Versurile Adinei Sas-Simoniak, apărute în 2008 (reeditarea ediției din 2002, adăugită) la editura "Multimedia", Arad, au constituit o mare surpriză pentru mine. O știam pe autoare în postura de neîntrecută recitatoare de versuri, de artistă dramatică, fiind absolventă a Academiei de Artă Teatrală din Tg. Mureș; o știam prezentatoare a unor programe de televiziune la Televiziunea Creștină Română din Chicago și, de asemenea, redactor și editor pasionat al revistei "Creștinul în acțiune”, din aceeași metropolă, dar poetă, nu…
Recent însă am descoperit că realizările poetice ale Adinei Sas-Simoniak nu sunt câtuși de puțin simple încercări comune. Ele epatează nu atât prin originalitate și spontaneitate, cât prin grația feminității, prin noblețea juvenilă, savoarea expresivității artistice și suplețea registrului amețitoarelor iubiri așezate discret “sub microscopul punctelor de vedere” al ființei îndrăgite. De aici sinceritatea mesajului. Avem, deci, de a face cu o poezie matură și cu o autoare pe deplin împlinită. În viziunea poetei, dragostea are mai multe avataruri bivalente: este când “speranță ucisă de tenebroasele nuclee ale amăgirii”, când “un derdeluș de pe care sania imaginației își ia zborul spre stele” (inedită imagine!). Sufletul uman pare solicitat intens la nivelul lucidităților livrești, unde sentimentele, amplificate de otrava dulce a săgeților lui Eros, etalează un recitativ discret, cu un pregnant sens al reliefului psihologic. Teama de neîmplinire, teama de nereciprocitate, declanșează întrebări durerose, fără răspuns: “Tăcerea noastră a ajuns la apogeu,/ Ce să-ți spun la bine, ce să-ți spun la greu?/ Ce să-mi spui când nici tu nu mă regăsești?/ Nu mai sunt aceeași, nici tu nu mai ești.”
Dacă sentimentele erotice intens comunicative se zbat între bucurie și îngrijorare, în partea a doua a volumului, sentimentele religioase ale poetei se referă la o iubire de esențe diferite. În cuvinte puține, în imagini condensate, se spun multe. Aici eros (iubirea fizică) și philia (apropierea dintre sexe) sunt înlocuite cu o dragoste de altă natură - cu agape (iubirea înalt spiritualizată, față de divinitate). Aceste sentimente, destul de înrudite dar totuși diferite, au, dimpotrivă, o plenitudine a suficiențelor necesare; au o siguranță ce degajă liniște și o orizontală infinită sub o verticală înaltă a certitudinilor celeste - tot infinite- care sunt simbolizate prin soliditatea și permanența Crucii. Sfânta Cruce a Mântuitorului este înfățișată de poetă ca un indicator luminos de sens-unic al direcționării vieții noastre morale.
Dialogul cu Providența este amplificat de un amplu diapazon emotiv, a cărei esență este rugăciunea - mai exact, o rugăciune autocritică – lansată ca o necesitate a purificării și sfințeniei sau chiar ca o măreață ancoră spirituală aruncată ispășitor spre cer: “Mă regăsesc cu rușine în Iuda și plâng/ Și-atâția alți Iuda suflarea ți-o frâng…”. Sau: “… M-așez pe traiectoria/ Care-mi dă victoria/ Și care ești Tu, perpendiculara pe cer, din iubire.”
Momentul culminant al trăirilor dramatice umane (“Pregătește-mă, Doamne, pentru minunata-ntâlnire…”) este pentru tânăra autoare întâlnirea în Eternitate cu Iisus, eveniment măreț și unic ce presupune, încă de pe acum, sacrificii și devoțiuni zilnice, foarte obligatorii pentru fiecare din noi.
Placheta de față, de fapt, nu avea nevoie de prea multe cuvinte descriptive. Amatorul de poezie bună va aprecia el singur că deschide filele unei lucrări cu o abundență de scântei luminoase care, cu siguranță, că îi vor încălzi sufletul și-l vor încânta încă de la primele pagini.