agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-06 | |
Ion Caraion, eseist
I. Eseurile lui Ion Caraion și critica anilor ’60-’70 Inventivitatea poetului Ion Caraion nu a fost eclipsată, ci potențată de rigoarea și spiritul critic de care a dat dovadă ca eseist. În ambele mari laturi ale activității sale, poezia și eseistica, regăsim alături de principiul suveran al dinamitării constrângerilor de limbaj artistic și criteriul ponderării selective a ideilor. Ion Caraion n-a respectat litera legii nici când a polemizat cu opinia criticilor despre fenomenele literare postbelice. De-o maximă interiorizare sunt atât creațiile sale poetice, construite printr-un foarte complex filtru imagistic al fiecărei dispoziții (când agonală, când extazică), cât și eseurile din volumele Duelul și crinii (1972), Enigmatica noblețe (1974) sau Pălărierul silabelor (1976), datorită diversificării noului limbaj critic și documentării acerbe. Criticul Florin Mihăilescu dădea un avertisment clar unor colegi ai săi, ancorați tot în “poziția criticii impresioniste”; în articolul său, “Critica și estetica” din anul 1972, cu puțin înainte de prima publicare de eseuri într-un volum și a lui Ion Caraion, el atenționează să nu se cadă în capcanele superficialității interpretative: “Când însă critica e nutrită, din adânc, de o temeinică meditație estetică, rezultatele ei pot fi superioare. Cine socotește însă că actul valorificator al acestei critici se desfășoară prin confruntarea impresiilor de gust cu inflexibilitatea rece a unor principii dogmatice se înșeală căci (T. Vianu). Aceste principii nu sunt sau nu trebuie să fie produsul unei speculații sterile, ci al unui dialog permanent cu concretul operelor artistice, astfel încât se poate constata că relația bilaterală dintre critică și estetică este o condiție a ființării amândurora.”1) Apreciat de către majoritatea scriitorilor, eseistul Ion Caraion reușește să surprindă esența marilor evenimente care țin de poezia sau critica românească, de artele plastice, de acuratețea traducerilor. Demersul său epistemologic-artistic nu se vrea unul obișnuit. Nu se mai conformează arsenalului terminologiei reînnoite continuu al unei instanțe critice. Sfidează chiar obligația sau consensul marilor critici de-a acționa stereotipic în actul interpretativ-evaluativ (în virtutea respectării statutului autonom, aproape cazon al disciplinei critice). Articolul lui Florin Mihăilescu, “Sub semnul controversei” surprinde foarte exact climatul tensionat din critica românească a anilor 1960-1980: “De prin anii ’60, propaganda stângace și primitivă a aparatului de partid a început să priceapă puțin câte puțin că domeniul creației, ca și al cercetării literare, implică o abordare mai flexibilă și ca atare a trecut la aplicarea unor metode de mai mare subtilitate și complexitate. Schematismul a fost proclamat din ce în ce mai ferm ca desuet și pernicios, iar relația fundamentală care prezida până atunci orice demers al exegezei literare, aceea dintre estetic și politico-ideologic, a început să fie privită și ea mai nuanțat, nu ca una directă și automată, ci – pe urmele unor Lukács sau Sartre – ca una mediată, dinamică și extrem de complexă. Autonomiei esteticului i s-a recunoscut în fine drept de cetate, însă numai cu condiția de a i se atribui un caracter de indispensabilă și certă relativitate. [...] Ceea ce însă n-a putut fi niciodată abolit până în decembrie 1989 a fost, fără cea mai mică îndoială, statutul de dependență, indiferent în ce forme, al exegezei literare față de prerogativele conjuncturale ale ideologiei de partid, evoluate cu timpul de la intervenția brutală a cenzurii declarate și instituționalizate la aceea mai insidioasă, dar în fond nu mai puțin draconică, a autocenzurii.” 2) În eseuri Ion Caraion vrea să se apropie prin alte mijloace, tehnici, strategii discursive de semnificațiile obiectului criticii – creația literară supusă tezelor, analizelor și sintezelor de ordin estetic. La începutul anului 1968, pe întâia pagină a ”Gazetei literare” sunt publicate câteva articole ale lui Al. Dima. Ele au genericul, sau titlul de rubrică, “Critica criticii”. La momentul respectiv lumea criticii era foarte tensionată, fiind cunoscută intervenția decisivă a lui Geo Dumitrescu la Uniunea scriitorilor din 1966, când a adus foarfecele ironizându-i pe cenzori și pe criticii retrograzi, ideologizanți. De altfel, Al. Piru nu a întârziat mult să-i dea o replică dură lui Al. Dima, prin articolul “Cearta criticilor” (la rubrica sa “cronica chenzinei”), tot din “Gazeta literară”. În articolul “Preambul” (nr. 10, din 9 martie 1967), campania întreprinsă de către Dima pentru o critică a criticii, continuată și prin “Un spirit universal” (nr. 12, din 23 martie 1967) demarează în trombă cu discuția despre prima atestare acestei sintagme, “critică a criticii”, surprinzător lucru, încă din publicistica lui Alecu Russo. Se înfățișează apoi, foarte succint, polemica Maiorescu-Gherea (despre utilitatea “criticii generale”); se arată premisele teoretice ale criticului francez A. Thibaudet, care voia sa repună în drepturi la începutul secolului XX “puterea” pierdută a criticii – “Nu poate exista o critică, fără o critică a criticii.” și “critica determină critica”. 3) Etalând un inconfundabil stil în critica anilor ’60-’70, eseistica lui Ion Caraion a preluat exemplul lui Al. Dima, nutrindu-se din argumentele teoretice, din aplicațiile fenomenologice asupra fenomenului literar aflat în plină derulare. Frazele discursului său eseistic nu au nimic patetic, nimic retoric (semănânând mai curând unor problematizări, nu unor apoftegme), deoarece intenționa să-i sensibilizeze pe lectori prin argumentări pe cât de artistice, tot atât de logice și inovatoare. Era vremea când se discutau comparatistic unele scrieri remarcabile de la noi cu cele din literatura universală contemporană. Precum G. Călinescu din Istoria literaturii sale, Ion Caraion dă putere eseistică criticii românești, care o luase mereu după 1947 și pe o pistă letargică, ducând la o adevărată compromitere în deserviciul literaturii. Acest clivaj al criticii mari spre o critică de conjunctură sau o critică angajată (ancilară față de ideologia de partid) avea o consecință directă – exacerbarea laturii “naționale”, aleasă de ea drept tema predilectă și pentru literatura dintre anii 1960-1980. În articolul “Exigența criticii” și Dan Cristea constata intrarea în agravanta promiscuitate, de care nu se ferea deloc o parte însemnată a criticii românești: “Articolele și locul publicării lor să grăiască de la sine despre orientarea criticului. Atunci, de unde nevoia întrebărilor deschise asupra principiilor și normelor critice? Din moment ce ele intervin din când în când în viața literară, înseamnă că ceva există sau că nu există. Că ilustrează o stare de lucruri și pentru a deosebi coloratura unui critic el trebuie interogat direct. Critica trece printr-o ciudată polarizare de opinii: o carte este ‘albă’ ori ‘neagră’ întâmpinată cu un cor de elogii sau cu unul de negări. Cu puține excepții, recenzenții întreprind salturi de la lauda nestăpânită la execuție. Un critic se definește, la fel de bine, și prin gusturi și prin idiosincrasii. Dar dacă urmărim această linie oscilantă, se poate trage, în multe cazuri, o concluzie de principiu? Unii se entuziasmează înaintea unor cărți care, în mod normal, nu intră în sfera preferințelor lor estetice, atâta cât a fost dată la iveală, și asta nu-i întotdeauna un indiciu de valoare indiscutabilă a operei, care să-i depășească prin semnificația ei. Mai degrabă însă, de contaminare. Însuși scriitorul ar trebui să știe care e criticul care îl va saluta și cel care-i va aduce obiecții, întemeiate desigur pe vederile lui pur literare. [...] Dar pretinzând criticilor individualitate de opinii, totodată e cazul s-o pretindem și revistelor literare. Câte din ele au o ‘echipă’ de condeie critice, numai și numai a lor? Migrația criticilor din pagină în pagină de publicație pune sub semnul întrebării și trăinicia colaborării, și afectivitatea ei, și resorturile comune de principii.” 4) Critica nu mai veghea asupra sedimentării treptate a valorilor, ci amenința cu efectul de bumerang al deprecierii estimative orice convenții artistice recent lansate sau acceptate. Exista și înspre finalul secolului XX riscul repetării acelui anacronism epigonic, al nesincronizării spre modernism a literaturii române. Momentul fast junimist nu fusese lipsit și el de o “critică a criticii” maioresciene, venită din partea lui B. Petriceicu Hasdeu, V.A. Urechia, Al. Macedonski, I.L. Caragiale. Față de literatură, critica oficială subzista “mai degrabă pentru a o încurca”, cum spunea altădată Constantin Dobrogeanu-Gherea, nemulțumit de ezitările criticii din secolul al XIX-lea. Gabriel Dimiseanu, coleg de la începutul anilor 1960 cu Geo Dumitrescu în redacția “Gazetei literare” (oficina Uniunii Scriitorilor până în 1968), dezbătea și el de timpuriu necesitatea “Criticii criticii” – subiect inclus ca epilog al cărții sale Opinii critice din 1978: “[...] critica se vede ea însăși supusă rigorilor spiritului critic, judecăților valorizatoare, asemenea oricărui produs al unei activități de creație. Aș spune chiar că a încuraja critica criticii este un fapt ce dovedește maturitatea și vigoarea unei culturi, capacitățile de autoevaluare lucidă, un semn de forță și o probă că spiritul critic nu se exercită protecționist, nu discriminează, ci se extinde asupra tuturor formelor de manifestare intelectuală, neocolind nici critica.” 5) În lumea literaturii române dintre anii 1960-1980 contribuțiile eseistice ale lui Geo Dumitrescu de la “România literară” (cu articolul “Decebal fără Traian?”) sau ale lui Ion Caraion – care au fost transpuse mai ales în volumele sale de eseuri, au venit pe fondul aprofundării întregii literaturi contemporane. Nu sunt deloc invalidate de calitatea celor doi publiciști de-a fi și poeți consacrați (considerați încă de pe atunci printre primii zece scriitori ca valoare). Exemplul lui G. Călinescu – romancier al istoriei noastre literare – i-a fost lui Ion Caraion primum movens al eseisticii și criticii sale literare. Al. Dima scria în “Critica criticii. Un spirit luminat” următoarele rânduri despre stilul atipic al lui Călinescu de a face critică și istorie litarară: “Dacă ne gândim totuși bine, nu se poate vorbi de Călinescu în sensul unui spirit pur rațional și nimeni nu i-ar putea contesta afectivitatea, dar aceasta se desprindea direct din contemplarea totalității și era – până la urmă, de fapt – un veritabil sentiment al adevărului. [...] Considerând istoria literară – prin exces – ca pe o artă, o învăluia de aceea în curiozități de romancier atribuindu-i virtuți artistice pe care nu putea să le aibă în fond. [...] Cred că George Călinescu a contribuit cel mai mult și într-o măsură mai hotărâtoare decât impresioniștii, la conceperea criticii ca o creație beletristică, idee mult răspândită – în ultima vreme – și la noi. [...] Spirit universal prin urmare, G. Călinescu avea despre universalitate concepția cea mai adecvată, întrucât și el înțelesese că aceasta nu are nicio legătură cu viziunea cosmopolită despre artă și că de fapt universalitatea crește din pământul valorilor naționale. [...] Frecventele sale paralele între scriitorii români și cei străini nu urmăreau decât reliefarea comparativă a celor dintâi, nu prin pledoarii patriotarde, ci prin alăturări spirituale, uneori surprinzătoare, dar cuprinzând totdeauna un spirit de adevăr.” 6) Acolo unde trebuia să predea armele artistului, să se lepede de metafore, de impulsivitate, mai exact în domeniul criticii literare, dimpotrivă, Ion Caraion abandonează din start orice alură rece, orice morgă impenetrabilă, distantă, protocolară. În eseul ”Intraductibilul” Ion Caraion compară integrarea în universalitate a lui Eminescu cu cea a lui Enescu sau Brâncuși : « Însă pe când limbajul de acorduri și sunete ori de volume și forme al ultimilor doi (ultimi între egali) a putut comunica nemijlocit încă de la început, vedem că la aproape un veac de la întoarcerea sa în repaos, din pricina – pandemonium al destinului ! – îngustei arii de circulație a limbii române, deși tradus (e adevărat) în zeci de limbi, Eminescu este primit în literaturile popoarelor de pretutindeni mai mult pe cuvânt de încredere decât pe o directă convingere. Și poate că este explicabil : străinii nu-l știu savura, pentru că nici n-au cum. Li se servește un schelet fără măduvă sau o piele fără carne, cu articulații din material imperfect, ca însăși metalica diferență de la glacialitatea obiectivă a noțiunii la subțirele înviorător al nuanței și al transparențelor. Li se oferă un soi de cofraj care cere – și e prea mult, e aproape imposibilul ! – fantezia viorii întregi sau a casei predate la cheie, a unei case de farmec și extaze. Or, miracolul lui Eminescu stă numai și tocmai în inimitabilul aliaj dintre idee și formă, a căror delicată fuziune, a căror volatilă metamorfoză, a căror vaporoasă reverberație și dialectică idealizează și urcă emoția în zone de seducție inimaginabile și atât de original profunde în noblețea esențelor dozate, încât – n-o spunem ca români! – socotim o lipsă de privilegiu fără de egal șansa de a nu-l fi putut citi pe Eminescu în românește” 7) . Recurge, în fiecare eseu critic de-al său la alte tactici, mai directe și mai moderne, spre a forma, a spori, a canaliza spre valori autentice interesul cititorilor pentru receptarea cărților apărute. Ion Caraion și-a publicat primul Jurnal în 1980, iar pe următorul, subintitulându-l, Literatură și contraliteratură, l-a considerat Jurnal II (titlu sub care se publică postum, în 1998). Deși cuprind studii critice, impresii zilnice din viața de cititor sau de artist, memorii propriu-zise, ele pur și simplu nu pot intra tot în categoria eseurilor literare, cum au crezut unii critici. Nicidecum. Pentru că jurnalele și volumele de eseuri nu pot sta la el sub același calapod. În conformitate cu subintitularea Jurnalului (vol. II), considerăm că-i foarte naturală includerea în genul diaristic a celor două volume, deși multă lume a apreciat din ele partea de critică literară scrisă de Ion Caraion. Exegeții săi, care l-au omagiat în volumul din 1996 al ”Caietelor critice”, comentează și ei contribuțiile literare ale « eseistului », nu criticului Ion Caraion. Eseuri sunt și multe dintre articolele lui din reviste, publicate timp de patru decenii și adunate în volumele amintite din anii ’70. Aceste trei volume rămân cele exclusiv eseistice, nu și celelalte, pentru că altfel, autorul nu ar mai fi pus pe copertă în 1980 titlul Jurnal, ci cu totul altceva : ”Eseuri” sau ”Studii critice”. Pasaje eseistice întâlnim și-n Jurnal III. Ultima bolgie sau în jurnalele personale care i se furau din casă ajungând în posesia Securității. Fie la modul jucăuș al microrecenziilor, fie la modul polemicii necruțătoare, el vrea să rămână un eseist-poet. Nu se crede critic nici când îi face în 1977 monografia lui George Bacovia. Ci un biograf și un cititor înrăit al acestuia, care miza mult pe poeziile inventivității bacoviene continue, pe modestia lui proverbială și cotidiană. Acestea răzbat și din fiecare volum publicat de Bacovia, până la Scântei galbene. Aparent eliberat de teoretizări, de normele unei critici echidistante propuse în clasicism de către Nicolas Boileau în L’art poétique, poetul Ion Caraion își propune din 1972 să implice și sentimentele personale, fiorii estetici la lecturarea operelor poeților români, spre a da tiparului Duelul cu crinii iar apoi, doi ani mai târziu, să prefigureze o Enigmatică noblețe a poeziei secolului XX și a actului critic-interpretativ. Eseistul se miră, nu poate pricepe de ce confrații sau nepoții lui Boileau, până la exegeții literari actuali, țineau atât de mult la două privilegii : primul – de-a vorbi ca Sfinxul impersonal despre scriitori, fără cea mai mică afectare emoțională sau scăpărări din ochi ; al doilea, dar nu în ultimul rând, rutina criticilor de-a ține cu dinții de vechile principii ale discursului interpretativ-exegetic. Caraion eseistul s-a confruntat, după ce a revenit în activitatea publicistică, destul de târziu după eliberarea sa din 1964, cu o problemă : « Noua generație de critici reușise să creeze – fapt extrem de important – un curent de opinie estetizant. Și, cum se va dovedi nu după mult timp (1971), ireversibil estetizant. » 8). Al. Dima scria în 1967 : « Perioada de după 1900 a cunoscut, și la noi, mai cu seamă între cele două războaie mondiale, o varietate a concepțiilor despre critică, ceea ce a determinat firește dezbateri cu privire la rosturile ei fundamentale. [...] Iată de ce problemele criticii sunt mereu reluate, iar utilitatea faptului nu poate fi – în niciun chip – negată. Constituită temeinic și consecvent pe baze științifice, depășind cu fermitate rătăcirile dogmatice și sociologist-vulgare, critica și istoriografia literară actuală își dezbat problemele nu pentru că ar fi cutremurate de îndoieli cu privire la fundamentele lor, nu pentru că ar parcurge o perioadă de “criză”, ci pentru că doresc să fie la înălțimea misiunii ce le-a fost încredințată în cele mai consonante condiții ale dezvoltării lor. Ele se străduiesc să fie lămurite fără niciun fel de umbre în ce privește obiectivele lor reale”. 9) Ion Caraion a avertizat pe scriitori și critici, în articole și-n volume eseistice scrise cu subtext foarte lucid sau sarcastic, despre simptomaticele exagerări ale doctrinei oficiale, dorită de către N. Ceaușescu a fi treptat adoptată în orice elaborare artistică sau critică. Restricțiile impuse scriitorilor, care se bucuraseră puțin de libertatea culturală imediat după moartea lui Gh. Gheorgiu-Dej, vor avea o teoretizare plină de elocubrații despre tema exercitării puterii în comunism în eseurile romanești ale lui Dumitru Popescu (supranumit de scriitori ”Popescu-Dumnezeu”) – falsificatorul teoriei protocronismului (a lui Edgar Papu) 10) pe care o transformase pragmatic în teoria impunerii cultului ceaușist. Departe de a-i imita în eseurile critice pe sofiștii asianici ca Dumitru Popescu, sau dimpotrivă, de-a pleda ca partizan al criticii estetizante, Ion Caraion intenționează să submineze ars oratoria, s-o transforme pragmatic în arta comunicării beletristice, arta livrării către cititori a unor adevăruri intuite speculativ, jonglând fin cu diverse concepte, prin neafișarea erudiției sale literare. Deseori în eseurile sale vedem cum îi provoacă pe criticii care n-au gravitate individuală, pe lași sau neaveniți, dar care scriu după comanda oficială. Ori pe cei neresponsabili pentru afirmațiile lor de detractori, chiar dacă s-ar dovedi impecabili când fac excursuri teoretice și dezbat chestiunile formale ale unor scrieri mai problematizante. Apreciindu-l mult pe Eugen Barbu ca prozator, apoi și ca eseist prin Caietele Princepelui, Ion Caraion îl soma în repetate rânduri să nu mai facă deservicii scriitorilor români, bulversând climatul artistic, dar și opinia publică. Un studiu critic deturnat de la principiile moralității civice devine instrument periculos de intimidare. Criticul Gabriel Dimiseanu caracerizează cu termenul « falsă critică a criticii » demersul instigator, negator sau coruptiv de care uzau unii scriitori români, mai ales când erau directori de reviste literare și conducători de cenacluri precum ”Nicolae Labiș” 11) : « Dar există și o falsă critică a criticii, gălăgioasă și sterilă, cultivată de autori care, după ce au adunat, de-a lungul anilor, resentimente față de critică, pentru că aceasta le-a calificat neizbutirile literare drept ceea ce sunt, sau i-a ignorat, găsesc cu cale să se afirme organizând campanii de pedepsire ce-și iau un aer justițiar. Procedând prin citări manevrate, prin deturnări de sensuri, prin false atribuiri de opinii, încearcă să acumuleze probe pentru a dovedi precaritatea criticii, labilitatea și lipsa de criterii cu care aceasta ar fi operat și operează. Urmărim și astăzi asemenea ‘procese’ alimentate artificial, zgomotoase și nedumeritoare pentru cei neavizați, alt efect neavând decât acela că desfigurează și compromit o atât de necesară și în totul oportună îndeletnicire : critica criticii. » 12). La început de mileniu III încă n-a dispărut frica « falsei citici a criticii », pe urmele celei care a fost indusă în public de trucarea unui inexistent jurnal (sau « anti-jurnal »), ce ar fi fost confiscat de către securitate de la Ion Caraion, pe care-l publica Eugen Barbu număr de număr la ”Săptămâna”, după ce familia poetului deja ceruse azil politic în Elveția din vara anului 1981. Era un jurnal falsificat – re-scrierea câtorva note informative, numai sub o formă caricată, parodică. Note : Fl. Mihăilescu, art. “Critica și estetica”, în “Luceafărul”, An. XV, nr. 44 (548), 28 oct. 1972, p. 1, continuând pe p. 2: “Nu numai adeziunea criticului la o concepție filozofică despre lume [...], dar și asumarea în activitatea lui cea mai curentă a unui număr de principii de estetică și ideologie literară proprii, trebuie să-i caracterizeze orice întreprindere validă de analist al literaturii contemporane sau vechi. [...] În realitate, cercetarea structurilor literare trebuie să conducă tot la o criteriologie estetică, ele nefiind însumări de elemente inerte, ci realități funcționale ce se pot compara sub aspectul gradului lor de funcționalitate. Sterilitatea multor analize de text nu consistă în instrumentația lor, indiscutabil utilă, ci în absența principiilor estetice și a criteriilor axiologice.; 2 Fl. Mihăilescu, art. “Sub semnul controversei”, în “Revista de istorie și teorie literară”, An. XLII, nr. 4, oct. dec. 1994, p. 442. La p. 443 criticul arată cum se poate evita servilismul ideologic, prin “demontarea erorilor și confuziilor teoretice, mai cu seamă a celor mai adânci și mai subtile, pentru a trece apoi la semnalarea tehnicilor de manipulare și mistificație de care s-a făcut adesea vinovată critica și, la sfârșit, la dezvăluirea noxelor de sociologism vulgar și de schematism abuziv sau de falsificare propriu-zisă a realității românești în contribuțiile de istorie literară.”; 3 Al. Dima, art. “Critica criticii. Preambul”, în “Gazeta literară”, an. XIV, nr. 10/ 9 mar. 1967, p. 1; 4 D. Cristea, art. “Exigența criticii”, în “Luceafărul”, An. XV, nr. 43 (547), 21 oct. 1972, p. 1 și p. 9; 5 G. Dimisianu, Opinii critice, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 352; 6 Idem, art. “Critica criticii. Un spirit universal”, în “Gazeta literară”, An XIV, nr. 12 (751), 23 mar. 1967, p. 7; 7 I. Caraion, articolul-eseu “Intraductibilul”, în rev. “România literară”, an. II, nr. 24 (36)/ 12 iun. 1969, p. 22; 8 Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final (coord. V. Tismăneanu), București, 2006, p. 502 ; 9 Al. Dima, art. cit., p. 1; 10 Cf. ibidem, pp. 503, 506-507 ; 11 Consultând colecția veche a revistei “Luceafărul”, pe a doua pagină sunt întocmite în fiecare an, primăvara și toamna, edificatorii procese verbale despre cenaclul “Nicolae Labiș”. Larghețea sau spiritul propagandistic al lui Eugen Barbu determină nefiltrarea adecvată a textelor literare ce aveau să fie prezentate la cenaclu. Ele puteau fi publicate imediat, săptămână de săptămână, majoritatea fără discernământ critic, pe pagini întregi din “Luceafărul”; 12 G. Dimisianu, op. cit., p. 353; |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate