agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-08 | | (urmare la: Învățul și dezvățul (I) Învățul și dezvățul (II) Învățul și dezvățul (III) ) Treptele învățării Vreau să diferențiez două modalități diferite de a înțelege exigențele învățării, evidențiind două trepte (existențiale) deosebite ale ei: – învățarea socială ca transmitere și achiziție de cunoștințe și deprinderi, de comportamente și competențe; – învățarea existențială ca inițiere în taina vieții și a împlinirii de sine. Am evidențiat anterior o stadialitate cu trei nivele, primele două reprezintă de fapt prima treaptă a unui învăț care creează dificultăți în accesul pe treapta următoare, a învățăturii, a inițieriii și care cere imperios dezvățul. Există deci un prim stadiu (al socializării la întîmplare), o etapă buruienoasă a acumulărilor care se face inconștient, fără să vrei, prin contaminare și mimetism, oarecum fortuit (“n-ai ce-i face”), deci aproape total iresponsabil. Și un al doilea stadiu al socializării insistente, sistematice, oraganizate cu responsabilitate existențială limitată: hei-rupismul școlar care, într-un efort concertat și îndelung, încearcă să rezolve cu suficiență sarcina ingrată a pregătirii pentru viață. Accentul aceste învățări este pus pe un gen de dresură studioasă (individului i se “bagă în cap”) care urmărește integrarea și funcționarea individului ca ființă socială. Și care produce virtuoși lipsiți de virtuți, minunății funcționale fără de oameni minunați. Treapta a doua a învățării este deci învățătura, ea este o schimbare susținută de sine, o autentică pregătire pentru viață, o dobîndirea treptată a unui nou regim de viață precum și a gustului autentic al vieții. Învățătura are un caracter asumat pe de-a-ntregul: conștient, voluntar, responsabil și, în acest sens, este o opțiune adoptivă, o miză aleasă în mod benevol și în cunoștință de cauză (nu la întîmplare, nu din obligație, nu “ca toată lumea”). Ieșirea din starea de pîrloagă Prima dificultate, cînd ți-ai asumat această inițiativă, este faptul că vei fi mereu în situația de a lupta cu starea anterioară, cu achizițiile buruienoase, puternice, rezistente, încăpățînate. Este ca și cum ar trebui de acum să te îngrijești permanent de lucrarea solului, de condiții de irigare și de îngrășăminte, de ierbicidare și de plivire, de combaterea dăunătorilor. Vei fi un pămînt fertil pentru soiul pe care vrei să-l cultivi numai avînd mare grijă de toate sarcinile pe care trebuie să și le asume cultivatorul. Ceea ce vei cultiva, propria viață de calitate, este fragil și vulnerabil și nu rezistă dacă nu este atent ocrotit. Lupta cu tot ce împiedică cultivarea de sine, implică dezvățul ca o debarasare de vechile obișnuințe, deprinderi, comportamente, dar și de un întreg set de valori care le susținea pe acestea. Dezvățul ca o neîmpăcată confruntare cu dușmanul dinlăuntru, cu coloana a cincea. Și totul trebuie făcu susținut. Căci revenirea, răbufnirea buruienilor este mereu iminentă și regresarea la starea de pîrloagă oricînd posibilă. Susținerea Dacă învățul se face de la sine și la întîmplare, iar învățarea este susținută de societate, stat, instituții, învățătura trebuie să-și găsească singură propria susținere. Ea este multiplă și se petrece pe mai multe planuri. Sus-ținerea este în primul rînd una valorică. Asta înseamnă că dobîndești mai întîi o aspirație, o exigență, un nou proiect de sine la care ții ca la o avansare în rang, ca la o proaspătă înnobilare. Este conștiința unui nou orizont existențial în care pășești și în care vrei să rămîi cu înverșunare. Fără a schimba tabla valorilor și a așeza în fruntea ei valorile acestui nou orizont, schimbarea de sine este fără sorți de izbîndă, doar conjuncturală, neconvingătoare, reversibilă. Orizontul cel nou al vieții trebuie însă susținut și printr-un nou regim de viață, prin comportamente proaspete și fragile care nu devin obișnuințe decît cu vremea și prin exercițiu intens și frecvent. Or, pentru asta e nevoie de un ritm susținut care asigură promptitudinea dobîndirii noilor valori, deprinderi, gusturi, comportamente. Lucrurile trebuie să se petreacă într-un timp relativ scurt, dar de o mare densitate existențială. Susținerea înseamnă și sprijin, asistență din partea celor care, ca și tine, au hotărît să se schimbe și cu care ești de-acum solidar, îndrumare din partea celor ce sînt mai avansați pe calea aleasă. Un nou anturaj este salutar în această privință. Dar nu numai oamenii sînt importanți, ci și, hai să-i zicem cu un termen la modă, logistica. Ce vei citi, ce vei vedea, ce vei asculta de-acum înainte reprezintă lucruri cu care îți vei remobila și îmbogăți spațiul interior. În fine, susținere înseamnă să reziști vechilor tentații și să te situezi cît mai des, cu obstinație în orizontul pe care l-ai ales. Este o reașezare într-un podiș mai înalt de la care nu vrei să mai abdici. E un lucru dificil și ingrat să rupi relațiile cu unii, să le rărești și să te răcești cu alții, să eviți situațiile în care trebuie să cobori în alte orizonturi. Dar fiecare asemenea revenire cheamă vrînd, nevrînd și vechea ta persoană cu toată recuzita la care voiai să renunți. Aș numi această atitudine boicot, refuz de a te întoarce între oamenii și în situațiile care te trag înapoi, te anulează. Învățătura este o floare ciudată care crește în spațiul interior, o floare a spiritului pentru care trebuie să deschizi în tine și spațiul ce-i este prielnic. (ultima parte a elegiei a unsprezecea a lui Nichita pare să conțină multe îndemnuri în aceeași direcție: VIII A te sprijini de propriul tău pămînt cînd ești sămînță, cînd iarna își lichifiază oasele albe și lungi și primăvara se ridică. A te sprijini de propria țară cînd, omule, ești singur, cînd ești bîntuit de neiubire, sau pur și simplu cînd iarna se descompune și primăvara își mișcă spațiul sferic asemenea inimii din sine însăși spre margini. A intra curățit în muncile de primăvară, a spune semințelor că sînt semințe, a spune pămîntului că e pămînt! Dar mai înainte de toate, noi sîntem semințele, noi sîntem cei văzuți din toate părțile deodată, ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi, sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă cresc priviri - și noi cu noi înșine deodată, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele să fie aidoma tuturor lucrurilor în mijlocul cărora trăim și pe care inima noastră le-a născut. Dar mai înainte de toate, noi suntem semințele și ne pregătim din noi înșine să ne azvîrlim în altceva cu mult mai înalt, în altceva care poartă numele primăverii... A fi înăuntrul fenomenelor, mereu înăuntrul fenomenelor. A fi sămînță și a te sprijini de propriul tău pămînt.) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate