Ion D. Sîrbu s-a născut la o dată cu rezonanță, la nivelul istoriei mari: 28 iunie 1919, ziua în care a fost semnat Tratatul de Pace de la Versailles. Coincidența aceasta între la petite și la grande historie nu putea, bineînțeles, să treacă fără a fi speculată, mai târziu, de scriitor în rememorările și autobiografiile sale: "O dată «de pomină», povestea, râzând, tatăl meu, deoarece în aceeași zi, la aceeași oră, împlinindu-se fix cinci ani de la atentatul de la Sarajevo, s-a semnat tratatul de la Versailles: a doua zi, pe dealul Livezeni, sub Parâng, cum era și firesc, se organizase prima «nedeie» a României Mari: tata s-a dus să facă cinste ortacilor săi, seara s-a întors cu hainele ferfeniță, plin de vânătăi. Vesel, povestea: «Nici n-au terminat popii cu slujbele - și s-a și încins bătaia: s-au bătut românii cu ungurii, regățenii cu ardelenii, ortodocșii cu greco-catolicii, catolicii cu reformații, muncitorii cu domnii, socialiștii vechi cu socialiștii noi... Am încercat să-i împac - n-am reușit!»". Se observă ușor că tatăl se exprimă aici prin pana scriitorului: sunt căutate și găsite cât mai multe perechi antitetice (de la "românii cu ungurii" și până la "socialiștii vechi cu socialiștii noi"), pentru a se putea sublinia, cu maliția de rigoare, cât de relativă se dovedea pacea fixată prin tratat internațional, la un nivel "micro": pe dealul Livezeni, sub Parâng.

28 iunie este însă, în calendarul ortodox, și ajunul unei sărbători importante: Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Conform unei precizări făcute de sora scriitorului, Irina Crăciun, acesta trebuia să fie botezat Petru. Până la urmă, a fost ales Dezideriu - "rudele, cu religii amestecate, au preferat acest nume rar, pretențios, expresie a mediului cosmopolit din colonie". În timp ce prenumele simplu și "tradițional" de Ion este luat după cel al tatălui și va rămâne, ulterior, în semnătura autorului, atât de neobișnuitul Dezideriu va fi contras la inițială (Ion D. Sîrbu). Desigur, fără ca aceasta să împiedice viitoare glosări din partea scriitorului, atent și la relația dintre prenumele său și viața pe care a trăit-o purtându-l: "Numele meu este Dezideriu, toată viața am fost un doritor, nu de puține ori numele acesta - în cazărmi sau pușcării - se scria, printr-o ironie transcendentală - «Derizoriu». I-am povestit lui Blaga și el credea în acest nomen est omen.".
Oamenii locului s-au înfrățit cu stânca, pe care scânteind în întunericul adâncurilor au sfedelit-o cu dalta să-i afle secretele. S-au înfrățit cu bradul, cu văile și piscurile din care au știut în vremurile grele să-și facă scut de netrecut. Ei au rămas neclintiți pe cest pământ, cu conștiința permanentă și statornică a apartenenței lor etnice.
Această ținut, este prin excelență o deosebit de interesantă acumulare de valori ale trecutului și ale prezentului, unde noile profiluri industriale se îmbină cu discreția dălțuirilor străvechi. Þinut hulit de mulți, căutat de puțini, dar atrăgându-i pe toți deopotrivă în acest măreț ținut cu munți. Regiunea și-a câștigat pe drept renumele de Þara diamantului negru. Ca să pătrunzi cât mai adânc și cât mai bine în personajul și personalitatea zonei, nu este suficient să deschizi doar ochii, trebuie să deschizi și inima, trebuie să fii sau să devii fiu al locului. Întreaga Vale, prezintă o caracteristică, pe care puțini dintre locuitori sau dintre cei care o vizitează au reușit să o pătrundă. Cu cât o cercetezi mai adânc din punct de vedere etnic, social și cultural, cu atât îți dai mai bine seama că ascunde mistere și surprize. Frământările și lupta de supraviețuire a minerului nu poate fi înțeleasă decât prin jocul ciudat al politicii, istoriei și a societății în întregul ei.
Petrila este o îmbinare de forme geometrice multiple, străbătute de la un capăt la altul de râul care i-a dat numele, cunoscând de-a lungul timpului o viață intensă. Locurile pe unde odinioară, dacii durau cetății de apărare, ca martore ale încleștării umane, ascund în adâncuri o mare bogăție naturală: cărbune.Nu poate fi despărțită de restul Văii și la un loc formează un tot social, cultural și etnic, în cadrul Județului Hunedoara.

"Nu cumva și cuvântul, la rându-i, la o anumită temperatură tragică, tot înapoi spre părinți se trage?", se întreabă retoric, la un moment dat, Ion D. Sîrbu. Se observă și din fragmentul anterior, ca și din numeroase altele, cum peisajul petrilean se asociază și se întrepătrunde în profunzime cu cercul protector al familiei. În primul rând, cu figurile tutelare ale acesteia: Mama și Tatăl, grafiați frecvent cu majusculă. Statura fiecăruia dintre ei se va preciza și îmbogăți, în scrisul autorului, cu noi și noi detalii semnificative, cu multiple nuanțe moral-afective prinse în liniile atât de bine conturate ale unui portret. Nici comportamentul, nici literatura lui Ion D. Sîrbu nu țin cont în vreun fel de pulsiunile și complexele psihanalizabile după metoda doctorului Freud (pe care scriitorul, altfel, l-a citit atent). Într-un secol de modernitate literară, de amoralism asumat ca principiu de explorare a eului și proiecție simultană în forme și tipare artistice, fiul lui Ion și al Ecaterinei Sârbu își privește cu venerație părinții, cu o tradițională cumințenie. Indiferent la reformularea lumii morale prin plonjonul în subconștient, el polemizează tocmai cu această viziune ce tinde să dărâme cupola familiei, cu tot cu luminozitatea ei blândă, așa-zis vetustă: "Este la modă acum să-ți detești părinții, să-ți privești cu scârbă copilăria. Eu am fost foarte iubit de părinți și iubirea aceasta a lor mă întreține și acum trupește, sufletește și spiritual. Tata mi-a dat șira spinării, Mama, darul de a povesti și glumi. Amândoi dragostea de lume, soare, oameni".

În ce-l privește, fiul minerului romantic, al acelui militant sindicalist crezând orbește în solidaritatea internațională (și transmițând acest idealism urmașului ereditar), își conturează și își expune estetica prin întretăierea a două axe la fel de importante: modelul Tatălui și modelul Profesorului. Ion Sârbu și Lucian Blaga, minerul social-democrat și filosoful culturii ajung să "fuzioneze" în formula, atât de paradoxală la prima lectură, a minerului filosof. "Scriu romane, având următoarea lege morală ce îmi înlocuiește estetica sau stilul: să scriu în așa fel încât textul ce l-am terminat să-l pot da și Tatălui meu și lui Blaga spre lectură și amândoi să fie - fiecare în felul său - mulțumiți. Nu râvnesc spre recunoașterea de către critica fină, doresc să fiu citit de cât mai mulți oameni de bună credință din popor. Lozinca ce o am de aproape zece ani pe dulapul meu cu dicționare sună așa: «Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris: vreau să scriu despre ce nu s-a mai scris!»."
Anii dintâi ai lui Ion D. Sîrbu se desenează cu linii curbe și în culori calde, într-un peisaj geografic și uman ocrotitor.
Locul nașterii: ulița Zorilor (fostă Malinovski) numărul 6, colonia muncitorească Petrila, Valea Jiului. Într-o singură casă gen vagon locuiau două familii de mineri, spațiul celei a lui Sîrbu reducându-se la o singură cameră (destul de mare) și un hol. Pentru ca indiciile topogafice să le preceadă pe cele simbolice, familia viitorului scriitor stătea în partea nordică a locuinței, aceea dinspre Muntele Parâng. Colonia era multi-etnică, iar numeroase familii din ea: mixte. Prin urmare, conglomeratul etnic și lingvistic al fostului Imperiu Austro-Ungar se regăsește aici la nivel de suprafață și de adâncime, impregnând cu un anume cosmopolitism ramurile diverselor familii și biografiile membrilor ce le alcătuiesc. Dintre bunicii lui Ion D. Sîrbu, numai cel din partea tatălui, Nicolae Sârbu, "miner analfabet", dintr-un neam de moți din Apuseni, vorbea exclusiv românește. În schimb, bunica în linie paternă, Maria Ursu, folosea "curent vreo patru limbi kezaro-crăiești".În
defileul pe care îl formează apele Jiului, sub muntele Parâng, colonia minerească număra, în anul 1919, aproape 4 500 de locuitori. Dintre ei, în jur de 2 900 erau români, iar restul: unguri, germani, italieni, boemi, slovaci, ruteni. Structura polietnică a Coloniei își asociază alte două caracteristici devenite - într-un viitor discurs autobiografic - omologii și corespondențe. Pe de o parte, nivelul de civilizare și sistematizare urbană era unul mediu, Petrila nefiind "nici sat, nici oraș, nici comună"
Cert este că pentru viitorul scriitor peisajul petrilean va deveni, într-o privire retrospectivă și integratoare, unul matricial. Un adevărat axis mundi: "îmi dau seama, sunt obligat a recunoaște că peisajul matrice al sufletului meu este această colonie minerească, polietnică și mozaicată, o lume ce nu seamănă cu nici un alt loc din țară, cu nici o așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri..."
Locul nașterii și al copilăriei capătă nu numai un contur de unicitate (fapt cu atât mai relevant, cu cât Ion D. Sîrbu se va simți, peste ani, realmente exilat în "Isarlîk-ul" craiovean), ci și un fluid vital, scriitorul atașându-i empatic însușiri de ființă vie (lumea lăsată în urmă nu seamănă, în ochii lui, cu nimic și cu nimeni)... Petrila se va regăsi apoi, cu tot cu nimbul cu care o înzestrează fiul minerului Ion Sârbu, în multe dintre paginile prozatorului: în nuvelele din Șoarecele B și alte povestiri (ciclul Colonie), în romanele De ce plânge mama? și Dansul ursului.
Iar o pagină foarte frumoasă îi este dedicată în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: "Părinții mei, oameni foarte săraci, locuind într-o mizeră colonie minieră, participau anual la patru baluri mari, la câteva nunți, la dese petreceri de familie. Tata își avea zilele sale de sindicat, cârciumă, vandră. Mama, în fiecare seară, după ce ne culca, pleca, nu în vizită, ci «în povești». Se culca la unu noaptea. Duminica eram cu toții la biserică (tata cânta în cor), după-masă la obligatoria plimbare în parc. Fanfara cânta frumos, lumea trebuia să vadă cum suntem îmbrăcați. Existau popici, fotbal, chermeze. Joia și Duminica câte un film mut. Ieșiri la iarbă verde de 1 Mai, Sânziene și Sfânta Maria Mică.
Mama, catolică rurală, bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Hațeg, Rodna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină. În concediile sale, Tata pleca la coasă, la momârlani. Stătea două săptămâni în Bănița, Baru-Mare sau Merișor. Se citea enorm în colonie, se cânta seara. Numai pe ulița noastră erau două trompete și un clarinet."

Într-un mod asemănător, la Blaga, copilăria apare ca o epocă de aur ca un tărâm al inocenței fără griji “ Copilăria este inima tuturor vârstelor “ și gata oricând de noi aventuri inedite.





Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în comuna Lancrăm din județul Alba, ca al nouălea copil al lui Isodor Blaga, preot ortodox și al Anei Moga. Vârsta fragedei copilării din care “ povestea plină de penumbre a cuvântului”, casa părintească” o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur. Către uliță, de o parte și de alta a ogrăzii, erau două grădinițe împrejmuite cu stâlpi de zid și de gard. Trepte de piatră, cizelate de pași și netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniță, pe lespezi, sub care forfotea umedă și cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaște râioase.”
Tatăl poetului fusese elev al gimnaziului săsesc din Sebeș, apoi al liceului Bruckenthal din Sibiu de unde o anume tradiție de cultură germană. Preotul Isodor Blaga era un om întreprinzător, deschis civilizației, încercând să intriducă în sat înlesnirile tehnice, nu fără împotriviri locale. El a scris opusculul După comasare. Povețe practice pentru întocmirea gospodăriei în moșiile mici comasate( Orăștie, Biblioteca “ bunului Econom”, 1900). După o introducere în care apreciază comas area ca” temelia pe care se poate dezvolta cu deplină reușită cultura câmpului”, autorul dă o serie de îndrumări privind cultivarea cerealelor pentru o perioadă de șapte ani, însoțit de tabele. Lucrarea se încheie cu o descriere a cerealelor și a plantelor industriale.
Deși preot, tatăl,”era un liber-cugetător” și de o exuberanță și de o volubilitate deosebit de simpatică” Asemeneni unui alt Popă tanda, prestigiul lui creștea cu exemplul sugestiv și viu:” Ce face Popa sau cel cu barba de argint și cu mintea de aur?”
Dar mama? Era “ fără multă școală, cu instincte materne și feminine preistorice. Preistorice în sensul deplinității vitale, grele, massive. Nu avea Mama cunoștințe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice. Existenșă încadrată de zarea magiei, Ea se simțea cu toată făptura ei vibrindând într-o lume străbătută de puetri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Ființă impersonală, fără gând întors asupra ei însăși, stăpânotă numai de sacrul egoism al familiei, Mama era substanța activă în jurul căreia luau înfățișare palpabilă toate rânduilile vieții noastre.
Imaginea aceleia care pentru Blaga era Mama, scriindu-I numele ca unei zeități, se integrează organic, la acea vârstă fericită a copilăriei, în aura fabuloasă a mediului rural.” Satul era pentru mine- scrie viitorul poet- o zonă de minunate interferențe: aici realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se nt\lneau cu povestea ;i cu mitologia biblică ce- ;i aveau ;i ele certitudineile lor.”
Vestea cea bună( publicată pentru prima dată în “ Contemporanul”, nr.19 din 7.05.1965):
“ Printre lucruri când umblăm, pe aproape sau departe
cerul singur cu tăria sa albastră
ne urmează pretutindeni în viață și în moarte.
Da, Zenitul e mereu deasupra noastră!”
Încep să curgă anii "oficiali", Ion Dezideriu Sîrbu, marcați
și delimitați printr-un orar extrinsec celui familial. Ciclul primar este urmat, între 1926 și 1930, la Școala românească din Petrila, viitorul scriitor având aici un parcurs la înălțime. Conform foii matricole), încheie clasa I primul din 28 de elevi, a II-a, primul din 40, a III-a, primul din 28, în fine, a IV-a, din nou întâiul, dintr-un număr nemenționat de elevi. Se poate arăta că aceasta nu reprezintă cine știe ce performanță, fiind vorba despre clasele mici ale unei școli petrilene. Nu înseamnă foarte mult, într-adevăr, dar nici foarte puțin: mai ales în context. Semnificativ este că, încă din copilărie, Ion D. Sîrbu se detașează de cei din jur, de aceeași condiție cu el, deosebindu-se, pe lângă datele caracterologice și temperamentale, printr-o mare dorință de a citi, învăța, asimila. Peste ani, își va aminti cu emoție și recunoștință de învățătorii săi gorjeni, Gheorghe D. Fotescu și Ion Negulescu, "de cea mai înaltă calificare". Datorită lor, aude pentru prima oară de poporul căruia îi aparține, și se vede - spune Sîrbu - "admis în limba și literatura română"
Ulterior, el realizează, de asemenea, că școala este cea care a compensat (într-o măsură mult mai mare decât în cazul comun) un spațiu de extracție echivalent cu o tabula rasa: această colonie petrileană, nici rurală, nici urbană, nici națională, "nici măcar cosmopolită". Punctul de pornire în aventura conștiinței este o origine "sănătoasă, dar pustie"; rememorându-și anii formării, scriitorul o va spune franc: "soseam spre lumina cărților și ideilor dintr-un ev-mediu fără contur, fără istorie, folclor, tradiție sau memorie" Orfanul de limba maternă - cum îl va numi la un moment dat Blaga - intră în 1930 la Liceul (unicul) din Petroșani, absolvind gimnaziul în 1934. Liceul de Stat de băieți era mic (dădea între 12 și 18 absolvenți, în medie, pe an), dar le concura cu succes pe cele din Orăștie, Deva, Brad, la "celebrul bacalaureat de la Deva". Până la faza acestuia din urmă, fiul lui Ion Sârbu mai are însă de pătimit: tatăl, îngrijorat de "domnirea" băiatului și, pe de altă parte, strâmtorat material de taxa școlară plătită pentru fata mai mică, Irina, îl retrage de la școală și îl angajează ca ucenic lăcătuș la Atelierele Centrale Petroșani. Intervalul 1934-1935, petrecut aici, se dilată în memoria scriitorului, reprezentând, practic, prima treaptă a amărăciunii din existența sa: "plângeam în hohote, eram gata să mă sinucid; la Ateliere eram tâmpit, nătâng, absolut toată lumea, calfe, ucenici, maiștri nu treceau pe lângă mine să nu-mi ardă un pumn sau un picior în fund: «asta ca să vezi că aici nu-i ca la liceu!»" După un an de chinuri, ucenicul devine neascultător. La sfatul directorului liceului, Enea Giurchescu, dă admitere în clasa a V-a și candidează la o bursă de stat pentru continuarea studiilor. "Dezertor", în optica paternă, elevul reușește să refacă firul școlar întrerupt, devenind intern și adăugând la cuantumul bursei bani obținuți, în vacanțe, din prepararea corigenților. Războiul de independență este dur (băiatul nu se mai poate întoarce acasă și nu mai poate conta pe sprijinul familiei), dar tenacele Gary Sîrbu reușește să-l ducă, pe parcursul celor patru ani: 1935-1939. În iunie 1939, dă examenul de bacalaureat la Deva, "în matematici" (secțiunea științifică) și candidatul reușește cu media 7.00, fiind al XIII-lea dintre cei 80 de competitori. Defalcate, notele obținute la cele 3 probe scrise și cele 6 orale arată în felul următor: Limba română - 8, Limba franceză - 5, Matematici - 4 (scris); Limba română - 8, Istorie - 8, Limba franceză - 7, Filosofia și Dreptul - 7, Matematici - 7, Științe fizico-chimice - 6.
Raportând aceste rezultate la traseul configurat anterior și speculând puțin asupra unor elemente concrete apte să dobândească un colorit simbolic, să spunem că Ion D. Sîrbu a recuperat inițialul decalaj lingvistic-cultural, dovedindu-se mai bun în domeniul limbii române decât în limbajul universal al matematicii. Iar istoria, filosofia și dreptul se arată, încă de pe acum, ca fiind arii de mai mare interes și "aplecare" decât numitele matematici ori științele fizico-chimice. De adăugat, însă, că specializarea nu exclude, în cazul unui intelectual ca Ion D. Sîrbu, curiozitatea. Paginile de jurnal și corespondență pe care le va scrie arată cât de interesat este autorul lor (ca și un N. Steinhardt) de toate domeniile cunoașterii, de felurite experiențe și experimente științifice, de ipoteze și deducții în această sferă de preocupări.

Lucian Blaga este unul dintre cei mai valorosi oameni de cultura ai acestei tari. Un talent innascut care merita din plin toate laudele si aprecierile noastre.
Pe langa faptul ca a compus adevarate bijuterii in arta poetica, el a pus suflet in tot ce a creeat, reusind sa transmita in versurile lui o imensa sensibilitate si dragoste.
“Mama și Tata se osteneau până la Sebeș, cu căruța ! Totuși mărturisește potul peste decenii-niciodată școla și inima lui n-aveau să se-ntâlnească. Nu greutățile școlii îl speriau, ci faptul că tebuia să înfrângă necurmat “un urât fără nume, fără capăt și fără fund al săptămânilor.”
Scoala primară la Sebes, gimnaziul si liceul la Brasov (liceul Andrei Saguna) si la Sibiu Seminariul Teologic. Din 1917 studiază filozofie la Viena, unde-si ia si doctoratul. Revenind în tară intră-n publicistică , fiind redactor la Cultura din Cluj, si la Banatul la Lugoj.
Din 1926 intră în diplomatie, făcând parte din corpul diplomatic românesc din Varsovia, Viena, Praga, Lisabona si Berna. Paralel elaborează o valoroasă operă politică si filozofică, recunoscută prin intrarea în Academie în 1937. Cu acest prilej rosteste discursul de receptie Laudă satului românesc. În 1938 este numit profesor universitar la catedra de filozofie a universitătii din Cluj. După instalarea regimului comunist, considerat idealist si refuzând să falsifice filozofia prin prisma materialismului dialectic, refuzând să-si renege conceptia, Blaga este înlăturat de la catedra universitară, devenind simplu bibliotecar la Biblioteca din Cluj.
În formatia spirituală a lui Blaga au jucat un rol important următoarele factori:
a). Un contact timpuriu cu lumea satului si cu spiritualitatea populară: eu cred că vesnicia s-a născut la sat:

Sat al meu, ce porti în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de nume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume si potecă patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
din stăfund de veac,
în tine cine m-a chiemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.

b). Un factor important la devenirea viitorului poet l-a reprezentat contactul cu filozofia indiană. De aici a retinut teme, motive, idei: tema timpului infinit, tema trupului ca închisoare a sufletului, somnul si tăcerea, ca modalităti de atingere a absolutului.
c). Contactul cu filozofia germană, si mai ales cu expresionismul german. Multe elemente expresioniste pătrund în opera lui Blaga (mai ales în dramaturgie): oroarea de oras, fată de binefacerile civilizatiei moderne, regresiunea spre vegetal, betia vitalistă, cultul primitivului, al miticului si al arhaicului.
Poezia lui Blaga se constituie mai ales pe metaforă, care închide de cele mai multe ori o problematică existentială. Primul poet român, care impune definitiv în lirica românească versul liber.
Poezia lui Blaga reprezintă un moment de elevatie a lirismului românesc. Fată de marele său înaintas, Eminescu, pasionat de filozofie, care a nuantat si a versificat idei filozofice, Blaga este primul poet filozof, autor al unui sistem de filozofie propriu, original.
Legătura dintre poezie si filozofie este indisolubilă. Astfel poezia nu poate fi înteleasă fără o necesară raportare la aspecte ale sistemului său filozofic. Conceptia filozofică la rândul ei este exprimată într-o formă poetică metaforică.
Aparitia lui Blaga în climatul literar interbelic i-a contrariat pe contemporani, care nu stiau unde să-l plaseze: printre traditionalisti sau printre modernisti. Criticul literar Eugen Simion remarca capacitatea lui Blaga de a fi în acelasi timp modern si de a păstra legătura cu fondul arhaic, mitic, ancestral. Poetul însusi s-a încadrat alături de Brâncusi într-un traditionalist metafizic.

“Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii tine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare
în mută, seculară căutare
de totdeauna,
si până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa,
din care curcubeul
îsi bea frumusetea si nefiinta.”

Înscrierea tânărului Ion D.Sîrbu bacalaureat la Facultatea de Litere și Filosofie (și la cea de Drept) se produce în anumite, decisive, conjuncturi istorice și biografice. Între evoluțiile întristătoare la scară națională și cele strict individuale există, în faza inițială, o bună coincidență pentru cel care, profitând de refugiul la Sibiu al Universității clujene, va deveni în toamna lui 1940 student al ei. Cornel Regman, viitorul amic și tovarăș de grupare literară, conturează după mai bine de jumătate de veac portretul ușor de remarcat (în contextul preponderent feminin al Literelor sibiene) al unui nou venit cu trăsături mai mature: »Când în oamna lui 1940, Universitatea din Cluj refugiată la Sibiu (parțial și la Timișoara) își deschidea porțile, Literele și Filosofia, ca totdeauna în criză de băieți, înregistrau apariția unui nou venit, robust, vital, smead la față, cu ochii înnegurați și o bărbie proeminentă ca de boxer, ușor stângaci printre «balici» - cum se numeau studenții din anul I -, decât care părea și efectiv era mai matur, ca unul cu armata făcută și cu un an de ucenicie la activ înainte de a putea urma cursul superior al liceului din Petroșani.
Cum cursurile și seminariile nu erau organizate pe ani, ușor i-a fost neofitului să se apropie (de cei, n.n.) de-o vârstă, dar din anii mai mari: Radu Stanca, Ovidiu Drimba, Eugen Todoran, subsemnatul, dar și de colegii intrați în Facultate odată cu el: I. Negoițescu, Ion Oana etc. Sunt toți aceștia chiar viitorii semnatari ai «Manifestului» Cercului Literar din Sibiu din 1943, pentru moment însă doar colaboratorii revistei studențești Curțile Dorului, apărută în ianuarie 1941.»
O mărturie prețioasă, venită de la un insider al succesivelor grupări studențești, aflat în nucleul semnatarilor Manifestului din 1943. Ea jalonează traseul comun din primii ani universitari, subliniind, în același timp, diferența și co-participarea lui Sîrbu. E limpede că cel născut în colonia petrileană vine dintr-o altă lume și aparține unui alt cod cultural decât majoritatea colegilor săi cultivați și de familie bună, care vor da osatura Cercului Literar. O serie amplă de note diferențiale și opoziții relevante (sub raport biologic: natură frustă și sportivă / natură complicată și subțiată de cultură; biografic: zonă de extracție minerească / spațiu de apartenență și modelare urbană; cultural-educațional: tabula rasa în primii ani / precoce educație estetică; ideologic: aderența la o stângă proletară / menținere în cadrul burgheziei citadine) se deschide încă din acest moment al contactului prim, studențesc și cenaclist. Cu toate sentimentele de prietenie și solidaritate care îl vor lega de unii »cerchiști», Ion D. Sîrbu va fi și va rămâne toată viața o figură originală și destul de marginală, un component problematic al Cercului, cu o filosofie și o conduită artistică diferite. Unghiul său larg de abatere de la modelul tare al Cercului Literar va rezulta, indirect dar nu mai puțin convingător, și din analiza consacrată grupării, cu momentele, reperele și articulațiile ei doctrinare. (V. infra, subcapitolul Cercul Literar de la Sibiu). Într-o scrisoare adresată, în 1982, prietenului I. Negoițescu, Sîrbu însuși conștientizează și explică înscrierea lui tangențială (nu profundă) la Cercul în care, totuși, a figurat: »Azi îmi dau seama că eram un «tip aparte» când ne-am întâlnit la Sibiu; eram campion de fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mândru de Fizicul meu decât erați voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizant. Mărturisesc, tu m-ai atras spre Litere, deși eu nu dădeam o oră de călărie - cu un cal de rasă - prin Dumbravă - pe toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul (...) Eu nu am avut talent, a trebuit să suplinesc acest dar al Zeilor, printr-o imensă, teribilă, niciodată terminată suferință fizică și morală. În acest sens am făcut norma pentru voi toți, ăsta a fost și rolul meu în Cerc, acela de a tot pleca în războaie și de a le tot pierde fără glorie, fără decorații, doar cu răni și păduchi...» Foarte curând după intrarea în Universitatea refugiată la Sibiu, apare clivajul între biografia tânărului cu simpatii și solidarități de stânga și acelea, strânse pe durata studiilor într-un singur set, ale colegilor de seminar. Au aceiași profesori, absolut remarcabili (printre ei: Lucian Blaga, la Filosofia culturii; Victor Iancu, la Estetică generală; Liviu Rusu, la Estetică literară; Ion Breazu și D. Popovici, la Literatură română; Henri Jaquier, la Limba franceză; Nicolae Mărgineanu, la Psihologie aplicată...), urmează aceleași cursuri și citesc cam aceleași cărți - numai că Ion D. Sîrbu va trece și printr-un alt gen de experiențe, de care ceilalți sunt feriți. Intervalul cuprins între toamna lui 1940 și vara lui 1941 este, pentru el, deosebit de plin. Are, la finele primului an universitar la Litere și Filosofie, rezultate foarte bune. În februarie 1941, scoate împreună cu Ion Oana la Alba Iulia o revistă-efemeridă, »Răscruci» (două numere cu totul: Caietul nr. 1 și Caietul nr. 2), unde se produce debutul său publicistic, pe aceeași pagină cu I. Negoițescu
Stilistica - dacă nu și ideația - este naivă), dar putem regăsi în textul tânărului autor aerul sumbru al războiului mondial în curs și, deopotrivă, unele inflexiuni premonitorii, în final: »Războiul, desigur, a aruncat multe poduri în aer. Să ne silim, ca puntea de argint, ce unește sufletele noastre cu ogorul străbunilor, să nu fie distrusă. Atunci ar fi într-adevăr jale.» Veritabilul debut gazetăresc (cum însuși îl consideră) are loc însă pe 9 aprilie 1941, în paginile ziarului sibian »Þara», condus de Grigore Popa. Articolul intitulat Muncitorii constituie începutul unei fulminante serii publicistice, desfășurate (nu cotidian, dar ritmic) de la numărul 2 și până la numărul 101, din august 1941, în care îi apare textul Războiul celor care nu luptă. Semnătura variază, tatonant (D. Sârbu, Ion D. Sârbu, I.D.S.), e înlocuită de un pseudonim (P. Trileanu), la articolul scurt și pregnant despre viața insuportabilă a minerilor (De ce?, nr. 18) sau lipsește cu totul (la reportajele-dinamită Grevă la minele din Petroșani, nr. 25, și Sentința în procesul greviștilor din Valea Jiului, nr. 27). Cât despre temele abordate de tânărul gazetar și reporter de serviciu, în condițiile specifice, le va rezuma chiar Ion D. Sîrbu, în mai multe confesiuni epistolare ulterioare: »scriam vitejește despre clasa muncitoare, despre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941»); »După căderea legionarilor, încep să scriu la Þara lui Grigore Popa. Îndrumat în gazetărie de Tiberiu Rebreanu, care m-a iubit mult și care din cauza mea a fost dat afară din redacție. Scriu despre mineri, muncitori. (Beniuc scria despre înaintarea victorioasă a trupelor germane în Iugoslavia: despre spațiul nostru vital, despre ouăle roșii pascale.) »); »Fiind în vacanță, a izbucnit greva; nu de la o înmormântare (...), ci de la înființarea unor carcere la fiecare mină... Am scris trei articole fulminante despre această grevă («vrem pâine, nu carcere»). Tiberiu Rebreanu mi le băga în pagină... Al treilea articol a rămas doar în șpalt, cenzura militară s-a sesizat.

În “Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” Ion D.Sîrbu îi va purta toată viața o luminoasă amintire:” Blaga reprezintă
pentru mine ( și pentru generația mea transilvană, din care fac parte)” meșter-grinda” conștiinței noastre cărturărești…, este zeul protector al singurătății mele.”
Câteva dintre sfaturile date de magistru către discipol,
Intâmplările cu acesta.

“ Singurătatea, neputința, introvertirea, prin subistorie catabazică a dus-zicea Blaga-la forma reflexivă a unor verbe îndeobște conjugate active.
A râde- ce te râzi, bă !
A plânge- eu mă plâng !
A gândi-mă gândesc.
Îmi aduc aminte că discutând despre acest ciudat reflexiv Blaga îmi sugera în paralel și ideea că a uita nu sunt simple omonime. Nu. A te uita este de fapt contrariul la a uita”.
Uit când nu mă uit
Gândesc numai când mă gândesc
Plâng numai când mă plâng.” ( pag.13)

“ Serile mele cu popa Agârbiceanu” Singura noastră legătură cu Istoria, îmi spunea, a fost sentimental foarte latin al justiției. Pereat mundus, fiat justitia ! De îndată ce încrederea în această Justiție a pierit (obsesia tuturor răscoalelor noastre țărănești și miniere : unde ne sunt drepturile, vrem pâine și dreptate poporul a început să se retragă ca și melcul, din istorie. Sine Justitia, pereat mundus !
Blaga vorbea de un boicot al istoriei. Tata Dumnezeu doarme, pământul tace, cerul e supărat. Limba dură dar nu-ndură.)”( pag.17)

“ Profetul Onisifor Ghibu. Am râs prin 1942, când bravul nostru profesor de educația națiunii și-a ridicat glasul ex catedra, împotriva cultului filosofic ce începea de la Blaga cetire-a se face baladei Miorița. De ce să ridicăm în slavă, zicea Ghibu, o oarecare creație populară ce nu ar trebui să ne reprezinte emblematic: o cremă între frați.
Doi români-din invidie, răutate sau prostie-îl ucid pe un al treilea: numai fiindcă are oi mai multe, mândre și cornute. Și acest frate mai mic, în loc să se apere, să pună mâna pe ciomag, se lamenteză resemnat, pregătindu-se de moarte, ca pentru o nuntă cosmică. Stupid chiar dacă e frumos din punct de vedere literar. Stupid și ab surd, viupera șeful catedrei Pedagogie.
Cu Radu Stanca și Ion Oana, trântind zgomotos noastre (sala I a Fac. De Drept) am ieșit demonstrativ din sala de curs. Pe loc ne-am dus la Blaga și revoltați i-am spus tot ce a spus Ghibu. Blaga nu părea deloc încântat de pâra noastră, se întristă, câzând într-o lungă tăcere.
Târziu de tot ne-a spus doar atât : “ are și Ghibu dreptate!
Blaga mea spus: “Pentru mine Miorița a fost un sublim pretext filosofic, după care am botezat spațiul specific al universului nostrum abisal, inconștient, arghaic. M-a atras mai ales tragicul cosmic al morții ca formă de reîntoarcere, în liniște și rost. Dar gândindu-mă astfel la această mistică baladă, parcă îmi vine să cred, din punct de vedere istoric, că ea este o moartea satului românesc.”(pag.37)