agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-19 | |
Enigma lui Artur – o posibilă biografie a lui Ion Caraion
Imprevizibil dar consecvent în toată activitatea sa, Ion Caraion și-a dorit ca eseist și publicist literar să articuleze o critică filosofică a artei, continuând demersul filosofic al lui Walter Benjamin dar și luările de poziție anticomuniste ale jurnalistului și prozatorului Albert Camus din ziarul “Combat” 1) – care-au dus la scrierea Omului revoltat. Numai că, spre deosebire atât de reprezentantul teoriei critice din prima jumătate a secolului XX, Walter Benjamin, cât și de gânditorul francez existențialist, imperativul exclusiv cultural urmărit de către Ion Caraion – mereu blamând curentele oficializate în artă, regimurile dictatoriale de dreapta apoi de stânga – îl reprezenta salvarea operelor artistice de la diversele maculări politico-ideologice. Pentru acest scriitor originar din Buzău, născut la Pălici (comuna Rușavăț, azi Viperești) în 1923, extinderea conștiinței critice înspre un public tot mai numeros de cititori presupune o condiționare axiologică: fiecare scriere literară va fi, exact ca marile concepții filosofice, o oglindire în plan estetic a adevărului, un salt cognitiv uman supraviețuind timpului, spre deosebire de contextualitatea și promiscuitatea momentelor istorice care i-au inspirat pe autorii lor. Crezul artistic – care a determinat destinul poetic de excepție al lui Ion Caraion – a prevalat întotdeauna față de posibila alegere a unei alte conduite sociale, de exemplu activitatea politică: “Poetul e lângă umbră și în noapte sau la lumina de peste și din ele amândouă, ca o sentinelă și ca un chimist care citește diagramele misterului, apărându-l, ca să nu ajungă lumea pustie » 2). Impactul cerebral al umbrelor din peșteră care l-a frapat pe Platon, dimensiunea întunecată și imprevizibilă a lumii misterelor care l-a chemat pe Eliade să le fie un renumit savant – tot potențialul de cunoaștere și de simțire al lumii l-au fascinat și pe Ion Caraion. Se transferă o parte din acest rezervor social, religios, politic – prin supape auxiliare – asupra poeziei și eseurilor scrise de Ion Caraion, fiind esențializate și dintr-o aluzie, cu naturalețe sau c-o mare concizie a stilului. În situațiile-limită el a intrat în dispută (exact ca oamenii revoltați din scrierile lui H. de Montherlant, A. Marlaux, A. Camus, din care cita foarte mult) cu devenirea istorică a societății. A cunoscut eșecuri. Dar le-a depășit. A reușit să treacă de “ulcerația amară a conștiinței sale de om” 3) – cum afirmă Florin Mihăilescu. El a fost întemnițat pentru că descrisese în presa anului 1947, după cum arată și Ana Selejan 4), pierderea libertății de exprimare în România, pe fundalul sovietizării forțate a României. Marin Mincu îi surprinde cel mai exact profilul uman și artistic: “Viziunea preponderant întunecată și contactul traumatizant cu istoria (fie în reprezentarea abstract-speculativă, fie în accepția concretă a existenței nemijlocite)”; “ca om Ion Caraion emana întotdeauna o răceală crispată de mic animal fugărit” – simplă aparență față de cei confrații scriitori ce “nu suferiseră vicisitudinile mortificante la care fusese supus el în existența sa infernală, înțesată cu evenimente teribile” 5). Ion Caraion discută în paginile primei părți, “Confesiuni”, din volumul Pălărierul silabelor (1976) despre “axiomele” estetice și legile de bază pe care trebuie să le cultive în opere toți scriitorii, indiferent că ar sparge șabloane sau ar declara morțile poeziei (precum și ieșirea ei din faze cataleptice prin înnoire discursivă). Cele aproape o sută de pagini ale “Confesiunilor” au fost scrise din 1944 până în 1974 în forma notelor de jurnal. Un bilanț valoric al poeziei clasice și moderniste românești, datat de autor în 1965, denotă marea sa nemulțumire că se pierduse contactul cu universalitatea. Caută explicațiile acestui regres beletristic: “Când e vorba de poezie, de poezia românească în tot ce reprezintă ea cardinal, atâtea câte numărăm, experimentările noastre în limbaj valoric de talie universală cunosc mai mult fondul decât forma. Nu ne pricepem sau, mai cu exactitate, nu dorim a ne pricepe cu precădere la ambalaj, deși el contează la rândul său”; “Cal și pasăre totodată, cuvântul consumă temperature indefinibile și are instincte. […] dacă i-ai încălecat fără priceperea toată, caii te mestecă-n picioare cu nevrednicia și coliviile tale albastre cu tot. De aceea, într-unele cazuri, se obțin platitudini, rezultă greșeli și catifelele emană miasmă, pe când agerimea altor laboranți, la presiuni și sublimări magice, extrage din puroi și din igrasie adevărate capodopere”; “Vorbele au un regim de potențialitate artistică echidistant”. 6) Două articole timpurii de-ale sale, “Criza culturii” și “Criza omului”, aveau un acentuat ton protestatar, de apărare a valorilor democratice în fața inculturii aduse din Est, dar din păcate n-au iscat același ecou internațional față de alte studii existențialiste ale lui Sartre sau Merleau-Ponty, care voiau să-i atragă pe marxiști revizuindu-le doctrina. Numai că lucrarea Humanisme et terreure (1947) de Maurice Merleau-Ponty propaga precaut în toată lumea “violența oficială” a comuniștilor din Uniunea Sovietică – considerată pe atunci în țările occidentale preferabilă față de violența colonială “ascunsă” a democrațiilor liberale. Abia prin articolul din 1950, Merleau-Ponty, știind că zece milioane de ruși fuseseră închiși în lagăre de către Stalin, își schimba opiniile astfel: “Nu se poate vorbi despre socialism când fiecare al douăzecilea cetățean este internat într-un lagăr de concentrare” 7). Ion Caraion a relatat în Jurnal III subintitulat Ultima bolgie o parte semnificativă a suferințelor trăite prin temnițele comuniste, sau la sute de metri adâncime prin minele de muncă forțată din Maramureș. Traumatica trecere și prin coloniile de muncă ale Canalului, precum și interogatoriile sale în penitenciare devin pentru autorul Ultimei bolgii subiectul central al unui proiectat roman al său, Camera de reanimare – unele capitole ale acestui jurnal fiind viitoarele lui capitole. A cunoscut desigur pe acei inumani brigaderi din coloniile de muncă de la Peninsula, Salcia și Cernavodă despre care vorbește exact și Theohar Mihadaș în Pe muntele Ebal, responsabili cu reeducarea foarte violentă, reprimată chiar de Procuratura Generală – după cum reiese din amplul studiu coordonat de Vladimir Tismăneanu, Raportul final al Comisiei Prezidedențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: “abuzurile petrecute în interiorul acestora au fost semnalate și anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimiși în judecatăfoștii comandanți ai lagărelor de la Canal și de la coloniile de muncă Salcia și Cernavodă. De asemenea, potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost descoperiți în toate coloniile de muncă deținuți numai pe bază de adrese, însoțite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie același an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste personae sunt ‘deținute în mod ilegal’. Opoziția Securității a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigațiile procurorilor în coloniile de muncăau încetat din cauza acelorași presiuni.” 8) În primăvara lui 1964, Ion Caraion agoniza întemnițat la Aiud; nici nu bănuia că va mai apuca sfârșitul celei de-a doua detenții comuniste, după unsprezece ani de calvar, pe timpul cărora a avut și o tentativă de sinucidere prin tăierea venelor. El încă rezista în fața anchetatorilor, dar cu spaima celui care fusese batjocorit între anii 1958-1959: putea fi dus oricând în fața plutonului de execuție. Epuizat complet, fiind șantajat și bătut la interogatorii, văzându-se amenințat că dacă nu semnează un angajament față de ofițeri i-ar mai rămâne de executat cincisprezece ani din condamnare, el a acceptat pactul dezonorant de-a fi agentul de informație Anatol, iar conducerea Securității a aprobat acest incredibil pact cu inflexibilul dizident Ion Caraion, la insistențele căpitanului Chirilă Scarlat către șeful penitenciarului Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun 9). Dar și după decretul amnistiei generare și a eliberării deținuților politici, din același an, 1964, Ion Caraion nu-și va leapăda idealurile, refuzând tranșant în 1965 să continue trimiterea datelor informative despre prietenii săi din breasla scriitoricească. Intimidat și chemat mereu la ordine, după interminabile percheziționări al casei și confiscări ale multor manuscrise de-ale sale, el tot nu le-a făcut pe plac și n-a devenit colaboraționist – cum au pretins în ultimul timp Mihai Pelin, Doina Jelea, Monica Lovinescu (tacit și Virgil Ierunca), cei care l-au inculpat prin articolele literare “Dosarul Ion Caraion”, Angela Marinescu și alții. Ion Caraion, poetul cel mai activ al grupului “Albatros” – de fapt al întregii generații a războiului – a revenit pe plan literar din anul 1966, dorind să-și împlinească în libertate marile vocații de poet, eseist, prozator, publicist și traducător. Fiind socotit și de G. Călinescu un adevărat poet, imediat după succesul notoriu al Cântecelor negre din 1947, Ion Caraion, se va considera până la data autoexilăriei cu familia sa în Elveția, adică în toată perioada anilor 1964-1981 un apostat, fiindcă ratase cu puțin un deces martiric (după neexecutarea sentinței sale de condamnare la moarte) în închisorile sale. Aparițiile în presa postbelică a articolelor protestatare “Criza culturii” și “Criza omului” sunt actele temerare ale publicistului și poetului Ion Caraion din 1947. Valorau însă cât o declarație de intrare a sa într-o dizidență anticomunistă, până atunci aproape inexistentă pe continent, cu excepția curajoasei lucrări Spovedania unui învins a lui Panait Istrati. Dacă a fost nevoit să facă șaizeci și cinci de note informative despre colegii scriitori, Ion Caraion nu și-a călcat în picioare demnitatea umană. Îi deruta pe ofițeri, lungindu-le premeditat interogatoriile cu relatări inutile pentru ei, oferindu-le pe tavă ceea ce oricum aveau să afle, din alte surse, despre scriitori. Delațiunile altora puteau fi aflate în cel mai scurt timp și imediat reutilizate (ca proprii note informative) de către Ion Caraion, care-l cunoscuse bine pe tânărul Nicolae Ceaușescu din redacția ziarului “Scânteia tineretului”. Viitorul șef de stat la sprijinit, găzduindu-l o vreme, pe fostul secretar de redacție al acestui ziar, pe Caraion, când acesta și-a terminat detenția, crezând că-l poate manevra ușor. Pentru că scriitorul semnase, după atâtea torturi fizice și psihice, abia pe data de 9 aprilie 1964, angajamentul de colaborare cu Securitatea 10). Pentru cuplul de dictatori Elena și Nicolae Ceaușescu enigma lui Artur, de a-l crede devotat Partidului sau, dimpotrivă, un dușman mascat, a fost o mare provocare, după fuga familiei Caraion peste hotare. Au vrut să-l lichideze, fiindcă evadarea poetului li se părea nu numai act de trădare națională ci și afront strict personal. Cuplul prezidențial al “epocii de aur” s-a simțit tras pe sfoară de către inteligentul poet Ion Caraion, un pretins prieten al lor, ce-și permitea să ia un ton revendicativ în numele scriitorilor la toate discuțiile lor oficiale cu Nicolae Ceaușescu. Acesta nu bănuise că, ajuns în Elveția, între anii 1981 și 1986 Ion Caraion avea să transmită omenirii întregi multe dintre secretele regimului nedemocratic, să le înfiereze incultura sau trândăvia intelectuală în Jurnal II, în pamfletul anticomunist Insectele tovarășului Hitler și mai ales în Jurnal III – Ultima bolgie. Mult timp Ion Caraion a rămas un modest redactor, din anul 1968 scriind susținut la “Gazeta literară”, revistă transformată de către Geo Dumitrescu în cunoscuta “România literară” – unde a ajuns să se certe aprins cu cei din conducerea ei la sfârșitul anilor ’70 11). Când Eugen Barbu a căutat în 1968 să-i împiedice pe unii scriitori de-a mai colabora la “România literară”, denigrându-i pe Ion Caraion, Constantin Noica, Nicolae Carandino 12) sau Vintilă Ivănceanu că ar fi promotorii huliganici ai unui “avangardism foarte nuanțat”, “elemente care vin din stradă”, “niște foști și viitori pușcăriași” 13), Zaharia Stancu a intervenit. L-a atenționat pe Eugen Barbu, care făcea parte din biroul Uniunii Scriitorilor, că Ion Caraion ar fi intangibil, deoarece chiar Nicolae Ceaușescu hotărâse reabilitarea lui și angajarea la revistă (“a fost numit de sus”). Articolul lui Marin Radu-Mocanu, “Scriitorii și trădarea Dragonului” (revista “Ramuri”, nr. 9 din 2007) prezintă clar, într-o lungă parte finală a sa, “Din stenograma întâlnirii unui grup de scriitori cu Nicolae Ceaușescu”, toate intervențiile verbale ale lui Ștefan Augustin Doinaș și ale lui Ion Caraion din data de 13 martie 1981. Ceilalți scriitorii creduli dintre cei prezenți la consfătuire se așteptau ca președintele țării, care venise însoțit de către D. Popescu, Suzana Gâdea și Ilie Rădulescu, să mai relaxeze relația cu ei, dar dimpotrivă, s-a ajuns la o înăsprire mai mare a cenzurii. Iată ce a cerut atunci Ion Caraion, fără să se adreseze cu vreun convențional “stimate” șefului statului : “Tovarășe Ceaușescu, în rândurile scriitorilor și în rândurile întregii noastre populații e bines ă fie liniște, așa cum ați recomandat mereu și cum spune buna judecată a fiecăruia, ca să nun e oblige alții să ne liniștim. Retrageți din mâna elementelor de scandal, care au acaparat presa și abuzează de ea, dreptul de a practica despotismul, vulgaritatea, discordia și în esență un amor foarte mincinosfață de partid și față de dumneavoastră personal. Eu, și ca mine și ceilalți, suntem mulți, v-o cerem pentru că vrem să domnească în țara noastră buna înțelegere și conlucrarea. Întăriți Uniunea Scriitorilor, redați-I toate cele trebuitoare, nu lăsați a-I fi slăbită autoritateași prestigiul” 14). Cenzura comunistă asupra literaturii funcționa perfect, din cauza unor scriitori care erau gata să confecționeze din nimic tot felul de culpe închipuite, politice sau biografice – după cum arată și Ioana Macrea-Toma într-un lung articol din ”Dilema veche”, intitulat “1968: fantasmele liberalizării”: “Soluția preconizată, aceea de a-i pune pe subversive în imposibilitatea de a publica, plasează cenzura în sânul instituției literare, invalidând ipoteza unor corpuri beligerante strict delimitate instituțional.” 15). Primul și cel mai virulent detractor literar al lui Ion Caraion s-a dovedit a fi Eugen Barbu, cel care nu s-a sfiit să-i publice un pseudojurnal al acestuia, într-un întreg serial de articole, publicate în mod regretabil, de către temuții gazetari-cenzori ai revistei “Săptămâna”. Oare ce a stat la baza acestor plastografieri dictate de către șefii Securității, generalii Iulian Vlad și Nicolae Pleșiță? Bineînțeles că documentele olografe ale celor șaizeci și cinci de note informative ale lui Ion Caraion, date până la data autoexilării sale în Elveția (4 august 1981). Însă acestea au fost modificate grosolan de către securiști sau de către Eugen Barbu și echipa lui redacțională de la “Săptămâna”. Titlul de Jurnal era pus cu scopul de-a îi fi atacată lui Ion Caraion ultima carte publicată în țară, ca și cum ineditele “însemnări” zilnice ar fi fost un fel de “istorie secretă”, un jurnal diabolic rămas nepublicat. Efectul scontat de către însuși Nicolae Ceaușescu era de a-l determina pe ingratul său “prieten”, Ion Caraion, să revină neîntârziat în țară, pentru că altfel i se distrugeau opera și renumele avute până atunci. Scriitorul a preferat să-și facă, pe când colabora la postul de radio “Europa Liberă” o mea culpa – riscând să-și piardă reputația și-n rândurile oamenilor de cultură din Apus. Însă în ultimii cinci ani de viață el s-a bucurat de foarte multe aprecieri peste hotare, fiind bun prieten cu Paul Goma, Dorin Todoran, Ion Solacolu etc. Suspiciunile că Ion Caraion își continua de fapt activitatea conspirativă, urmărindu-i pe Virgil Ierunca și Monica Lovinescu – cum ar reieși dintr-o scrisoare trimisă de fapt altui Virgil (Popescu) de către Ion Caraion, publicată calomnios în “România literară” – sunt de-a dreptul absurde. Delia Roxana Cornea și Dumitru Dobre, autorii volumului publicat în 2006, Cazul “Artur” și exilul românesc își propun, chiar din titlu, să demondeze presupunerile greșite despre vastul material de note informative a ale lui Artur (ipoteze aparținând lui Mihai Pelin, Monicăi Lovinescu în Jurnal, Doinei Jelea în cartea despre moartea Ecaterinei Bălăncioiu, lui Nicolae Manolescu în numerele “României literare” – prin care deschidea încă din 1998 “Cazul Caraion”). Artur, numele conspirativ avut în deceniul al optulea de către poet, dispare după 8 august 1981 definitiv din dosarul său de informator – care este oricum subțire și chiar curat față de învinuirile grave ce i s-au adus, mai ales de către Mihai Pelin. Nici ofițerii de securitate nu-i puteau agreea lui Ion Caraion sarcasmele arturiene, câtă vreme îi informa despre binecunoscuta absență a lui Ceaușescu de la Consfătuirea națională a scriitorilor din vara anului 1981: “S-a încheiat și ultimul act al spectacolului Conferinței Uniunii Scriitorilor, în condiții fără precedent – Conducătorul Statului neonorând cu prezența sa Conferința, iar președintele biroului, vicepreședinții și secretarii Uniunii Scriitorilor fixându-se abia la patru zile după încheierea lucrărilor.” 16) Ion Caraion, ca observator distant, neimplicat al evenimentului, se pregătea să plece în Elveția și totuși regretă faptul că scriitorii fuseseră dezamăgiți, ca întotdeauna, de neîndeplinirea solicitărilor culturale, fiind lipsiți în anul 1981 de “prerogativele de care se bucurau până atunci și care continuau să fie garantate de regimuri totalitare similare din Estul European” 17). Ceaușescu nu mai voia să se convoace pe viitor la Uniunea scriitorilor adunări generale, întruniri ale membrilor Biroului, fiindcă principiul său a fost Divide et impera în deceniul al nouălea. Sumbra atmosferă de retragere fără torțe a scriitorilor de la ultima lor consfătuire este descrisă realist de către Ion Caraion: “După ceremonialul înscăunării [Biroului Uniunii] de o delegație a Conducerii de Partid […] ca un fel de înmormântare discretă, oamenii și până atunci abătuți, descurajați, umiliți, sceptici […] s-au întors de la locul convocăriicu convingerea încă o dată întărită că nu sunt nici iubițiși nici respectați.” 18) Rolul activ al lui Ion Caraion, de a fi un important “dizident politic” 19), de talia lui Alexandr Șoljenițân în străinătate, a fost și este eclipsat foarte mult în presa românească. El a fondat trei reviste literare la Geneva, a publicat la München în 1982 eseul pamfletar Insectele tovarășului Hitler, și-a continuat Jurnalul – două volume apârându-i postum, Jurnal II în 1998 și Jurnal III (Ultima bolgie) în 1999. Artur era o mască, o marotă, confecționată de sistemul concentrațional cominternist, încă de la sfârșitul detenției lui Ion Caraion. Pentru soția sa, Valentina, cu care s-a însurat imediat după eliberarea amândurora din detenție, era vie în memorie supraviețuirea familiei ei în ghetoul din Transnistria, așadar și destinele unor prototipuri literare din romanul Golem scris de Gustav Meyrink: Athanasius Pernath și Charousek. Ar fi avut voie oare Ion Caraion să se lase ucis precum studentul Charousek de către o altă poliție politică imperialistă (organele de stat ale represiunii comuniste), să renunțe la viață când li se născuse unica fiică, Marta!? Putea să se împotrivească, mai mult decât au izbutit, regimului dictatorial!? Nu. Soțul ei, în timpul călătoriilor peste hotare în interes de serviciu – întreprinse ca să publice albumul Brâncuși, adunând mărturisirile personalităților ce-l cunoscuseră – dacă ar fi încercat o mărturisire publică a prigonirii sale, cum era tentat, față de Eliade, V. Ierunca, M. Lovinescu etc. ce se întâmpla? Drept consecință, el periclita viețile Valentinei și Martei Caraion (- aceasta fiind arma de șantaj ofițerii și agenții lui de urmărire), după cum afirmă. Artur era socotit de către serviciul român de spionaj un posibil contrarevoluționar, scăpând de multe învinuiri, sau de interzicerea scrierilor sale numai prin teama cenzorilor literari că s-ar fi aflat în grațiile lui N. Ceaușescu. Artur avea și trupul agonizant, chiar înainte de anul 1981, fiind ftizic având coaste rupte și o hepatită cronică după suferințele îndurate ca deținut politic. Fiind informată despre acest caz de încălcare a drepturilor omului, diaspora românească, lumea bună a culturii occidentale insista mereu ca el să fie lăsat să plece definitiv, însoțit de familie. Pretinzându-se prieten bun cu Ceaușescu, deși n-a scris vreun rând apreciativ despre el în presa saturată de encomistica față de dictatori, Ion Caraion dădea impresia că își renega în permanență renumele de-a fi fost încă din 1947 primul dizident politic autentic, care se împotrivise cu tărie curentului paneuropean al imperialismului roșu. Așa că i s-a dat voie să plece în Elveția și să moară liber, cum își dorise. Ultimul său nume secret, aflat în dosarul de informator, Călugărul, i-a fost dat de către ofițerii care se săturaseră deja să-l mai prelucreze degeaba. Ei așteptau delațiuni serioase, dar se alegeau adeseori cu simple eschive, din partea celui care nici nu se încăpățâna să pară o persoană nepericuloasă pentru confrații săi literari. El va mărturisi fățiș unor foarte buni prieteni că nu voia să fie o coadă de topor introdusă viclean nici printre scriitorii români din țară, ce-l știau de frică și se fereau din fața lui dacă aveau ceva de-ascuns, nici în diaspora intelectuală a Europei. Recalcitranța sa pe când avea douăzeci și patru de ani fusese provocată de o situație tragică în spațiul est-european, în care sovieticii instalau la putere guverne marionetă, cu mulți agenți kominterniști. Evenimentele importante, dinamismul vieții culturale și politice erau în curs de sufocare, iar oamenii de seamă începuseră să fie intimidați, ba chiar arestați, închiși. O astfel de atitudine civică personală, prin care semnatarul articolelor, Ion Caraion, dar și directorul ziarului, Tudor Teodorescu-Braniște își riscau cariera și libertatea, a dat speranțe, sau rezistență moral-intelectuală multor altor susținători de valori democratice, deși a determinat și înăsprirea cenzurii, suprimarea Jurnalului de dimineață. Un act similar de protest semna și Virgil Ierunca. Între cei care-și exprimau reacțiile de dezaprobare, la apariție, a celor două articole, se numără mai ales Adrian Marino. Mihai Lisei, în articolul “Realismul socialist în exegeza românească” din “Caietele Echinox” (nr.7/2004), fiind de aceeași părere cu Sanda Cordoș, autoarea unui alt articol, “Criziștii”, comenta astfel intervențiile în presă ale celor trei: “Dintre participanții la dezbateri îi remarcăm pe Virgil Ierunca, Ion Caraion și Adrian Marino. Dacă Virgil Ierunca intra în discuție doar din perspective primului care afirma că există o criză a culturii românești, ceilalți doi se situează pe poziții diferite față de receptarea și rezolvarea crizei. Ion Caraion are o intervenție fermă, din perspectivă politică, în timp ce Adrian Marino polemizează cu acesta, aducând argumente din perspective culturală.” Unii reprezentanți a Cercului literar de la Sibiu (Ion Negoițescu) vor intra într-o polemică și mai aprigă decât în 1943 cu albatrosiștii bucureșteni, nefiind de acord cu tonul revendicărilor culturale cerute de către Ion Caraion. Prudența îi lipsise poetului încă de când venise în Capitală după terminarea liceului la Buzău. Volumul său prin care debuta editorial, Panopticum din 1943, fusese dat la topit pe când ieșea din șpalturile tipografiei, încât tirajul real al publicării lui a rămas extrem de mic. Agenții Siguranței de pe timpul regimului Ion Antonescu l-au somat pe autor, punându-i revolverul la tâmplă, să nu mai scrie subversiv despre ceea ce se întâmpla pe Frontul de Est, rusesc. Sintagmele de “război psihologic” și “exil interior” ar putea fi exemplificate mai ușor redând presiunile, hăituirile celui de-al treilea grup de intelectuali români exilați în anii ’80. Acestui ultim grup, al lui Ion Caraion, Dorin Todoran, Bujor Nedelcovici etc. Presa românească și, într-o măsură infimă, chiar unii autorii de studii critice aprofundate l-au nedreptățit pe Ion Caraion după 1981 dar și după 1998, colportându-se legenda, zvonul mincinos lansat în “Săptămâna”. Mulți au crezut imediat în mitul absurd, al renunțării Securității comuniste la cel mai activ și diabolic agent informator (când de fapt contribuțiile lui informative dejucau mult planurile ei). Lumea s-a obișnuit un sfert de secol cu ideea falsă că Artur a fost un privilegiat al regimului, când el se străduia așa de mult să-și păstreze postul de redactor la “România liberă”. În ultimii cinci ani ai vieții, deloc nu i-a venit ca turnată cămașa morții sale (deși naivii și detractorii au crezut sau persistă să creadă că i se potrivește), adică legenda continuării în Vest a activității conspirative. A fost întrebat de prieteni și de conducerea postului “Europa Liberă” în privința veridicității acelui “Jurnal” ce apăruse apocrif în țară, cu scopul mârșav de-a imprima un efect de bumerang – lovind și creația autentică a sa, dar agravând iremediabil sănătatea trupului și așa împuținat și ruinat. “Jurnalul” din 1981 nu-i decât un bastard literar, atribuit unui Ion Caraion – de fapt bestialității și unui Artur, unui refulat scriitor. Dimpotrivă, cercetătorii dovedesc clar din 2006 că acel surogat de jurnal fusese comandat de către Nicolae Ceaușescu, fiind confecționat de către aparatul spionajului internațional al regimului comunist, menit să-l ucidă psihotronic, de la distanță, sub motiv că între 1964 și 1981 din asumarea rolului de informator el făcuse treptat o farsă tragică. Antrenarea directă a unui mare prozator ca Eugen Barbu în misiunea de compromitere a celui din exil a fost, pentru dictatori și marii generali o comedie bufă, un act de răzbunare pe toți scriitorii. Astfel, Ion Caraion, renunțând să mai fie Artur, a fost stigmatizat dintr-un ordin de sus, de când luase calea exilului. Îmbrăcat ca regele saturnaliilor, cu o explozivă haină semănând celei a lui Nessus, lansată pe umerii săi tot mai bicisnici de către viclenii generali Nicolae Pleșiță și Iulian Vlad, țesută cu înflorituri, la modul artistic, de către Eugen Barbu, poetul a putut fi executat printr-o bombă gazetărească, Jurnalul cu efect întârziat. Încă înainte de-a împlini douăzeci de ani, buzoianul ce avea să termine Filosofia la București, Stelian Diaconescu, și-a luat pseudonimul literar Ion Caraion, conștient de rezonanța livrescă și de simbolistica paradoxală, monarhică-țărănească. Nu-i important dacă, lucid și revoltat, intuia de-atunci, prin această preferință onomastică, cât de multe vor fi pilduitoarele sale ridicări de jos. Aflat în cea mai de jos bolgie a Tartarului sau lagărului european comunist – scufundându-se și ieșind ca Sisif din beznă și culpabilizări (după trecerea interminabila condamnare la moarte, prin Canal, prin minele neferoase din Maramureș, Aiud, apoi la urmă prin tortura infernală de-a semna angajamentul cu Securitate), Ion Caraion n-a reușit să-și mențină chiar și-n final spiritul combativ de excepție. Spectrul apropiatei sale omorâri l-a făcut să accepte compromiterea sa ca artist și ca cetățean, după cum erau obligați s-o facă și ultimii deținuți politici din 1964, pentru a nu fi hăituiți sau marginalizați social la ieșirea din temniță. Ion Caraion dădea note informative detaliate, exacte despre alți colegi informatori din lumea literară, însă nu oricum, ci urmârind un scop: pentru a face să dispară discordia semănată de aceștia în Uniunea Scriitorilor. Iată cum prezenta pe data de 23 mai 1977 această tristă și jenantă situație culturală, cu scopul onest de a împiedica unele planuri viclene ale scriitorilor deja compromiși, permițându-și să facă ofițerilor de securitate chiar unele recomandări: “nume ca Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Ioana Postelnicu, Ion Dodu Bălan sunt priviți cu repulsie, rezervă și chiar ostilitate între confrații lor de breaslă (și numai între ei), pentru că mint, pentru că adulează, pentru că au făcut și continuă să facă rău celorlalți scriitori, asigurându-și lor privilegii nemeritate, prin mijloace reprobabile” 20). În dosarul întocmit de Securitate lui Ion Caraion redarea fonetică românească “Artur” a numelui regelui Arthur, cel din primele legende medievale ale Occidentului, dovedește cât de inculți erau ofițerii față de mulți dintre deținuții politici de atunci, care-și alegeau nume conspirative dar nu le dictau și pe litere anchetatorilor lor. Astfel eroarea grafică, înregistrată deja în acte, nu putea fi ulterior rectificată, circulând departe așa. Dealtfel erau admiși – după cum arată Mariana Sipoș într-un articol recent din revista virtuală “Eleonardo”, nr. 3 din 2004 – tot felul de substituenți verbali dintr-un cod lexical secret 21): aliniat = nume conspirativ, Breaza = Elveția, Cobra = Europa Liberă, Orșova = SUA, Bușteni = București, Brateș = Occident, Găiești = Geneva, Mărăști = München, Midia = Spania, Șantier = Departamentul Securității etc.. Hotărârea lui Ion Caraion de-a rămâne în Eveția a fost urgentată de încurajările unui prieten al său, poetul elvețian Vahé Godel, în condițiile că el ar fi obținut dreptul la o excursie în Franța pentru soție și, întâia oară, pentru fiică: “Din datele ce reținem rezultă că ION CARAION ar fi fost determinat să rămână în străinătate de către poetul Brezean VAHE GODEL, în colaborare la ‘COBRA’ ” 22). Tot cu semnificațiile cunoașterii absolute, dar prin spionare și moarte, este un alt nume de rege legendar, preferat în eseuri de către Ion Caraion, Acteon. În Pălărierul silabelor alegoria vânătorului care devine vânat, prin contemplarea scaldei zeiței Artemis, este transpusă de către Ion Caraion într-o alegorie pescărească – a confruntării pescarului de oameni cu marea amenințare a Leviatanului din adâncuri. Acest pericol vine dinspre firul de ață “lung, lung, lung”. Lanseta lui face legătură directă cu infernul: “improvizează emoții coborând în ocean”. Ea devine un simbol al înjosirii pescarului de monștri acvatici, firul trebuind să vibreze la ceea ce va cuprinde lacom cârligul. Acest pasaj din “Confesiuni” – prima parte a Pălărierului silabelor – redă și comentează, de fapt metatextual, un coșmar al lui Ion Caraion: “Vis: – Luna confecționa illustrate bizarre. Machetă marină. […] Rechinul s-a apropiat (pentru a câta oară?) ca un destin. Atunci firul de ață – huța! huța! huța! – se retrase. Întâi, brusc. Pe urmă încet. S-a retras. Pe ape nu metecăia decât umbra. Și ea înghiți luna, machete, rechinul, scrumbia, firul și jocul. Fiecare rechin cu existențialismul său… Firește, înainte de a participa la joc, trebuie să știi să mergi pe bicicletă și să mergi foarte bine.” 23) Filtrarea exactă, interpretarea justă a tuturor datelelor care pot fi consultate în dosarul Artur (redevenit Ion Caraion după plecarea lui în Elveția) au fost efectuate de către specialista Mariana Sipoș, cea care a dat, alături de Paul Goma încă din 1999 replici dure celor din România și din Europa pentru că porniseră, mai întâi la ”România literară” o campanie necinstită, construind eșafodajul de ipoteze incriminându-l pe Ion Caraion, doar în jurul unui fals documentar dat de Mihai Pelin redacției, împotriva lui Ion Caraion. În ultimul ei articol, de pe data de 22 mai, din “Observator cultural”, Mariana Sipoș are din nou curaj să-i facă responsabili, pentru prezentarea deformată a cazului Caraion, pe unii așa-ziși prieteni ai acestuia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Nicolae Manolescu, alături de alte nume obscure pentru lumea literară până în 1998-1999, precum cele ale Doinei Jelea, Mihai Pelin etc. Exegeta, având ochi format de cercetător, arată că lui Ion Caraion (care trebuie socotit purificat deplin după 1981), îi reveneau, dacă ar mai fi trăit după 1990, toate recunoașterile publice ale meritelor de poet dizident, însă s-a ales numai cu injurii în postumitate: “În cazul lui Doinaș, Nicolae Manolescu se arată înțelegător, dar în cazul Caraion, pentru că acesta a făcut imprudența să se exileze și să-i înfrunte pe torționarii săi […], dar mai ales pentru că a făcut imprudența să moară și n-a mai apucat să fie senator și președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu a pus în 1999 la dispoziția lui Mihai Pelin pagini întregi din revista pe care o conduce pentru a-l ‘înfiera’ pe Ion Caraion și a republicat așa-zisele delațiuni ale poetului despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe care acesta le-ar fi oferit Securității în schimbul dobândirii pașapoartelor. De ce și-a dezinformat cititorii dl Manolescu scriind în editorialul din Nr. 19, 12-18 mai 1999, al României literare că ‘cele două note informative au fost scrise caligrafic de mânușița poetului’ din moment ce știa foarte bine că Mihai Pelin nu îi oferise altceva decât niște foi dactilografiate la o mașină de scris cu caractere atât de mari cum numai la Comitetul Central existau?” 24). Datele biografice, după cum reies atât din scrierile lui Ion Caraion, confruntate cu ceea ce reiese clar și din întregul dosar al fostului informator Artur din arhivele Securității ajută la decriptarea indiciilor unei tehnici a camuflajului. Ca un arici de mare, prefăcându-se vechi prieten cu Nicolae Ceaușescu, el reușea să scape doar cu puține concesii față de “rechinii” – ofițerii de securitate – adică dând câteva note informative ale revoltei sale pentru persoanele non-grata de la Uniunea Scriitorilor, din cercul ei dizident de la “Săptămâna”. Ariciul de mare, prințul Artur al adâncurilor, putea recepta și undele nefavorabile sonore care-l înconjurau, supărător, pe megalomanul Ceaușescu. Din Ultima bolgie reiese un monumental portret literar: biografia caricată, totuși credibilă în cea mai mare parte a Lenei de la cabinetul numărul doi. Elena Ceaușescu apare ca personaj malefic prin excelență: de o prostie fenomenală, dar și de o mare versatilitate politică. Știa sau doar se adaptase, mimetic, să se înconjoare numai de “cadrele” credincioase din Partid, sau atrăgând în anturaj dulăi oportuniști, precum T. Postelnicu. Ion Caraion oferă atâtea detalii despre evenimentele proverbiale din viața ei, precum cele cu necitirea rapoartelor de pe birou sau cu “a-p-a”, formula chimică a apei pe care i-o pretinsese un profesor universitar cănd voia să îsi obțină fraudulos titlul de doctor. Pe Ion Caraion l-au marcat fizic și psihic, în schimb, acțiunile de urmărire, sau de percheziționare a casei sale din șoseaua Colentina, accesibilă cetei urmăritorilor săi, dintre care erau în primul rând Șt. Aug. Doinaș, Ion Nica, Lucian Dragu, Ileana Macri, Nicolae Popescu, Ion Popescu, Adriana Mateescu, Iuliu Pascu, Iulian Sandu, Marcel Iancu și alții. De ce Securitatea punea o armată de agenți, de ce fusese obligată să instituie o adevărată rețea de informatori pentru a nu-l scăpa din ochi pe Ion Caraion? Dacă delațiunile lui Artur, ale lui Ion cel Negru ar fi fost așa de prețioase pentru serviciul secret al aparatului de stat comunist, dacă “maculatura” acestei opere de turnător ar atârna până la a șaptea bolgie a danteștei penitențe – cum speculează Daniel-Cristea Enache în articolul Ion cel negru (“România literară”, 2007), atunci n-ar fi fost inutilă vigilența urmărire a lui Artur în țară, continuată cu marea diversiune a compromiterii lui în străinătate? Daniel-Cristea Enache îl acuză pe Ion Caraion că l-ar fi trădat Securității pe bunul său prieten Nicolae Steinhardt, apoi citează o notă informativă în care Artur se revoltă amarnic, se lamentează sincer că la percheziția organelor de securitate se găsise Jurnalul acestuia. Dar textul notei informative nu dovedește cine transmisese Securității mârșavul mesaj ca să fie găsit manuscrisul de la Jurnalul fericirii. Merită Ion Caraion învinuirea că-l trădase pe bunul său amic Nicu Steinhardt, când el risca, protestând, să pățească același lucru pe viitor, tot cu jurnale personale? Cu bunăștiință Ion Caraion se discredita în perioada anilor 1964-1981 în fața anchetatorilor, neaducând date incriminante despre activitățile și vorbele unor scriitori cunoscuți, decât numai atunci când câte unul deservea, prin colaboraționism cu puterea și tulburențe în U.S.R. interesul general al confraților literari – să-și continue cariera lor într-o normalitate cât mai puțin deranjată de cenzori și astfel de informatori. Într-un foarte slab dar tendențios articol din “Revista 22”, “Oglinda unui delator”, Serenela Ghițeanu recenzează și ea “cartea-dosar” despre Cazul “Caraion” și exilul românesc (2006), prefațată de Delia Roxana Cornea, și îl consideră pe scriitorul roman “delator și agent de influență al fostei poliții politice din România” – “activitate, pe care a exercitat-o ca pe o profesie”. Ne întrebăm dacă timpul liber îi permitea să fie un devotat al asociației “ochiul și timpanul”! Opera de traducător excepțional din literaturile franceză, rusă, engleză, italiană, japoneză ș.a.m.d. nu-i lua eseistului și poetului Ion Caraion prea mult din viață?! Nu-l vedem pe Caraion făcând filaj, când el nici măcar nu frecventa cafeneaua literară, fiind în timpul liber un bun familist, considerat de mulți colegi chiar mizantrop. Așa că nu putem fi de acord nici cu psihanalizarea hazardată din același articol al “Revistei 22” că: “a suferit de ceea ce e numit ‘sindromul Stockholm’ în psihologie” conform căruia după pierderea statutului de victimă comunistă, Ion Caraion se identifica în agresorul Artur printr-un transfer de personalitate. Delațiunile sale au avut ca obiect nu alte victime ale regimului, ci pe anumiți agresorii din umbră ai săi, puși poate de aceeași ofițeri, chiar generali de securitate să-l intimideze, să-l piardă, să distrugă viața familiei sale, a părinților din județul Buzău, a soției Valentina și a fiicei Marta. Panul diabolic de urmărire și amenințare a lui Caraion să se întoarcă în România după vara lui 1981, scornit de mintea înfiorătoare a generalilor Nicolae Pleșiță și Iulian Vlad, urgentat de Tudor Postelnicu, a constat în discreditarea morală a poetului autoexilat în fața soției și a fiicei de numai paisprezece ani. Doi informatori ai lor din țară îi scriau că ar fi bine să se întoarcă, dacă nu vrea s-o pățească urât de la o “amantă”, Artura. A primit și un telefon de intimidare de la o informatoare care se pretindea a fi Artura, în care soția lui era numită de aceasta “vrăjitoare”. Însă Ion Caraion și-a păstrat prezența de spirit replicând că degeaba îl căuta ‘secu’. Artur dispăruse pentru el de când pusese liber piciorul în Elveția. Activitatea lui de informator (personificată în Artura), în sfârșit, nu-i mai dădea remușcări, datorită rapoartelor negative pe care i le făcea mereu cât mai rămăsese în țară câte un ofițer-anchetator al său. Nu fusese un instrument al regimului, un turnător, iar acum n-avea de ce să sufere remușcări. În Enigmatica noblețe Ion Caraion atenționa asupra pericolului spălării creierului în anumite grupuri sociale, chiar și-n redacția ”României literare” unde lucra, văzând adâncindu-se și-n societatea socialistă practica corupției și impostura intelectuală. Propunea ca inventarea atâtor mașini în secolul XX să nu mutileze personalitatea omului : ”tocmai spre a nu lăsa « în seama lupilor grija de a gândi » (v. Hans Magnus Enzensberger)”. 25) Din această cauză Ion Caraion apără statutul deloc de invidiat al scriitorilor, solicitându-i ferm lui Ceaușescu acordarea multor drepturi pentru lumea artistică, din 1980 tot mai dejavantajată. Ca eseist, spusese din 1974 : ”Poeții aparțin poeziei care – dacă nu e umană – încetează de a mai fi. Și în omenire poezia e oriunde omenirea trebuie salvată de grotesc, de asuprire, de sclerozări, de minciună, de inerții, de stupiditate, de abuz, de închistare, de frică, de ură și de demagogie. Gândiți-vă la fântâna fabuloasă și himerică a pilotului Antoine de Saint-Exupéry, prăbușit în Sahara, sub cumplita apăsare a soarelui alb, deshidratat și halucinând, în căutarea omului, în căutarea apei, în căutarea eternității. Toți căutăm câte o fântână a echilibrelor permanenței noastre, în dialogul cu obstacolele.” 26) Eroicul accident aviatic al pilotului din Micul Prinț reprezintă, pentru Ion Caraion, nu doar o anticipare a morții acestui scriitor francez în cel de-al doilea război mondial, ci și o adeverire a transcederii lumii de către ceea ce Edmund Husserl numea cu ajutorul reducțiilor și constituțiilor fenomenologice, în Meditații carteziene, ”viață intențională” și ”analiză intențională” 27) – altfel spus, conștiință creatoare. Ion Caraion se folosește în acest pasaj eseistic de metafora morții creatoare și a reînvierii lui Făt-Frumos-din-Lacrimă. Și poetul Ion Caraion se vede pe sine tânăr doar prin scris, precum era și se simțea cu un secol înaintea sa autorul basmului, Mihai Eminescu, când îl prelucra, din folclor, atât de poematic pe acest Făt-Frumos-din-Lacrimă : ”Seara dealurilor împădurite era, atunci, așteptată ca o prefacere a lumii. În amurgul acela, mi-a fost sete. Coboram. Pe poteci, pe lumină. Șovăind molcom, înclinându-se și purtându-mă, cărările se mlădiau. Cu ochii frunzelor, cu crengile, cu rădăcinile deschise, sub coaja lor de flaute înalte, copacii adunaseră tăcerea și o duceau la buze într-un sărut netrebuitor de pur.” 28) A.-I. Hossu, Existențialismul francez, editura Institutul European, Iași, 2006, p. 112: “În Combat din 24 noiembrie 1944, Camus respinge comunismul, care – potrivit lui – este făcut pentru sacrificial altora și care se teme de tot și chiar de revoluție. El revendică un socialism umanist, care să manifeste angajament față de fiecare ființă umană”; continuând la p. 119: “Camus precizează […] că cele două expresii ale revoltei umane sunt creația artistică și acțiunea politică democrată.”; 2 I. Caraion, Enigmatica noblețe, editura Eminescu, București, 1974, p. 15; 3 Fl. Mihăilescu, art. “Experiențe, revolte, lecturi” din rev. “Caiete critice”, nr. 1-2 / 1996 (Anotimpuri în infern, număr comemorativ – zece ani de la moartea lui Ion Caraion), p. 106; 4 v. A. Selejan, Trădarea intelectualilor. Prigoană și reeducare (ediția a II-a), Cartea românească, București, 2006; 5 M. Mincu, cap. V “Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi” din O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), editura Pontica, Constanța, 2007, p. 481, respective 484; 6 I. Caraion, Pălărierul silabelor, editura Cartea românească, București, 1976, pp. 22-23; 7 M. Merleau-Ponty, Signes, Paris, 1960, p. 332, apud Filosofia în secolul XX , vol. I (coord. A. Hügli și P. Lübcke), editura All Educational, București, 2003, p. 442; 8 Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dosar nr. 264/ 18.02.1972, vol. 4, f.1 apud Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final, București, 2006, p. 405; 9 v. Lista securiștilor din perioada 1949-1989 (realizată pe internet de către istoricii de la Institutul Român de Istorie Recentă): “Gheorghe Crăciun – în anii ’60 era col., commandant Penitenciarul Aiud”; 10 v. D. R. Cornea, D. Dobre, Cazul “Artur” și exilul românesc. Ion Caraon în documentele din arhiva CNSAS, editura Pro Historia, București, 2006; 11 cf. V. Cristea, art. “Demnitatea lui Ion Caraion”, din “Caiete critice”, nr. 1-2/ 1996, p. 49. Impresia pe care o făcea Ion Caraion în ultimul timp al șederii în țară, cu un an înainte de-a se refugia ca dizident în Elveția, era că numai el mai avea curajul să îi prezinte dictatorului Nicolae Ceaușescu noua criză culturală în care intra România la începutul anilor ’80, în timp ce Mircea Dinescu îi vorbea șefului statului lingușitor și viclean – glumind că-l întâlnea mult mai des decât pe propriul tată. 12 N. Carandino, membru P.N.Þ, redactor al oficiosului de partid “Dreptatea”, împreună cu Ion Mihalache și Nicolae Penescu și alte personalități au încercat în iulie 1947 să fugă din țară cu avionul, dar poliția secretă din timpul ocupației sovietice i-a prins la Tămădău, în apropiere de București; 13 I. Macrea-Toma, art. “1968: fantasmele liberalizării. Uniunea Scriitorilor și revistele culturale înainte de ‘revoluția culturală’ ”, în “Dilema veche”, An III, nr. 116 / 14 aprilie 2006; 14 M. Radu-Mocanu, art. “Scriitorii și trădarea Dragonului” (II), în rev. “Ramuri”, Craiova, nr. 9/ 2007; 15 I. Macrea-Toma, art. cit.; 16 D. R. Cornea, D. Dobre, op. cit., p. 245; 17 cf. L. Malița, Ceaușescu, critic literar, editura Vremea, București, 2007; 18 D. R. Cornea, D. Dobre, op. cit., p. 247; 19 Cartea Cazul “Artur” și exilul românesc, apărută sub egida INMER, cuprinzând toate documentele notelor informative scrise de către Ion Caraion, este structurată în trei părți – “Recrutarea”, “Delațiuni”, “Cazul ‘Artur’ și exilul românesc. Se afirmă clar în ultima parte indiscutabila aderare a lui Ion Caraion la exilul românesc anticommunist; 20 D. R. Cornea și Dumitru Dobre, Cazul “Artur” și exilul românesc. Ion Caraion în documentele din arhiva CNSAS, editura Pro Historia, București, 2006, pp. 175-176; 21 M. Sipoș, art. “ ‘Sunt cel care se întoarce din moarte’ (Ion Caraion și serviciile externe ale securității)”, în rev. electronică Leonardo (www. eleonardo.tk.), nr. 3/ 2004: “cine citește pentru prima oară un document elaborate de Direcția de Informații Externe din vremea lui Ceaușescu rămâne derutat de terminologia folosită: un limbaj semicifrat care, după o familiarizare cu dosarul respective, nu e prea greu de deslușit. Probabil va fi având rostul lui în codurile timpului, dar citit acum pare o joacă de copii. Cel mai amuzant mi se pare, de exemplu, faptul că România e numită Ceahlău […]”. 22 Ibidem; 23 I. Caraion, Pălărierul silabelor, editura Cartea românească, București, 1976, p. 19; 24 M. Sipoș, art. “ ‘Zvârcolindu-se dintr-o moarte în alta’: Ion Caraion”, în rev. “Observator cultural”, nr. 424, 22 mai 2008; 25 I. Caraion, Enigmatica noblețe, p. 33; 26 Ibidem, p. 36; 27 E. Husserl, Meditații carteziene. O introducere în fenomenologia transcedentală, editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 1994, p. 41-42: “Pe măsură ce percepția progresează în mod real, spre deosebire de simpla clarificare prin intermediul unor ‘reprezentări’ anticipate, îi urmează o determinare mai exactă, care poate continua sau care poate aduce – eventual – alte determinații, însă cu noi orizonturi ale deschiderii (der Offenheit). Astfel, fiecărei conștiințe, în calitate de conștiință a ceva, îi aparține această particularitate esențială nu numai de a se putea transforma în general în modalități mereu noi de conștiință rămânând, în același timp, conștiință a aceluiași obiect […]. Analiza intențională este condusă de idea fundamentală că orice cogito, ca și conștiință, este, în sensul cel mai larg al cuvântului, o vizare a obiectului său, obiect care, însă, este în orice clipă mai mult (cu un plus prezumat) decât ceea ce este perceput în mod explicit în momentul respectiv.” 28 Ibidem, p. 36; |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate