Turn, în creștet;/ Iarba care da în veșted,/ Adormind ca pe o plută/ Pe pologuri, sub molid/ Și căsca: ‘M-am plictisit...’// Parcă-i văd, într-un perete,/ Sabia de castravete,/ Pe care/ Fluturele-Bijutier/ Când și când, solar mister,/ poposea adus de-o boare” ; “Doritor de tihnă, foarte,/ Fostul căpitan de vas/ Purta liniștea de toarte” . Palatul Peleș, cu atâta mobilier scump, apare descris alegoric dar și parodic, în versurile memorabile ale dispariției dinastiei de Hohenzollern, a arborelui ei de pe tronul României: “Copacul-Catedrală:/ Pururea, palat de gală,/ Reședință și grădină/ Împăratului – la cină,/ La divan și (când se stinge/ Ultima visării minge)/ La culcare:// Arbore cu dormitoare/ De miracol și miraj:/ Băi albastre la etaj,/ Băi de planuri, băi de care/ Vrei – și picură arnici [...]// În beția dimineții,/ Forfotă. Scandând, poeții/ Și sirenele-n calești/ Ies din valuri de cleștare,/ Intră-n valuri cu povești –/ Caniotă călătoare/ Printre algele regești” . Este criticată dur atmosfera de la Curte, din Sinaia unde “e veșnic sărbătoare”; camarila regală este numită în batjocură “Spiridușii din lună”, “nebunii” din “Vila (mai sper)/ A Gândacilor de Giuvaer” .
Ion Caraion îl concurează stilistic cu cerebrarul visător Ion Barbu în realizarea excepționalului pasaj, desprins dintr-un Isarlâc transferat spre un ținut alpinic, aproape germanic, al Peleșului și al Bucegilor: “De departe, din câmpii/ Nu zăreai decât castelul/ Prichindeilor [...]/ Sta sub iedere ferită/ Într-o ureche de munte./ Universul din grăunte/ Semăna c-o stalactită” ; “Dulce-aromă și-amezi mari/ De samare de măgari/ Și de mers de Nastratini/ Printre taine, printre pini,/ Printre pânze de corăbii:/ Ghicitori date la vrăbii.// Împăratul sforăise,/ Prea-ncărcat fiind (se pare)/ Nu de-ncredere și vise,/ Ci de-un fel de-ngrijorare/ Care îți apleacă, lin,/ Umerii și te îneacă” . Categoric, stilul naiv-abstracționist, de adresare și către un cititor matur în povestea spusă spre a adormi cenzura este asemănător, nu și prin subtextualele săgeți anticomuniste, celui al lui Tudor Arghezi, primul mentor al lui Ion Caraion, eseistul și gazetarul. Acest stil al clivajului dintre ideile celor două planuri, fictiv și nonfictiv a fost adoptat de acest mare scriitor albatrosist, fiind cunoscut și sub apelativul metaforic pe care i l-a dat Ion Negoițescu – “fermier de imagini”: “V-am făcut numai o schiță,/ V-am descris numai sumar/ Împărăția de-alviță,/ Cerul de șerbet solar,/ Genele de somn și lene/ Ale țării fără-nghețuri” . Înainte de a începe înghețarea oricăror punți de legătură ale țării cu străinătatea, monarhul sedentar în propriul său palat are o viziune a detronării sale, fiind deja familiarizat cu aflarea multor altor “soarte” nefericite ale monarhilor europeni, unii chiar înrudiți cu el: “Căci, dincolo de draperii/ Bântuite de-aventuri,/ Deslușea (o, cum le-nduri?)/ Părți de noapte și imperii,/ Chipuri cunoscute-n parte/ Și streine-ntr-o măsură,/ Vieți deodată fără soarte,/ Drojdii legănate-n moarte,/ Totul ca într-o tortură.”
Surprinzător lucru, ne interesează la O ureche de dulceață și-o ureche de pelin nu atât intriga textuală de basm, banală, cât intrigantele contexte și subtexte ce reies din tablorile și portretele literare, caricate după realitatea istorică. Medităm și noi asupra reflectării pocite din oglinda Peleșului a Împăratului cel Bun, când își anticipează (prolepsă în “basm”!) viitorul de ex-rege anonim. Intertextualitatea cu poemul lui Macedonski “Noaptea de decemvrie”, poemele “Gemenii” și “Dintre sute de catarge...” ale lui Eminescu sau Corbul lui E.A. Poe are bătăi lungi, înspre conjunctura istorică nefastă (perioada saturnaliilor, a regelui-clovn) din jurul datei de 30 dec. 1947. Împăratul cel bun, reținut forțat la castel, își primește fără nicio ripostă abdicarea, ca pe o eliberare de sarcini ereditare, neancestrale. Dedublarea sa în oglindă este de fapt o re-punere în efigie a indicibilei îndepărtări de împărăția sa pierdută: “ ‘Eu par cel ce deveni-vei./ Tu ești cel ce eu voi fi./ Umbra mitică-a stivei/ Tinere, de forme vii; [...]// Ieri e azi și azi e ieri,/ Garderob contradictoriu/ De erori, de-mperecheri/ Machetate-n crematoriu,/ Ce-și succed, ce se-ntrerup/ Ori produc intercalări [...]// Deci învață din șaradă:/ Tu ești cel ce eu am fost,/ Domnu-acela mult și prost,/ Sau, de pildă, urma… glasul/ Din fântână... Lumea... Vasul/ De peripeții desime,/ Neștiut încă de nime,/ Care va deschide, mari,/ Ochii, doar între tâlhari/ Și eu-s cel ce-ai devenit./ Ia aminte!” Umberto Eco depista încă din anul 1978 în Il superuomo di massa (Milano, Bompiani) că structura narativă mizează destul de mult și pe efectul pasajelor descriptive, când stagnează conflictul epic; Eco va reveni asupra acestei idei în 1994, când își publică, tot la Bompiani, notele cursurilor ținute la Harvard University în cartea Șase plimbări prin pădurea narativă: “Dante spune că nu reușește să exprime ceea ce a văzut (chiar dacă a reușit cel mai bine dintre atâția alții) și, indirect, îi cere cititorului să încerce să-și imagineze, acolo unde pentru el all’alta fantasia qui manco possa. [...] Fac parte din zăbava narativă multe descrieri, de lucruri, personaje, sau peisaje. Problema este la ce anume servesc pentru scopurile acțiunii. Într-un studiu mai vechi al meu despre Ian Fleming cu James Bond, scoteam în evidență faptul că în astfel de povestiri autorul dedică lungi descrieri unei partide de golf, unei curse de automobil, meditațiilor unei fetișcane despre marinarul care apare pe pachetul de țigări Player’s, sau mersului lent al unei insecte, în timp ce dă gata în câteva pagini, iar uneori în câteva rânduri, evenimentele cele mai dramatice.”
Glasul falstaffian, cobindu-i monarhului fără țară din oglindă, este similar și cu cel al nebunului Ciubăr-Vodă, pretendentul la tron din Despot-Vodă de Vasile Alecsandri.
O grilă interpretativă psihanalitică trebuie activată în procesul recepării actuale a acestui text. Apar referințe subtextuale clare la personalitățile istorice românești de la mijlocul secolului XX, dar și la psihoza colectivă în masă indusă de comunismul interminabil – dublată diegetic prin redarea așteptării lui ca dezastru socio-cultural abătut asupra națiunii, apoi, spre final, prin sublimările idealului zdrobit – lupta de eliberare și alungare a spectrului “lighioanei” roșii. Iată tabloul dinamic al instaurării dictaturii de extremă stângă: “Urlete-nsoțeau taifunul/ Monștrilor unul și unul,/ Din coșmare scoși./ Feriți!/ Ne ucid. Ne cotropesc!/ Luați-le din cale pruncii!/ Þipa-ndemnul bătrânesc./ – Vor nevestele și juncii!/ – Vor tezaurul! Coroana!/ – Vor întregul nostru-avut!/ – Cine-i mână? – Lighioana./ – Căpcăunul Belzebut.” Teoreticianul Luigi Pareyson redă cel mai bine tensionanta viață a unui intelectual român pe vremuri de persecuție comunistă, am spune și experiența faustiană a lui Ion Caraion, de care s-a eliberat compensatoriu prin opera sa protestatară și înainte de-a se autoexila în Elveția, luându-și nu numai soția ci și fiica: “Răul diabolic și autodistrugerea disperatului au ceva extrem și excesiv care le pregătește de o neașteptată răsturnare. Acei care-i trăiesc îngrozitoarea și fatala experiență devin un fel de locaș al unei prezențe nebănuite și misterioase, care în timp ce-i predestinează acelor abisuri de ticăloșie și de spaimă îi face obiect mai mult de milă decât de osândă, ca față de niște nenorociți prăbușiți în prăpastia nenorocirii.”
Ion Caraion, înainte de exilare, a redat Răul generalizat în țară și în alte două volume, de poezie protestară, Interogarea magilor (1978) și Dragostea e pseudonimul morții (1980). Ele au întregit, la modul pamfletar radical, tripticul sociogonic început chiar cu O ureche de dulceață și-o ureche de pelin – basmul negru și terifiant al nevieții sub orice dictatură. Numai vârsta copilăriei, lume intangibilă, rămăsese nepătată sub comunism, ca o sfidare adusă întregului angrenaj socio-politic dezumanizant: “Cel mai fără cunoștință/ De primejdii, mai ghiduș,/ (N-am decât s-o spun acuș, [...])/ Era, totuși Orășelul/ – Fantezie? Interludiu? –/ Înălțat pentru copii”.



G. Dimisianu, cap. “Sensurile unui basm”, din Opinii literare, Cartea Românească, București, 1976, p. 74: “Dacă forăm către stratul ultim de semnificații al poemului, desigur că vom găsi, ca element de osatură ideatică, antinomia dintre spirit și materialitate, deja conturată din ce am spus până acum, dar ar fi să lipsim scrierea de unul din sensurile importante, neobservând cât de numeroase sunt trimiterile spre acele momente ale istoriei contemporane [...]”;

Noul dicționar universal al limbii române (coord. I. Oprea, C.-G. Pamfil, R. Radu și V. Zăstroiu, ediția a doua), editura Litera Internațional, București, 2007, p. 87;

Într-un lung eseu politic publicat la München, pamfletul Insectele tovarășului Hitler, Ion Caraion considera că fascismul avea note definitorii comune cu ideologia comunistă, ținând seama de faptul că apăruseră aproape concomitent în Europa, în Italia și în Rusia, că reprimau libertatea etc.

I. Caraion, O ureche de dulceață și-o ureche de pelin, editura Ion Creangă, București, 1976, p. 14 ;

Ibidem, pp. 3-4;

Ibidem, p. 4;

Ibidem, pp. 9-10

G. Dimisianu, op. cit., p. 75;

I. Caraion, op. cit., p. 11;

L. Pareyson, Ontologia libertății. Răul și suferința (trad. Ștefania Mincu), editura Pontica (col. “Biblioteca Italiană”) Constanța, 2005, pp. 219-221;

I. Caraion, op. cit., p. 10 ;

Ibidem, p. 12;

Ibidem, p. 13;

Ibidem, p. 14: “Căpcăunul-ciclop/ Cel rămas de la potop [...]/ Zgripțuroi peste balauri/ Duh urnit să prade tot,/ Namilă cu căpățâna (Iar în loc de gură – bot)/ Nu cât cofa, cât fântâna”; “Orișice dihanie/ Dintr-o dată/ Spunea: ‘Iată,/ Știi anume cine sunt/ Și de ce m-am uns cu unt? [...]’ Să-ți îndruge el borțosul,/ Clătinându-și trestia,/ Cât îi de nobil osul/ Ori cum vine chestia.”

G. Dimisianu, op. cit., p. 72;

I. Caraion, op. cit., p. 15;

Ibidem, p. 18;

Ibidem, p. 27;

Ibidem, p. 30;

Ibidem, pp. 33-34;

Ibidem, p. 33;

Ibidem, p. 40;

Ibidem, pp. 31-32;

Ibidem, p. 35;

Ibidem, p. 36;

Ibidem, pp. 35-36;

U. Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă (trad. Ștefania Mincu), editura Pontica, Constanța, 2006, pp. 90-91;

I. Caraion, op. cit, p. 39;

L. Pareyson, op. cit., p. 224;

I. Caraion, op. cit., p. 39.