Definim și ne punem întrebări. Interpretăm. Tragem concluzii. Avem, firește, idei. Despre orice. Că avem sau nu dreptate, asta e altceva. Până la urmă, în unele cazuri, când vine vorba despre idei, dreptatea e subiectivă. Poate ține de gusturi sau de natura fiecăruia. A fiecărui om în parte.

Om. Oamenii sunt făcuți în mare parte din apă. Asta ne învață anatomia. Omul este visul unei umbre, spunea Pindar, iar Nichta Stănescu afirma în stilu-i caracteristic că oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru. Până la urmă, lăsând la o parte evidentul, ideile filosofice sau nu, eu cred că suntem definiți de amintiri. Că ele ne călăuzesc și ne fac să fim ceea ce suntem. Creștem pe ele, formându-ne o tulpină ciudată, diformă, cu atâtea ocolișuri și cotituri încât ajungem să fim așa de încâlciți. Și-așa de bogați și-așa de aici și acum, pentru că altele ne-ar fi dus acolo și acum. Pentru că ele nu definesc timpul, doar locul, chiar dacă sunt în strânsă relație cu vârsta, privită ca înaintare a omului prin timp.

Dacă tot suntem făcuți din amintiri și asta ne definește orizontul (o parte din el, măcar) e ciudat că, așa cum o casă nu rezistă fără temelie, noi reușim să ne dezvoltăm fără. Sau nu? Cum și de ce? Păi… e simplu. Prima amintire… hmmm. Păi aveai doi ani, trei, cinci? Am auzit persoane pentru care prima amintire ține de pe vremea când aveau șase-șapte ani. Eu îmi amintesc că aveam vreo doi spre trei ani și mă plimbam prin curtea bunicilor mei cu o sacoșă de rafie în care-im pusesem cărți și un creion și voiam să ies din curte și să merg la școală, pentru că ma fascina ideea asta, așa cum o percepeam eu atunci, cu orizontul meu limitat de prea puține amintiri. Indiferent dacă prima amintire care ne formează e de când aveam doi sau șase ani, ideea e aceeași. Ne lipsește tocmai baza. Primii ani despre care auzim povești de la părinți. Vedem poze. Nu avem, în schimb, amintiri. Până la urmă, dacă ar fi să revin la comparația “om-amintiri” - “casă-temelie” e oarecum similar. Temelia știi că e acolo, că “ține casa în picioare” și cu toate astea nu o vezi. Cunoști poate detalii de arhitectură, poți să faci sau să înțelegi un proiect. Știi că structura e așa și altfel. Din ce ți s-a spus, din ce ai auzit.

Poate așa e și cu noi. Amintirile, care ne fac să fim noi, indivizi separați - din punct de vedere al amintirilor nu vom fi niciodată identici - sunt acolo. Și-am fost prezenți când s-au întâmplat. Dar apoi au rămas ascunse și nici măcar un cutremur, oricât de puternic al fi el, nu ar reuși să dărâme tot încât să le vedem cumva, cu ochii minții. Și e ciudat când te gândești că-s tocmai ele, amintirile astea, cele care au dat curs celorlalte, care au pornit întreaga încrengătură care în prezent se numește (atunci când te uiți în sufletul tău) EU.