agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-18 | |
Cutremurele din sudul Asiei, de 9 grade pe scara Richter, provocatoare de uriașe valuri tsunami din fața cărora oameni îngroziți încercau să scape prin fugă, m-au făcut să mă întreb dacă Dumnezeu deține controlul unei astfel de situații. Răspunsul l-am aflat în Evanghelia după Luca (22:25-28), citind acele versete în care sunt descrise circumstanțele care preced cea de-a doua venire a Domnului Iisus Hristos, de data aceasta „cu putere și slavă mare”: dat fiind că „puterile cerurilor vor fi clătinate”, „vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor (s.n.)”. În timp ce oamenii neavizați „își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ”, creștinii avertizați sunt îndemnați de Mântuitor: „Să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că mântuirea voastră se apropie”.
Spune-mi încotro privești, ca să-ți spun cine ești Să vă uitați în sus înseamnă să vă conectați spiritual cu privirea la realitatea din cer; însușiți-vă această realitate, privind la Mine – vrea să spună Mântuitorul; să vă ridicați capetele pentru a nu mai putea trage cu coada ochiului la „realitatea” acestei lumi cu care nu (trebuie să) aveți nimic în comun (așa cum vikingii cuceritori anulau posibilitatea și ispita retragerii, dându-și foc la corăbii de îndată ce debarcau). „Să nu te uiți înapoi (…) ca să nu pieri” (Gen.19:17) – este avertizat de îngerii lui Dumnezeu neprihănitul Lot în timpul „evacuării”, împreună cu familia sa, din cetatea Sodoma, înainte ca aceasta să fie nimicită. Pentru că s-a uitat înapoi, „nevasta lui Lot s-a prefăcut într-un stâlp de sare” (Gen.19:26). Probabil că ea devenise dependentă de plăcerile și confortul citadin conferit de prosperitatea Sodomei – ca și ginerii fetelor lui Lot care nici măcar nu au luat în serios avertismentul acestuia de a părăsi cetatea. De altminteri, climatul Sodomei contaminase în grade diferite întreaga familie a lui Lot, atât pe fetele sale care, ulterior, „au făcut pe tatăl lor de a băut vin” pentru a se culca cu el în mod incestuos (cf. Gen.19:33,34), cât și pe Lot însuși care, deși „își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea și auzea” (2 Ptr.2:8), tolera totuși păcatul și fărădelegile Sodomei (în care „drepturile omului” prevalau asupra drepturilor Domnului !) din pricina avantajelor materiale oferite de această cetate care „era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului”, situată în „câmpia bine udată, în întregime” a Iordanului (cf.Gen.13:10). Din pricina acestei „aclimatizări”, Lot nu a ascultat de îndemnul Domnului („să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte” – cf.Gen.19:17), cultivându-și – probabil ca prosper om de afaceri – afinitățile citadine („Nu pot să fug la munte […]. Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, și este mică. O! de-aș putea să fug acolo… Este așa de mică…” – cf.Gen.19:19,20 ). Din punct de vedere fizic, soția lui Lot se afla, împreună cu Lot și fiicele lor, la aceeași distanță securizantă de potopul de „pucioasă și foc de la Domnul din cer” care „a nimicit cu desăvârșire cetățile acelea (Sodoma și Gomora – n.n), toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților, și tot ce creștea pe pământ” (Gen.19:24,25). Duhovnicește însă, ea nu se afla împreună cu cei izbăviți; privind înapoi, ea se afla cu inima în Sodoma. Spune-mi încotro privești, ca să-ți spun cine ești sau, mai exact, cui aparții: Sodomei sau Împărăției lui Dumnezeu – ar putea fi o concluzie a celor afirmate anterior. Privitul înapoi, înțeles ca paseism ori nostalgie față de Sodoma (în cazul soției lui Lot) sau față de confortabila robie din Egipt (în cazul exodului „copiilor lui Israel”) se dovedește a fi extrem de nociv, având drept consecință (penală) moartea fizică, pentru că devierea privirii de la destinația noastră echivalează cu deconectarea noastră spirituală de la Dumnezeu ca sursă de viață. Iată de ce apostolul Pavel, „alergând spre țintă (s.n.) pentru premiul chemării cerești”, mărturisește că „se aruncă (sic!) spre ceea ce este înainte (s.n.)”, „uitând ceea ce este (în trecut – n.n.) în urma mea” (Filip.3:13,14). „Când îți întorci privirile spre El…” Prin privire ne însușim chipul (esența și caracteristicile) obiectului contemplat. Rolul salvator al privirii (conectate la sursa de viață !) reiese cel mai pregnant din episodul înălțării de către Moise – la recomandarea lui Dumnezeu – a șarpelui de aramă ca remediu contemplativ la mușcăturile de șarpe: „Fă-ți un șarpe înfocat, și spânzură-l de o prăjină (îi spune Dumnezeu lui Moise – n.n.); oricine este mușcat și va privi la el, va trăi (s.n.). Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă, trăia” (Num.21:8,9). Această imagine dătătoare de viață pentru poporul lui Israel în timpul peregrinării sale prin pustie, prefigurează crucificarea lui Hristos ca victorie zdrobitoare asupra drepturilor și puterii deținute până în acel moment de șarpe asupra noastră. Cheia înțelegerii nou-testamentare ne-o oferă Mânuitorul însuși: „Și după cum a înălțat Moise șarpele de aramă, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:14,15). Ceea ce înseamnă că creștinul, deși nu este scutit de mușcătura (ispita) șarpelui, este imun la efectul ei mortal (separarea de Dumnezeu), atâta vreme cât are vie înaintea ochilor (privește și astfel își însușește) imaginea jertfei răscumpărătoare a lui Hristos de pe cruce. În această lumină, bucuria în necazuri (de care vorbește apostolul Pavel) devine posibilă și inteligibilă în condițiile în care creștinul nu mai privește la sinele său „falimentar”, ci își ridică privirea spre Hristos (în care este nemuritor, sănătos, puternic și desăvârșit). „Când îți întorci privirile (de la conjunctura nefastă pe care o traversezi – n.n) spre El, te umpli de bucurie” – spune psalmistul (Ps.34:5). E vorba de bucuria prezenței Lui în necazurile tale. În timpul martiriului său, sfântul Ștefan, „plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer” (Fapte 7:55), însușindu-și astfel realitatea supra-naturală (pentru cei care nu experimentează prezența lui Dumnezeu, dar profund naturală pentru cel „plin de Duhul Sfânt”) care i-a dat puterea să îngenuncheze și să strige cu glas tare înainte de a-și da duhul: „Doamne, nu le ținea în seamă păcatul acesta” (Fapte 7:60), în timp ce prigonitorii săi aruncau cu pietre asupra lui. Dacă ar fi privit la pietrele care se abăteau din ce în ce mai des și mai dureros asupra lui, Ștefan ar fi avut reacțiile și sentimentele specifice naturii umane într-o astfel de situație: revoltă, groază, disperare și, probabil, în cele din urmă, resemnare. Ridicându-și însă privirea la Hristos și, în consecință, văzând „cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7:56), Ștefan și-a însușit pe această cale reacțiile și sentimentele Acestuia. În aceste condiții, Ștefan a mijlocit prin rugăciune între prigonitorii săi și Dumnezeu nu pentru a le da acestora, cu ultimele sale puteri, replica finală de pe poziția unei doctrine neabandonate, ci pentru că l-a văzut chiar în acel moment pe Hristos, marele nostru preot, mijlocind, la dreapta lui Dumnezeu, pentru el și pentru prigonitorii săi deopotrivă. Rugându-se (cu strigăte !) pentru iertarea acestor ucigași (în rândul cărora se afla chiar viitorul apostol Pavel), Ștefan n-a făcut decât să imite ceea ce vedea chiar în acel moment că face Iisus Hristos: mijlocește și iartă. „Li s-au deschis ochii…” Pentru a putea privi la Hristos (așa cum vrea Dumnezeu să-L vedem !) și nu așa cum ni se năzare nouă (pe baza disciplinelor humaniste), este necesară o întâlnire personală cu El. Pe cât de surprinzătoare, pe atât de edificatoare în acest sens, este confruntarea apostolilor cu miracolul învierii. Deși făcuseră parte din anturajul cel mai intim al Domnului (asistaseră la exorcismele și vindecările miraculoase săvârșite de Hristos, Îi recunoscuseră dumnezeirea identificându-L cu Mesia, primiseră din partea Lui o anumită putere de a propovădui, de a vindeca și chiar de a scoate dracii, și fuseseră puși în temă în repetate rânduri cu privire la învierea și arătările Sale ulterioare), aceștia, la aflarea veștii că Hristos a înviat, considerau „cuvintele acestea” ca fiind „ basme și nu le credeau” (Luca 24:11). De fapt, toți reacționează inițial ca Toma necredinciosul, până când fiecare dintre ei Îl vede pe Hristos cel înviat. Refuzând să mimeze credința, Toma procedează cu maximum de probitate intelectuală, recunoscând cu onestitate starea falimentară a spiritului în absența revelației. Să ne imaginăm ca Toma s-ar fi mulțumit, de ochii lumii, cu o credință „second hand”, bazată nu pe întâlnirea sa personală cu Hristos cel înviat, ci pe supoziții mai mult sau mai puțin probabile și pe relativism, de genul: „a înviat Hristos ? Nu știu, cred”. Pornind de la o astfel de „credință”, creștinismul n-ar mai fi reprezentat însă decât, cel mult, un curent de idei, o etică utopică bazată pe iubire sau o „școală” filozofică idealistă, între atâtea altele; iar apostolii n-ar mai fi „răscolit lumea”, așa cum au făcut-o (Fapte 17:6), cu mărturiile lor ! De fapt, în absența revelației, ce ar mai fi avut de mărturisit ? Ce diferență, între etapa credinței lor relative, anterioară revelației, marcată de stângăcii, șovăieli și chiar apostazii (consemnate de autorii evangheliilor) și etapa credinței lor absolute, ulterioară revelației, așa cum reiese ea din „Faptele apostolilor” (în realitate, faptele Duhului Sfânt !), în care se pun bazele Bisericii ! Din punct de vedere humanist, „aventura” creștină se consumă odată cu răstignirea lui Hristos; din punctul de vedere al lui Dumnezeu însă, creștinismul abia din acest moment începe. Adevărata credință, bazată pe revelație, se întemeiază pe o confruntare față în față cu Hristos cel înviat, în absența căreia Maria Magdalena (din care Domnul scosese șapte draci) sau cei doi ucenici aflați în drum spre satul Emaus, bunăoară, se află în situația de a fi interpelați de Hristos, fără însă a-L recunoaște, „pentru că ochii lor erau împiedicați să-L cunoască” (Luca 24:16). Pe parcursul întregii discuții cu cei doi ucenici, are loc prima evanghelizare săvârșită chiar de Mântuitor, după învierea Acestuia. Recurgând la maieutică pentru a „moși” de la cei doi ucenici adevărul cu privire la patimile și învierea Sa („Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa ?” – cf. Luca 24:26), „evanghelistul” Hristos „a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit în toate scripturile, ce era cu privire la El”, până când ucenicilor „li s-au deschis ochii, și L-au cunoscut” (Luca 24:27,31). Deci, pentru a-L putea vedea pe Hristos cel înviat cu ochii minții, este necesar ca pe baza unei tâlcuiri adecvate, să ne însușim din Scriptură („nimeni să nu vă fure cu filozofia”, avertizează apostolul Pavel – cf.Col.2:8) adevărul revelat „cu privire la El”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate