Deși limbajul încleiat, ca guma de mestecat, al corectitudinii politice vrea să renunțăm la cuvîntul handicapat, eu țin să-l reabilitez. Și asta pentru simplul fapt că, indiferent de motivele pentru care handicapul apare, el rămîne unul real și a evita să îl accepți în realitatea pe care doar acest nume i-l relevă este un lucru trist și imoral, o ascundere interesată după deget.

Handicapul este un dezavanataj, un impediment, un neajuns, un inconvenient al persoanei în viața sa, în eforturile sale de a fi măcar la nivelul onorabil al celorlalți. E o greutate, o piedică, o diferență serioasă și uneori decisivă, greu sau imposibil de recuperat, care reușește să te marcheze, să te stigmatizeze. Este desigur o infirmitate și cuvîntul handicapat nu este o insultă, ci doar o recunoaștere cinstită a stării de fapt. Cît de neplăcută ar fi ea.

Fără doar și poate, există alte rațiuni umanitare, mai totdeauna în exces, care țin să menajeze pe cei în cauză gratulîndu-i cu sintagme mîngîietoare – persoane cu dizabilități etc. A vorbi azi de handicapați e la fel de cinic ca a spune, ca-n poveste, că împăratul este gol. Pericolul de a nu spune însă infirmității pe nume este acela de a închide ochii, de a o răsfăța, de a o face prestigioasă și de a înlesni astfel victimizarea, văicăreala, milogeala.

Avînd nume bun, handicapatul nu mai ține să se recupereze, se crede la fel sau chiar mai presus de cei întregi, nu mai înțelege că diferența, chiar dacă nu-l acuză, îi impune un respect de netăgăduit pentru calitatea care-i lipsește, devine nerușinat și cere daune de la cei ce, în fond, n-au nici o vină pentru handicapul său (deși pot fi, evident, generoși cu el). În felul ăsta handicapul este mușamalizat, e declarat nul și mai ales nedrept.


*

Atitudinea față de handicap nu este însă una care să rămînă izolată în zona celor cu felurite dizabilități ratificate medical, ea pătrunde vertiginos și se extinde asupra vieții omului în întregime. Și, cum soluția a fost deja găsită acolo, ea poate fi lesne extrapolată la oamenii normali altfel, dar cu mari și inevitabile handicapuri în unele zone ale vieții lor. Căci există, nu-i așa, deja un mod prestigios, de extracție umanistă, de a-ți dosi metehnele și infirmitățile în spatele unor cuvinte nevinovate.

De multe ori, poeții au un incontestabil discernămînt în a demasca ironic ceea ce limbajul analgezic încearcă să ascundă pudic sub alinătoare cataplasme ideologice. O poezie a lui Sorescu, Iar, o spune fără menajamente oricui are curajul să se recunoască în ea:

„Ne scapă mereu cîte ceva în viață,
De aceea trebuie să ne naștem
Mereu.

Soldaților le scapă mai ales
Pacea,
Obișnuiți să doarmă
În zgomot de tobe, de tunuri,
La prima liniște deschid ochii,
Atît de larg îi deschid,
Că intră-n ei iarba și păsările
Ca în craterele vulcanilor stinși.

Somnambulilor le scapă nevăzută
Luna
Și se trezesc în mormînt
Și umblă tiptil pe acoperișurile coșciugelor
Și se suie-n vîrful unui fir de iarbă
Care-i aruncă afară
La gălbenușul ciudatei planete.”

Handicapul este aproape o fatalitate, prin simplul fapt că sîntem cum sîntem și perseverăm în a fi și a rămîne așa, și numai așa, riscăm să scăpăm alternativele vieții. Intrăm în fundături ale propriei existențe din care nu mai putem și nici nu mai vrem să ieșim. Asta dacă mai sîntem cumva conștienți de acest lucru și nu sîntem amețiți de ingenioasele pansamente ideologic-aseptice în stare să glorifice acea ipostază.

Inevitabil, viața pe care o ducem ne face să pierdem mereu cîte ceva ce merită trăit. Ceva ce ne-ar îmbogăți și împrospăta viața. E vorba de opțiunile noastre inflexibile, încăpățînate, inerțiale, ajunse cu timpul de-a dreptul înrăite. Cele care ne duc viața pe un drum fără ieșire care se pierde în desiș. Cele pe care Liiceanu le-a denumit încremenire în proiect și le-a calificat drept prostie.

Handicapul nostru este tocmai această insistență, diabolică prin perseverare, într-o eroare care altfel ar deveni umană. Și n-avem nici o altă șansă decît să ne mai naștem o dată, să renaștem atunci cînd din întîmplare miracolul, oricare, s-a ivit în viața noastră umil, întrebător, fragil. Ca o moașă de țară. Gata să ne asiste fără să ne ceară vreo plată.