agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-11 | |
Chiar din titlu, În Valea Regilor, o piesă redutabilă a lui Blaga, ne îndeamnă să zăbovim asupra ecourilor simbolice ale celor două cuvinte asociate nu doar din întîmplare sau, oricum, dintr-una piduitoare în această sintagmă.
Ca opus al culmii, piscului, muntelui, înaltului, valea este polul unei fatale inerții, locul către care gravitația constrînge, asemenea apelor scurse pe pante, toate elanurile năzuințele și îndrăznelile noastre, umilindu-le și adunîndu-le sub formă de lacrimi – ca într-o matcă a gravității – în Valea Plîngerii. Destin nefast ce ni se revelează cînd – nelinștiți – Umblăm pe cîmp fără popas: “Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntîmpină de sus prin vînt, să nu ne-ajungă-n văi nicicînd.” Destin confirmat grăitor și-n alt moment de înțeleaptă chibzuință, cînd ne aflăm deodată, surprinși, La cumpăna apelor: “Poteca de-acum coboară ca fumul din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăși drumul spre țărna și valea trădate-nmiit pentr-un cer chemător și necucerit.” Dealtfel, dacă urcușul tinde mereu spre un tărîm sacru, spre ”comorile-ngropate-n matca rîului ceresc”, spre plaiurile unde ”prielnic peste frunte ne va bate vînt”, eterica veste a divinului, frageda adiere a eternității, soarta ne va abate totuși peste culme, zorindu-ne vîrstele către ”adîncul fluviu al timpului”, întru împlinirea menirii noastre revelate doar în Poveste: “Noi încă pe pămînt și-n lume-am dat de-o apă peste care nu se trece. Se cheamă Jaleș rîul, rîul-timp, și-i potrivit din veci cu toamna.” Cît privește regalitatea, simbol trufaș al destinului uman, vizînd apoteotice înălțări și suverane culmi ale splendorii, ea va fi – cum va reieși din lectura poemului – drastic amendată, întrucît demnitatea sa, grav terfelită atunci cînd trebuie să-și recunoască înfrîngerea, detronarea, căderea în timp, va trebui recuperată tocmai prin asumarea catastrofei într-o conștiință și într-o sensibilitate reformate prin exemplara pildă pe care ne-o relevă copacii în toamnă. Luînd pilda lor, performanța regalității devine, una a îndurării demne a mazilirii, una a nobleții de a asuma suferința înfrîngerii ca destin regal. O îmbinare oarecum paradoxală de cuvinte, Valea Regilor mărturisește o mai adîncă înțelegere a sorții omenești: supus suveranității unui destin potrivnic, omul poate dobîndi totuși o smerită mîndrie și – printr-o extatică renunțare, printr-o virilă împăcare – își poate păstra aura de monarh, uzurpat în realitate, dar biruind simbolic în baladă. Și totuși Valea Regilor este o sintagmă cunoscută care desemnează o realitate istorico-geografică, un loc din Egiptul antic, o vale stearpă în plin deșert, un ansamblu de monumente funerare, de ambiții faraonice cotropite de înaintarea pustiitoare a timpului. Plonjare concomitentă în vîrstele unui hieratism istoric deja pietrificat și-n vîrstele pămîntului ce-și ia astfel revanșa asupra vanitoasei îndrăzneli umane, străvechimea inflexibilă în care e exilat gîndul creează un spațiu spiritual în care lacrimile stoarse s-au uscat de mult, iar pasiunea se mai păstrează doar în ardența austeră a mirajelor deșertului. E cadrul lipsit de generozitate umorală în care Oedip se înfruntă Sfinxul într-un efort ce, frizînd eroticul, însuflețește, prin omeneasca patimă a interogării misterului, mineralul, osul, calcarul memoriei istorice: “În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiștea cu osemintele învie.” Blaga alege cu migală tocmai pendularea gîndului între hieratismul încremenit, scheletic, nisipos, către care ne este ispitit sufletul în titlu, și vitalitatea brusc contrariată a copacilor, pe care-i întîlnim în poem și care va servi drept pildă împrospătării sensibilității. Ea face farmecul acestor versuri și răspunde de magica îmblînzire prin vibrația ființei vii a suferinței în fața destinului. Ca în multe din poeziile lui Blaga, și în În Valea Regilor este vorba de evocarea unei drumeții în natură, în pădure. Notarea discretă, laconică a impresiilor (”Grămezi de frunze roșii-n cercuri. Octombrie deplin. / Răzbat doar anevoie prin / foșnirea roșie-a coroanelor / surd și dintr-o dată / de pe frunzele copacilor căzute”), creează acel cadru contemplativ în care simplu și firesc se poate naște semnificația, revelația, poate minunea. Este un gen de sobrietate care funcționează ca o surdină, amplificînd simțirea în spațiul interior. O observație banală: “Alături au rămas copacii, muți ca niște regi / trădați și cu privirile sczăzute”, nu face decît să întrețină atmosfera de reverie tomnatică, de tristețe demnă și resemnată, metafora “regi trădați” părînd doar un ornament nostalgic, menit să coloreze melancolic mîhnirea. Apoi, în registru minor, intrînd parcă în miracolul copilăros al duducăi Lizuca, se fabulează jucăuș: “Și mult mă mir că nu se-nclină / nici unul pînă jos să-și nalțe, / pe creștet strălucirea”. De-abia cu remarca: “S-ar părea că e o măreție / să-ți vezi coroana la picioare”, lucrurile capătă gravitate și contemplația, grațioasă și gratuită pînă acuma, se adîncește cu impact de implozie destinală în planul reflexiei. Versurile care urmează nu vor face decît să confirme această revelație prin evidente prefaceri comportamentale. Contemplația ușor distrată, stimulînd improvizația lesnicioasă a închipuirii, devine reculegere înfiorată: “Prin valea regilor cînd trec, asemeni lor împrejmuit de toată firea, cu mînile pe inimă, m-opresc și stau așa pînă la glezne în aur răvășit.” Oprirea de aici e ca și mulcoma, meditativa înaintare din Brumar: „În cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumnă Înaintăm prin foi, prin aur răvășit, prin brumă fină” Ambele se contaminează de răvășeala aurită a frunzelor – e ca și cum un răvaș rău prevestitor ar fi răspuns prin vămi ca să ne vestească o proaspătă și nemiloasă răspundere. Se resimte aici efectul tensionat al surdinei: “Ne sfîșie pe amîndoi un zumzet lung în aer falnic, ne doare-albastrul. La noapte-i ceasul hotărît coroanele să cadă, surd și dintr-o dată din copaci, cutremurînd meridianele c-un jalnic mulcom foșnet.” Doar această asurzire, prin amplificarea exasperată a tensiunii, face ca răvășeala să devină sfîșiere și ca fiorul liric să capete o nebănuită penetranță, să răspundă unde nu crezi și de ce nu crezi, stabilind miraculoase co-respondențe. Căci numai căderea neauzită – surdă – a coroanelor poate cutremura meridianele și numai o surdinizare geamănă celei din Răsunet în noapte poate mărturisi o asemenea consonanță magică cu îndepărtatele constelații: “Strîns ținută sub surdină - ca o pîlpîire de lumină inima tresare. Și răspunde-n Ursa Mare.” Reîntorși la hieratica oprire cu mîinile pe inimă, nu mai putem ști dacă ele vor potoli sau vor spori bătăile – și așa stîrnite peste măsură – ale cordului. Surprins ca-ntr-o icoană pe sticlă, gestul are alura botezului cristic; volbura Iordanului, ce pentru-o clipă intrată în eternitate mîngîie și-ncoronează gleznele mîntuitorului, se confundă cu părul de aur înfrunzit al Mariei din Magdala; peste întreg tabloul răsună ca un ecou șoapta răgușită a bătrînului călugăr aflat în pragul morții: “Botează-mă cu pămînt!”. Sub imperiul noului botez, transfigurat și convertit la crudă credință, înlemnit printre coreligionarii aflați în plină liturghie, gîndul extaticei renunțări se rostește firesc, în toată demnitatea lui tragică și solemnă: “Ce lesne ar fi să mi-l ridic din nou pe frunte, dar nu mă mai aplec.” Hotărîrea lirică, măreața înlemnire în toamna vieții, desfide isteria lear-ică a celor ce nerăbdători, asemenea smintitului rege shakespeare-ian, se-ncoronează cu paiele trecutei glorii. Deodată rima din Brumar ne răsună într-un fraged și neașteptat acord: falnic, trunchiurile dezgolite, înalte și subțiratice ale pădurii se umplu de zbucium, de acordurile jalnic, prelung și tremurat cîntate de bucium. Nemișcați, dar plini de vibrație interioară, copacii intră în moarte cu rădăcinile adînc înfipte în speranța pămînteană, cu ramurile îmbrățișînd gerul azurului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate