agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-18 | |
Plecând de la presocratici și până acum - cu două excepții pe care le voi discuta (Parmenide și Heidegger) - nu s-a pus problema "adevărului" unei axiome/(unui) principiu/postulat etc., în genere, a unei premise a unui "sistem de gândire" în termeni "logici", ci doar în termeni de natură "ontologică". Și ori de câte ori s-a procedat așa, "logicii", în general (în general pentru că nu mă refer numai la "logica aristotelică") i-a revenit doar rolul de a asigura coerența ulterioară a discursului. Și atunci când s-a procedat altfel, adică premisa a fost considerată tot de natură logică, s-a ajuns la paradoxul antic (tot logic) al "mincinosului". Care, adaptat la Parmenide și Heidegger, sună astfel:
P1. Următoarea propoziție este "adevărată"; P2. "Adevărul" (logic) al premisei este "contradicția" dintre ființă și neființă; P3. Propoziția (P1.) este falsă. Paradox care ar putea dispare dacă despărțim "adevărul" ontologic (al axiomei/premisei) de cel logic. Și acest lucru nu se poate face din interiorul "logicii". Este necesar să se adopte un punct de vedere detașat pentru a se putea vorbi de cele două "adevăruri" de naturi diferite. * Voi utiliza, pentru demonstrație, un flash back la filosofia Greciei antice. Apelând îndeosebi la presocraticii. Încercând să disting, pe cât posibil, "logicul" de "ontologic" dintr-un punct de vedere, să-i zicem "neutru". Și să mă opresc și asupra unui caz în care "ontologicul" este confundat cu "logicul" (la Parmenide). Thales din Milet (aprox. 640-550 î. e. n.) : 'obârșia tuturor lucrurilor este apa și…chiar și lucrurile inanimate au suflet (nous)' [ Aristotel, De anima A 2.405 a]. Anaximandros (aprox. 610-546 î. e. n .). [ Simpl., Phys. 24, 13] spune despre Anaximandros că acesta arată : 'pricipiul și elementul constitutiv al lucrurilor este infinitul (aperion)'. Anaximenes (aprox. 585-525 î. e. n.): 'lucrurile au un substrat unic și infinit….dar nu indefinit ci definit…aerul' [ Simpl., Phys. 24, 26]. Până aici este vorba de adoptarea unor axiome/premise de natură ontologică. Să trec mai departe. Parmenide(s) (aprox. 520 - 460 î. e. n.), conform [Simpl., Phys. 117,2]: ' prin versurile în care mustră pe cei ce identifică (i.e. pun) contrariile în categoria inteligibilului (și mai) pun laolaltă ființa și neființa, [Parmenide] arata că propozițiile contradictorii nu pot fi deopotrivă adevărate.' Prin urmare Parmenide pune, fără echivoc, în locul unei premise ontologice, una de natură logică: cea a noncontradicției. Și, plecând de la ea, preluată de Heidegger , se poate asista și la "eșecul" contemporan al acestuia din urma (prin anularea/deconstrucția propriului proiect). Căci plecând de la restricția (dictată de noncontradicție) dintre "ființă" și "neființă", neagă (și el ca și Parmenide) existența neființei. Și această restricție, o regăsim exprimată clar de Parmenide: 'Ei bine, voi spune așadar: tu ia însă aminte la cuvântul pe care-l auzi (despre aceasta): Care sunt singurele căi ce pot fi luate în seamă pentru o interogare. Una: cum este (ce este ea, ființa) și cum imposibilă (este), de asemenea, neființa. Aceasta este cărarea încrederii întemeiate, căci ea urmează stării de neascundere. Cealaltă însă: cum nu este și totodată cât de necesară neființa. Aceasta deci, astfel vestesc, este o potecă ce nu trebuie urmată defel, Căci nu poți cultiva cunoașterea neființei, deoarece nu poate fi prinsă nicicum (în chip "logic", necontradictoriu - adaug eu pentru a nu se uita acest lucru!)…..' Aici apare o confuzie imensă între Existența ontologică și Ființa considerată de natură logică (necontradictorie). Confuzie atât de nocivă încât, peste secole, îl va face pe unul de talia lui Heidegger să eșueze, așa cum am spus, în final. Existență despre chiar Platon - cu toată marea sa admirație pentru Parmenide - afirmă, la un moment dat (în 'Sofistul'): 'În chip necesar deci neființa lucrurilor revine mișcării (de natură ontologică n.m. G.M.)…Căci potrivit tuturor, natura alterității, făcând pe fiecare altul decât ființa lucrurilor, aduce neființa.' Și el (Platon) face acest lucru deoarece pune în fața "devenirii" tuturor lucrurilor, deci și a "Ființării" și "non-Ființării", pe "UNU", clar de natură ontologică . Revenind acum la Heidgger, accentuez faptul că acesta, mergând până la ultimele consecințe, ajunge, cum am mai spus, să-și "deconstruiască" propriul proiect (el folosește termenul de "distrucție" , cel de "deconstrucție" intrând în uz ulterior, de la Derrida citire). Ajungând, practic, ori la negarea "necontradicției", ori la "circularitate", pe care caută s-o evite. Și ajunge la acestea atunci când, în 'Ființă și timp' el caută cu disperare să găsească "Ființa ființării" și trebuie să tragă concluzia că aceasta 'iese din ne-ascundere' doar atunci când subiectul, 'înțelegându-se pe sine și lumea sa în chip ecstatic (s.m. G.M.)…Dasein-ul (ființa fiintării) factic [apare] în aceste orizonturi (s.m.) [care sunt în afara "ființării" și ar putea reprezenta acel "Unu" platonician n.m. G. M.] către ființare…' . Ca să fiu mai clar: aici apar doar două posibilități care se exclud reciproc: (a) fie subiectul se 'înțelege pe sine în chip ecstatic', adică iese din domeniul "ființării" și intră într-un domeniu superior, cel al "Dasein-ului factic" și, simultan, cel al "non-Dasein-ului factic", domeniu care poate fi, eventual, cel al lui "Unu" platonician unde nu mai există contradicție și de unde poate izvorî atât "ființarea" cât și contrarul acesteia, atunci când apare Devenirea, caz în care celebra "Întrebare fundamentală (heideggeriană) a Metafizicii": 'De ce este de fapt ființarea și nu, mai curând, nimic?' ar trebui reformulată astfel: 'De ce este de fapt ființarea și neființarea și nu, mai curând, nimic?' și, în acest fel, întregul proiect heideggerian inițial își pierde orice sens; (b) fie se acceptă faptul că nu poate fi 'cultivată cunoașterea neființei' deoarece ea intră în contradicție cu "ființarea" (Parmenide) și astfel se ajunge la "circularitate". Aș putea continua cu modul complet nefiresc în care Heidegger îl siluiește, pur și simplu, pe Heraclit să intre în "schema" lui Parmenide . Dar mă opresc deoarece nu este relevant pentru discuția noastră (pentru cine este curios, poate consulta, de exemplu, 'Introducere în Metafizică' sau 'Parmenide' ale lui H.). Cred că este inutil să mai lungesc discuția referindu-mă la alți presocratici dintre care - cei mai importanți - Democrit, Heraclit și, evident, Pitagora. Pentru că toți, fără excepție (cine nu mă crede, să pună mâna să-i citească), nu au mai pus, la baza gândirii lor o axiomă de natura "logică" ci numai una sau mai multe de natură "ontologică". Același lucru îl voi face și cu Platon - adică voi trece peste el - deoarece procedează la fel (așa cum s-a văzut). Poate, o discuție separată, ar fi necesară referitoare la Aristotel. Dar altă dată. În fine, mai adaug că - după știința mea - nici un alt filosof din Contextul nostru cultural, nu a mai așezat, la baza sistemului propriu de gândire, una, sau mai multe, premise de tip logic ci numai de tip ontologic. Și acum închei. Cred că cea mai importantă contribuție adusă de Heidegger este parcurgerea, până la capăt, a unui drum care se înfundă. Și este, într-adevăr, demn de adâncă admirație efortul său autosacrificial. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate