Există o categorie de oameni care n-au curajul de a trăi, care nu îndrăznesc să-și mărturisească durerile sau să lupte cu insuficiențele lor proprii într-o dramatică adversitate și care, dintr-o pudoare metafizică, evită marile probleme și fug de ultimele consecințe. Împotriva acestei pudori metafizice, care-și oferă rădăcinile într-o obscură deficiență vitală și într-un nemărturisit sentiment de inferioritate, trebuie să ne intensificăm noi ura, împotriva acesteia trebuie să izbucnim necruțători, într-o violență implacabilă. Trebuie să avem curajul ultimelor consecințe, chiar dacă acest curaj ne-ar duce dincolo de cultură. Și de ce nu ne-am bucura când avântul nostru ar depăși cultura și ne-ar deschide zone de existență originare, primordiale, de o calitate intrinsecă și nederivată? Dacă prin cultură se înțelege stil, formă, echilibru armonios și un sistem cristalizat și consistent de valori, atunci mai avem ceva de așteptat de la cultură? Destinul nostru implică fenomenul culturii numai ca o etapă. Numai aceia au destin care vin cu o fatalitate în cultură și continuă cu această fatalitate dincolo de cultură. Cine a simțit ceea ce înseamnă barbarie și apocalips își dă imediat seama de ceea ce înseamnă depășirea culturii și plictiseala de cultură.
Ceea ce este revoltător la așa-zișii culturali și care condamnă filosofia vieții este fuga lor de datele biologice primare, de fatalitățile vieții, de sâmburele metafizic al acestei vieți, față de care toate valorile spiritului și ale culturii sunt numai elemente derivate și de o deconcertantă istoricitate. De ce nu vor ei să înțeleagă caracterul "simbolic" al culturii, complexul de simboluri ca un fenomen ce ne închide accesul ontologic al ființei? Toți acești culturali nu vor să vadă dincolo de simboluri, ci le acceptă ca atare, autonome și consistente, închegându-le în structuri fixe și impermeabile, de o scandaloasă rigiditate. Și astfel se învârtesc ei în cultură ca într-o lume de forme reci, sterile și nevitalizabile.
Culturalilor, orice elan exagerat li se pare un atentat împotriva culturii; orice tendință de înțelegere intuitivă a iraționalului, ca o deviere reprobabilă din cadrele culturii. Închistați în cultură, refuză o înțelegere a vieții, le e frică de datele originare ale vieții și numesc platitudine tristețea de a fi constatat insuficiențele organice ale acestei vieți. A-ți pune problema sensului acestei lumi sau a face o apreciere asupra condiției tragice a omului în existență li se pare o indiscreție inadmisibilă, o avântare sterilă și inutilă. Pentru ei, cultura înseamnă o apărare, o limitare a problemelor, o artă a discreției, o stilizare și o formalizare a vieții, din care este o absurditate să ieși. Decât, să avem mândria acestei absurdități, pasiunea infinită a excesului, a demoniei și a nebuniei metafizice. "Pudoare metafizică" și "nebunie metafizică", iată termenii unui dualism, dintre care întâiul te poate duce la mediocritate, iar al doilea la sinucidere. A te pasiona de filosofia vieții înseamnă a avea în fiecare moment conștiința începutului și conștiința sfârșitului, înseamnă a fi barbar și apocaliptic. Poziția comodă și suficientă în simbolismul culturii, satisfacția de valorile date, eliminarea misterului din cadrul unei problematici, încântarea în finit și acceptarea formei ca pe un absolut nu pot duce decât la o existență confortabilă, neinteresantă, echilibrată și sterilă. Se spune: ce rost au problemele d-voastră, dacă după ele n-ați ajuns decât la biologie? Dar oare biologia să fi fost înfundătura noastră? Unde sunt transfigurările, sentimentul muzical al existenței și voluptățile stărilor aeriene combinate cu cele de tristețe și dramatism? Biologia noastră este o biologie transfigurată, întunecată și adâncită de nopți, de mistere, de chinuri și iluminată de extaze, de beatitudini și de visuri. Destinul nostru izvorăște din confuzia aceasta primordială și din acest haos inițial. Disprețuiesc scepticismul ușor al oamenilor care consideră problema morții, a neantului etc. ca irelevante și nefecunde pentru o atitudine de viață. Dacă a fi "cult" înseamnă a trece pe lângă aceste probleme, atunci praful să se aleagă de cultură și de toți aceia care se anemiază în ea.

Rampa, anul XV, nr. 4728, 15 oct. 1933, p. 4.