(266)

Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa
http://www.miracol.ro/bibliografie.txt



Ce are ziua mai frumos? Dimineața și seara. La răsărit și la apus soarele ni se arată în toată măreția lui. Printr-un efect conjugat cu atmosfera terestră se creează o baie de culoare de o nuanță ireproductibilă. Parcă ar fi alt astru, înșelător mai mare în diametru, ademenitor și irezistibil prin culoare. O baie de oranj încântă privirea oricui are șansa de a fi martor. Impresia asupra psihicului este copleșitoate, un sentiment de reîmprospătare și prospețime te cuprinde, fie seară fie dimineață, te bine dispune și te face receptiv. Pentru zece minute, la răsărit și zece la apus soarele este terapeutul privitorii. Yoghinii recomandă această baie de oranj pentru vindecarea ochilor, dar terapia inundă tot corpul. Peste zi, soarele devine orbitor iar noaptea dispare cu totul. Pentru cei ce nu au timp să privească soarele, când răsare sau apune, s-a inventat campania oranj.

Oamenii sunt ca astrele, seamănă doar dimineața și seara. La prânz și la miezul nopții sunt total diferiți. Doar dimineața și seara rămân oameni, au suferințe, speranțe, dorințe, iubesc, lăcrimează, se dedică. În miezul zilei sau la miez de noapte sunt insuportabili prin măreție sau insomnii.

Am văzut doi oameni înfruntându-se pe o miză colosală. Amândoi vor postul de președinte al țării. Personalități puternice, mentalități diferite. În fiecare zi și în fiecare noapte s-ar înfrunta fără încetare. Poate doar dimineața în zori și seara la crepuscul și-ar scăpa o vorbă omenească. Amândoi la apogeu, în potențial de vârf, deplin configurați. Desăvârșiți, fiecare cu rutina lui de viață. Þara a avut mereu oameni destoinici, rareori s-au înfruntat însă doi atât de puternici și de diferiți.

Primul, marinar, fost căpitan de vapor. Meseria și vântul l-au șlefuit ireversibil pe o singură față. Marinarul trebuie să aibă curaj, dacă nu are, nu rămâne marinar. Marea îl încearcă și îl călește. Marinarul acceptă disciplina din constrângere. De sus îl forțează cerul cu arșiță sau furtună, de jos îl înspăimântă marea cu talazul și abisul. Este nevoit să fie disciplinat pentru că orice greșeală îi poate fi fatală. Pe mare sub primejdii, echipajul se sudează la bine și la greu. Teama îl aplatizează, disciplina îl laminează, iar marea îl ademenește răbdătoare și adâncă.

Omul este o ființă terestră, de aceea la fiecare întoarcere la tărm marinarul se mai naște odată. Toți ne naștem și murim o singură dată. Marinarul moare odată dar se naște de câte ori pune piciorul pe uscat. Pentru el fiecare revenire de pe mare e încă o viață. O trăiește ca pe ultima. Asta îl transformă, iar schimbarea este greu de înțeles de un pedestru.

Dacă ajunge căpitan, conducătorul navei, nu mai are deasupra cerul liber. De jos îl leagănă marea, de deasupra îl presează răspunderile. Puține meserii sunt atât de dure. Un căpitan nu-și mai aparține. El este al celorlalți. Dacă e și bun profesoinist atunci echipajul îl pune la icoană. Echipele au nevoie de încredere în leader. Fără încredere în portar, orice fotbalist e sperios ca un iepure.

Căpitanul dă comenzi și nu trebuie să greșească. Poate greși fiindcă e om, a dormit puțin, a tras la măsea, a ratat un calcul. Dar marea nu negociază cu nimeni. O domini, sau te înghite. Calea de mijloc a rămas pe plajă. Când căpitanul este destoinic, experiența îl fortifică și îl transformă în stâncă. El vorbește răspicat și la obiect, nu discută - ordonă, nu improvizează - trasează, nu tergiversează - dictează. Respectă o singură regulă, cea pe care a dat-o el și recunoaște doar ierarhia care îl ține pe el în vârf.

Schimbător ca vântul și trecător ca valul, căpitanul se schimbă într-o clipă, ceea ce lasă cu gura căscată un om cu picioarele temeinicite pe pământ. Nenumăratele spaime și angoase, îi chinuiesc suprarenalele care-și scapă adrenalina pentru a-l ajuta să supraviețuiască. Când autocontrolul se reinstaurează, se aliniază docil instituțiilor ierarhice. Dezvoltă autoritate dar pierde din prestanță.

Matelotul așteaptă ordine precise. Cârma la stânga, sau la dreapta, aruncă ancora sau o ridică. Nu se negociază aruncarea ancorei. Nu se votează direcția timonei. Tu ia zece grade tribord, dă-mi și mie trei, iar eu te țin minte la avansare.

După ani de meserie un astfel de om rămâne într-o singură bucată. Nu mai nuanțează, dă comenzi sau tace. Logica lui s-a dezmembrat în cod binar. Zero sau unu. Nu vorbește în șarade, nu foloseste virgula. Mesajul lui nu umblă gol, duce cifre și cară fapte. Gândirea i se structurează pragmatic. Deprinderea de a miza pe viața sa și pe viața echipajului, de a naviga pe nava proprietarului, cu marfa clientului îl marchează irevocabil. Nu mai are capacitatea de a povesti și descrie, respinge narațiunea, face alergie la fraze meșteșugite. Dă comenzi scurte, clare, de care răspunde cu viața și pe care nu le repetă. Primejdiile și valurile îl potențează și ține cu măiestrie vaporul pe valuri. Când între două furtuni marea se liniștește, pentru a rămâne în centrul de comandă, căpitanul face singur valuri. De recuzită.



Dar asta e pe mare. Pe uscat e altceva. Oamenii trăiesc relaxat, viață nu le este amenințată clipă de clipă. Chiar dacă pe uscat mor infinit mai mulți oameni decât pe mare, sentimentul de securitate este deplin. Pe uscat oamenii au timp pentru ce vor ei, își așează prioritățile, își clasifică dorințele, își orânduiesc reacțiile. Pe asta o las pe mâine, asta săptămâna viitoare, acum nu am chef de tine, sunt ocupat cu altceva, caută-mă de sărbători sau într-o după amiază.

În condiții de confort și securitate oamenii devin importanți și prețioși, au pretenții și tabieturi. Nu sar militărește din scutece fiindcă nu le sună clopotul pe punte. Cer să fie treziți cu blândețe, cu cafeluțe, cu dezmierdări. Stimulii tereștri catifelează, cei de pe mare abrutizează. Pe uscat nu se simte nimeni cu sabia deasupra capului iar primejdia poate veni de la cineva care nu te salută suficient de respectos sau te privește chiorâș. O privire se transformă în jignire, o prepoziție nepotrivită capătă valoare de afront, un dezacord gramatical la un dineu înfioară agențiile de presă, și nimic nu e mai grav ca evitarea acuzativului.

Pe mare ești oricând la voia Domnului, pe uscat însă Dumnezeu este ținut la respect până Duminică la ora slujbei, când omul terestru merge pentru un ceas la biserică, dacă vrea.

Pe uscat certitudinea, confortul, politețea, precauția, condescendența, ironia, aluzia, intriga au atins cote maxime de rafinament. Așa au crescut demnitarii și s-a clădit diplomația care a prins contur și a împânzit planeta. Nu au inventat-o românii, dar când au descoperit-o, le-a plăcut, au adoptat-o și au sărit peste cal. România are de departe cel mai mare și luxos parlament din lume.

Conducătorul de pe uscat are mai multe prerogative, are mai multe pretenții. El ascultă, se ascultă și tot timpul se consultă. Pe uscat nimic nu se hotărăște bătând din palme, totul trebuie dezbătut, votat, ratificat, adnotat, modificat, actualizat. Ca să pui o întrebare lași la registratură, te înscrii în audiență, faci antecameră, primești termene. Pe uscat viața are alt puls și alte reguli decât pe mare. Uneori înaintea răspunsului îți vine sfârșitul.



Cel de al doilea român care vrea să ajungă președinte este prin excelență un locuitor al uscatului. A studiat toate fațetele dreptului internațional, este subtil, educat, distins, galant, prin excelență universitar. El nu parcurge distanța dintre două puncte în linie dreaptă, ci navighează în volte. Ca să ajungă la țintă mai întâi îi dă ocol, o cercetează, apoi își invită ținta la catedră. Nu își înfige tacâmul în savarină, o lasă să aștepte și o mănâncă din ochi. Ciocnește un pahar de șampanie apoi îl privește deplin satisfăcut. Un adevărat gentleman.

Diplomatul de uscat, nu comandă, el dezbate, sugerează, inspiră, insuflă. Cere instituțiilor să acționeze după fișa postului și să-i raporteze pe cale ierarhică și statistică. Dacă i se oprește motorul nu deschide capota, roagă secretara să cheamă mecanicul.

Doi români bravi, amândoi destoinici. Dar matricea lor este prea bine structurată. Nu poți face din căpitanul de vas președinte de țară, după cum nimeni nu pune căpitan de transatlantic un diplomat. Ar fi un dezastru național iar noi navigăm deja într-un dezastru internațional.

Pe uscat marinarul nu este supărăcios, ci doar scandalagiu. Când are o sticlă de whisky, nu o toarnă în pahar, o dă pe gât. Este simpatic, volubil, sociabil, iubește viața și plăcerile ei. Cu fața asprită de vânt și stâlcită de pumni, dacă vrea să intre, deschide ușa cu piciorul, marinărește. Preocupat să supraviețuiască, marinarul întâi lovește apoi întreabă. E polivalent, dă cu capul, cu pumnii, cu coatele, cu picioarele. Are o gamă largă de trăiri, de la emoții clătite în lacrimi, la furii de uragan. Pe toate le produce cu aparentă spontaneitate. În realitate își interpretează bine rolul în care a fost distribuit printr-o conjunctură favorabilă viu colorată.

Diplomatul e permanent scrobit, protocolar, stă la coadă la taxiuri și așteaptă ca altcineva să-i deschidă portiera, fiindcă așa procedează diplomații, nu că n-ar putea să o facă singur. Răspunde azi la întrebarea de anul trecut, fiindcă e abia la runda a treia a discuțiilor. Nu spune niciodată nici da, nici nu. Are o răbdare de stâncă, își programează întâlnirile trimestrial, apoi cu eleganță și vioiciune fixează ritualul semnării, în anul următor. Nu fiindcă n-ar ști altfel, ci pentru că așa e moda diplomatică. Trăiește cu gândul la perspective pe termen lung fiindcă nu are alte unități de măsură, și nu observă pe ce calcă.

Pentru un căpitan de navă nu e pedeapsă mai mare decât să aștepte votul echipajului. Ridicăm ancora băieți? Nu știm șefu', să o mai lăsăm puțin! Dumnezeu l-a protejat pe mare, dar l-a pedepsit pe uscat, l-a făcut ministru. Dar guvernul era prea îngust. L-a făcut primar. La primărie Lui nu-i trebuie un consiliu care să-l voteze, ci unul care să gâfâie alergând în urma lui. Fiindcă de fiecare dată a reușit să rupă lanțurile, acum Dumnezeu il pedepsește cu o ancoră și mai mare!

Legendele povestesc despre căpitani că ei pleacă ultimii de pe nave sau rămân pe nave și la rigoare le predau personal zeului Neptun. Dacă vașnicii lupi de mare nu au putut să-și țină navele pe linia de plutire și le-au lăsat pradă piraților, cum de au rămas cu cartea de vizită imaculată? Cine trebuia să le apere? Pedestrașii? Dacă îi întrebi răspund că ei sunt mici și disciplinați și ordinele nu le-au permis să se ia la trântă nici cu marea, nici cu Dumnezeu nici cu afaceriștii. Din lupi de mare au devenit mielușei, s-au culcușit pe uscat și visează hula mării legănați de vise și prosperitate. Apărați de avocați și de ziare se laudă că nu au vândut ei flota poporului. Þara în schimb, nu mai are flotă și a rămas numai cu căpitanii, cu șantierele navale și cu ieșirea la mare. Poporul român a deținut doar nave, nu a avut parte și de căpitani. Căpitani adevărați a avut doar Onasis. El a pornit cu trei bărci, a prosperat și a ajuns la sute de nave. La noi s-a petrecut exact pe dos.

Poporul român trage targa pe uscat, pentru el tradiția marinărească se reduce acum doar la trecutul glorios al căpitanilor. Fără petroliere, cargouri și pescadoare căpitanii de cursă lungă sunt ca richardzii fără cai.

Cea mai bună recomandare ar fi fost dacă fostul căpitan de cursă lungă, fost ministru al transporturilor, ar fi demonstrat poporului nu că nu el a vândut flota, ci că el a apărat-o și acum întreagă, mișună întărită pe mări și oceane, ca altădată când el era un simplu căpitan și alt ministru îi dădea foile de drum. Ar fi avut atunci în urnă o majoritate de un sfert de popor nu de un sfert de milion.

În realitate, abia am reușit să aducem acasă toți marinarii abandonați prin porturile lumii, iar căpitanul de altă dată împrăștie pe trotuare fluturași, calendare și baloane colorate oranj, ca să câștige întreaga flotă a uscatului!

Acum, după ce nu mai avem industrie și am abandonat agricultura, cu copiii analfabeți și drogați, cu o grea povară de șomeri și pensionari, trăim din păduri tăiate și vândute cu vânat cu tot, am cedat zăcămintele de petrol și aur, înainte de a le mai scoate din adâncuri, nu mai avem decât șansa ca diplomația să capete bunăvoința continentului care oricum nu poate scăpa de noi.

În aceeași echipă acești doi oameni, făcând fiecare ce știe mai bine, ar muta munții din loc. Ne plânge sufletul când îi vedem cum, în partide diferite, sfărâmă muntele ca să astupe marea cu el. Puternici și capabili, amândoi se simt susținiți de cele două forțe mondiale: yin și yang. Ar mai fi soluția ca România să procedeze ca San Marino și să-i pună președinți pe amândoi odată, dar în scurt timp țara ar deveni un fel de marinată.



Orice întâmplare oricât de neverosimilă ar fi este inclusă într-un plan bine gândit la alte nivele de interes. Lupta dintre eternele și omniprezentele contrarii face ca evenimentele să evolueze conform unei cauzalități într-un fel sau altul, iar adevărul să iasă la lumină ca premoniție, uneori chiar înainte de a se fi înfăptuit. Toate ar fi rămas simple întâmplări, jocuri ale hazardului, dacă nu ar exista și aici o trimitere bibliografică formulată cu nouă luni înainte:

[41,17] "Alianța la putere PNL-PD-UDMR-PUR va deține, probabil 60% (un număr plăcut masonilor, pentru că 66% ar însemna altceva!) iar PSD și PRM, neavând nici o pârghie parlamentară au toate șansele să se îndrepte spre eliminarea lor din Parlament în 2008! Corneliu Vadim Tudor s-a sinucis politic în momentul în care și-a pus cenușă pe cap și a acuzat românii de holocaust, iar fripturiștii din PSD vor încerca rapid să redevină aviatori politici, reducând la derizoriu cele 25-30 de procente ale partidului lui Ion Iliescu (23.02.2004)."

Poporul a ales, și chiar dacă a făcut-o cu o apatie de 55%, voința sa nu poate fi manipulată decât de Cel de sus. Dacă Cel de sus este prins cu vreo treabă importantă, atunci ofițerul de serviciu, preia automat problema și o rezolvă în felul său.

Din răbojul zeilor [170,191] observăm că fiecare zi din calendarul bisericesc este patronată de un sfânt, mai important sau mai puțin însemnat; cel căruia îi spusesem cu tot respectul cuvenit, ofițer de serviciu. În ziua respectivă el este director, patron, zeu, decide după potențialul, personalitatea și bunul său plac. Cu alte cuvinte, dacă vrei să dai o anume turnură unui eveniment, o poți face alegând cu atenție data lui de desfășurare. Astfel planificat, evenimentul va beneficia de unda de forță specifică ofițerului de serviciu căruia îi revine.

În cazul nostru, evenimentul - previzibilul tur doi al alegerilor prezidențiale - fusese programat, după o îndelungată chibzuință cu câteva luni înainte, pentru ziua de 12 decembrie. Cu aceasta, problema fusese încredințată sfântului ce patronează această dată, adică Sfântului Spiridon.

Etimologic, numele ofițerului de serviciu din 12 decembrie este, dacă nu identic, cel puțin înrudit cu termenul spiriduș. Spiridușii sunt niște entități existențial controversate, dar care în viața de zi cu zi au o faimă recunoscută în ghidușii și năzbâtii nu dintre cele mai agreabile, ca să ne exprimăm elegant. Sfântul Spiridon are și el notorietatea unui făcător de minuni rele. Folclorul românesc ține trează amintirea unor astfel de minuni din repertoriul Sfântului Spiridon. Una dintre ele este evocată în termenii următori:

Într-una din zilele când era de serviciu, sfântul zări zbenguindu-se pe un derdeluș doi cai falnici, mândri și puternici nevoie mare. Unul era alb, celălalt negru, și toată lumea era a lor. Dar când gospodarul, stăpânul lor, îi chemă pentru a-i pune la căruță, să plece la o treabă, sfântul se simți vexat pentru lipsa de respect pe care țăranul o arata zilei de 12 decembrie, ziua Sfântului Spiridon. Dintr-o mișcare, tăie cu sabia capetele celor doi cai, spre pedepsirea omului nerespectos. Pe urmă, înțelegând că nu caii erau de vină, se răzgândi și le puse capetele la loc. Dar, ca evenimentul să nu treacă neobservat, le așeză capetele invers, calul alb primi capul celui negru și invers.

Semnificația întâmplării este că orice treabă, acțiune, eveniment, ce se desfășoară sub patronatul Sfântului Spiridon, care dorește ca ziua sa să fie prilej de odihnă, refacere spirituală, smerenie și respect, poate deveni o corvoadă zadarnică, în care unul zice da, altul spune nu, unul încarcă celălalt descarcă, unul trage altul stă. În concret minoritatea este invitață să formeze guvernul, majoritatea își alege liderii în parlament, structura administrativă din teritoriu arată precum caii din legendă.

Pentru ca pedeapsa pe care Sfântul Spiridon a dat-o celor care nu au respectat ziua sa din anul 2004, să nu treacă fără o cauzalitate clară, primim și un mesaj explicit. O tânără și inteligentă domnișoară, etnolog de meserie, apare pe un post de televiziune, și într-o emisiune cât lumina unui fulger în noapte, ne amintește pe nerăsuflate, la o oră matinală când nimeni nu deschide televizorul, câte o picătură din milenara înțelepciune acumulată de români în calendarul popular.

Ca de fiecare dată în astfel de situații, orice legătură între personajele castingului și realitatea trăită este, ați ghicit, absolut determinată.

Orice căpitan de navă își selectează prin tradiție echipajul. Când era primar nu putea conduce din cauza consilierilor, și a cerut bucureștenilor alt consiliu. A chiuretat conducerea partidului apoi și-a ales oamenii pe care noi să-i votăm pentru parlament. Acum când e președinte nu poate lucra decât cu propriul guvern. Când vor apare dificultățile previzibile, desigur că va trebui să-și aleagă alt popor. Deja scrie lista noului popor și a început cu tinerii care își tund părul cu chelie prezidențială.

Cu o locomotivă prezidențială în față și cu o locomotivă mass media în spate, trenul poporului trebuie acum să se hurducăie pe șina progresului prin tunelul tranziției între gările pe care alții ni le orânduiesc și le mută când pe stânga, când pe dreapta, trag de macazuri și umblă la semafoare. Rămași fără flotă acum ne punem toate speranțele în trenuri. Atâta doar că trei sferturi din vagoane sunt goale sau hodorogite, au saboții de frână tociți sau gripați, ori de multă vreme căzuți. După ce am pus pe butuci uzinele de material rulant, și le-am exportat ca fier vechi, avem acum undă verde, la importurile de trenulețe noi nouțe în care au loc doar copiii.

Banca națională strânge cu hărnicie miliardele de euroi, pentru a putea achita ritmic și la timp dobânzile la împrumuturile externe. Nu lansează banii în economie, iar creditul a devenit un act sinucigaș. Culmea e că o face cu mândrie, se mai și laudă. Dacă vom reuși să virăm dobânzile anuale, înseamnă că ne îndeplinim menirea biblică pe pământ. Cât despre datoria propriu-zisă, ea ne ține în loc și ne trage la fund, nevăzută și perfidă ca o ancoră. În loc să ridice ancora și să pună nava în mișcare căpitanul face flotări cu echipajul, salută drapelul care fâlfâie în bătaia vântului la pavoaz și transmite salut de bunăstare și putere poporului.

La investire a jurat pe Biblie, și pentru că-și respectă cuvântul a început să conducă după Biblie. Numai că în Biblie oriunde deschizi găsești același lucru:

(Matei 13,12) "Căci celui ce are, i se va da, și va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are."

(Matei 25,29) "Pentru că celui ce are, i se va da, și va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are!"

(Marcu 4,25) "Căci celui ce are, i se va da; dar dela cel ce n-are, se va lua și ce are."

(Luca 8,18) "Luați seama dar la felul cum ascultați; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua și ce i se pare că are."

(Luca 19,26) "Iar el le-a zis: Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are."

Jurământul dat trebuie respectat, căci unde-i lege-i și tocmeală (264). Deci celor care au mult, li-se micșorează impozitul iar celor care au puțin li-se dublează dările. Investitorii musafiri vor beneficia de o reducere de 9% din impozit. În trei zile, între două discursuri patriotice emoționante, a fost pecetluită soarta a două sute de mii de microîntreprinderi. Microîntreprinderile au fost departajate de macroîntreprinderi tot prin lege, cu trei ani în urmă de guvernul care tocmai a plecat. Un patron cu maximum 9 salariați și o afacere sub două miliarde de lei se cheamă microîntreprindere. Patronul a greșit grav printr-o orientare managerială eronată și acum trebuie să plătească.

Trendul corect este altfel, nu trebuia să pornească de jos, de la microafacere, ci de sus. Trebuia să înființeze întâi un trust, un concern, o companie, un hipermarket, o rețea de hoteluri cu restaurante în curte sau ceva de genul acesta. Dar el fricos și nepriceput, văzând și auzind cum se destramă și dau faliment concernele și trusturile occidentale, și-a zis să-și încerce norocul și să pornească de jos în sus. Din fericire a fost oprit la timp. Ce exemplu ar fi dat el cu prosperitatea lui, occidentului?

Noul președinte-guvern le dublează patronilor impozitul pe dividende, să-i învețe minte, și dublează și impozitul pe venitul microîntreprinderilor, care puzderie fiind vor compensa pierderile așteptate la buget prin reducerea impozitelor marilor investitori cu afaceri serioase, și puțini și musafiri. Genial, nu? Dacă se va dovedi că s-a greșit, peste un an, doi, când vom fi membri UE, după ce patronii au dispărut cu microîntreprinderi cu tot, se va reveni fără nici o jenă. Cum îi sună telefonul mai acceptă un impozit nou sau o creștere de TVA. El trebuie să dea un exemplu națiunii și e de acord cu orice îi aduce binele!

Deși statul și-a luat mâna de pe sănătate, cultură, învățământ, a renunțat la armată, nu mai construiește poporului locuințe și nici locuri de muncă, percepe însă impozite din ce în ce mai mari, pentru a avea cu ce să achite dobânzile la împrumuturile cumpărate scump din afară. În loc să se împrumute de la populație cu dobânzi avantajoase, se împrumută de afară cu dobânzi înrobitoare.

Nimeni nu știe căt mai este datoria externă a poporului și mai ales la ce sunt folosite aceste împrumuturi. Oricât ne împrumutăm nu avem niciodată bani indiferent că s-ar cuveni încă un corn cu lapte sau încă o autostradă.

Guvernul deși tânăr, este miop din naștere, nu-i observă pe cei mici și îi calcă în picioare cum și noi călcăm pe furnici, fără griji și regrete. Acum îl înțelegem pe iluminatul Mahavira [150,(45)]. La trei zile de la preluarea puterii, în ședință de socializare în hotelul unui confrate de afaceri, fiindcă nici măcar nu se cunoșteau între ei, miniștrii sunt de acord cu un val tsunami de majorări la prețuri, după ce își măresc măgărește propriile salarii.

Pentru că și ei au jurat pe Biblie, respectă cuvântul apostolilor. Energia electrică, gazele naturale, taxele pe drumuri, asigurările auto, abonamentele la telefonie, benzina și motorina, gigacaloria, tarifele la servicii toate se scumpesc simultan pentru a nu se supăra nici Matei, nici Marcu, nici Luca. Singure salariile celorlalți rămân bătute în cuie. Banii demnitarilor fortifică economia, banii aruncați poporului sunt purtători de inflație. Numai așa vom ajunge la același numitor cu paradisul european, unde probabil vor adera doar demnitarii și instituțiile. Poporul urmând să vină cu plutele pe valurile următoare.

Și uite așa fiecare român a rămas cu președintele lui în suflet, fiindcă pe oricare dintre ei îi plătim să ne conducă, tot acolo ajungem și locul nostru nu îl ocupă nimeni: ultimii la nivelul de trai, cei dintâi la nivelul de prețuri!

Nedefinit de lungă, ca și ziua genezei biblice, cariera politicianului începe în răsfățul răsăritului oranj și se termină în bucuria portocalie a apusului. Cât dăinuie Soarele.



Eseu publicat in volumul [200] Capcana îngerilor apărut în noiembrie 2005.