Păpușa reprezintă obiectul de joacă al copilului - ar suna o definiție oarecare a acestui așa-zis "obiect" ludic. Trecând dincolo de orice semnificație fizică, "obiectul" special animat de Copil (și uneori păstrător al marilor secrete ale copilăriei) își joacă fără ezitare rolul primit de la "stăpânul" său, (metamorfozându-se simbolic în tovarăș și prieten bun), interpretând diferite ipostaze ale inocenței, educând și maturizând în modul cel mai plăcut, copilul. De aceea, emoțional, jucăria (preferată a) copilului reprezintă cel mai bun prieten al său, iar psihic și spiritual își exercită un rol aparte, ajutându-l să-și dezvolte personalitatea prin joc, dar și să se cunoască mai bine. Relația dintre cei doi devine astfel un mic teatru, unul transpunându-se în altul și conferindu-și totodată fațete ale personalității sale, bunului și ascultătorului său prieten. De multe ori, copilul vorbește despre jucăria sa ca despre o ființă vie, mai mult chiar, o ființă demnă de a fi luată în serios. Și acest lucru se intampla pentru că acel cineva, prietenul său bun, este, după cum spuneam, chiar o parte din el însuși, o fațetă a personalității sale. Relația specială și evidentă dintre cei doi este una serioasă, din punctul de vedere al copilului și deosebit de importantă, din toate punctele de vedere, (dezvăluindu-se în multe ipostaze pe sine-însuși prin intermediul jucăriei), astfel atașamentul pe care i-l poartă poate fi simbolizat de însăși iubirea de sine; (pentru a ne confirma acest lucru putem observa reacția unui copil în momentul în care jucăria preferată dispare sau este înlocuită). Sunt neașteptate scenetele petrecute între copil și păpușă, aceasta interpretând multiple roluri și trecând prin diferitele pățanii, asistată de prietenul ei, care, de multe ori intervine direct, sfătuind și chiar oferind ceea ce-și însușește în timp, micului său prieten. (v. Robin din “Ursulețul Winnie Pooh”, de A. Milne). Fantezia unui copil născocește situații diferite, iar reacțiile în fața noului îl pun în situația de a lua decizii, de a reacționa într-un anume fel. Există situații în care, datorită fricii de tot ceea ce reprezintă o noutate, personalitatea sa este refulată în acea păpușă, punând-o pe ea să participe la situațiile mai complicate. Încercând reacția păpușii, copilul prinde curaj, capătă o nouă experiență, fiind mai mult sau mai puțin conștient că se încearcă pe sine însuși. Imaginile, reprezentările vizuale ne ajută să ne închipuim mai bine anumite scenete, învățături, morale.
Păpușa- marionetă, desemnează în mod evident nevoia omului de a se transpune și de a anima un obiect creând scene specifice copilăriei. Copilul se joacă în modul său naiv, imitând seriozitatea "oamenilor mari", a adultilor. Așadar, ei transpun în modul lor copilăresc scene care le par serioase, vitale și importante pentru adulti. Felul în care le "joacă" aduce un farmec aparte prin "nepotrivirea" (din punctul de vedere al adulților) abordării unor subiecte serioase de către copii cu vârstă fragedă - ceea ce îi pune in postura de a parea caraghioși și drăguți (în opinia adulților). În esență nepotrivirea este cea a lipsei de experiență și de cunoștințe a copilului, iar faptul că ei își doresc să abordeze subiecte nepotrivite vârstei lor, ne face să înțelegem că au o imensa dorință de a cunoaște, că vor să fie luați în seamă și nu tratați atât de infantil cât suntem tentați uneori să-i abordăm.
Deoarece fiecare om trebuie educat de la vârste fragede, textele pentru copii sunt construite pe un strat foarte fin al educației morale, dând exemple standardizate de pățanii, experiențe, unde binele va învinge întotdeauna răul, din care copilul va învăța cu plăcere o anumită conduită de viață. Eroii basmelor sau ai poveștilor pentru copii sunt protagoniștii de zi cu zi ai jocului copiilor, micuții identificându-se adeseori cu ei. O poveste scrisă bine poate marca universul impresionabil al copilăriei, urmărindu-l pe toată perioada copilăriei, și amintindu-și cu drag și tandrețe de ea chiar și la maturitate.
Ca o formă de educație este și teatrul pentru copii, cu sau fără păpuși. Copilul acceptă morala desprinsă dintr-o scenetă și poate, accentuată de către însoțitorii săi, atâta vreme cât întâmplările se află în sfera sa, în orizontul său de așteptare, țin de copilărie.
Păpușa marionetă, fascinează copilul prin expresivitatea sa. Copilul, prin natura sa, atribuie suflet obiectelor de joacă, iar când o păpușă se mișcă și vorbește altfel decât e el obișnuit e captivat de acel miracol, dorindu-și o neapărată apropiere de acești protagoniști animati. E interesantă ideea dedublării la copil, adică momentele în care el devine conștient că partenerul său de joacă e un obiect neînsuflețit și o și recunoaște, dar totodată continuă să se joace, ca și cum nu ar ști acest lucru. În cazul păpușilor-marionete dedublarea e cea a actorilor-păpușari, iar gândul că un om matur mânuiește acele păpuși poate obseda copilul făcându-l să se gândească obsesiv la detaliile tehnice ale mânuirii. (Întocmai ca un pisoi care sare după un motocel, știind că nu e altceva decât un petec de hârtie, testându-și abilitățile de felină, și copilul este prins în jocul teatrului de păpuși și cu toate că știe că protagoniștii sunt mânuiți de actori se lasă prinși în joc imaginându-și că păpușile au viață și că ele joacă scenete adevărate.) Copilul e fascinat de acest miracol, păpușeria, și întotdeauna își va dori să vadă și să simtă acele păpuși de aproape. Este induiosator sa observi cum după paravan, la finele spectacolului apar copiii din sală dornici si nerabdatori să facă cunoștință cu păpușile, uneori doar cu ele, alteori și cu actorii care le mânuiesc, iar rotunjimea uimirii ochilor lor este cea mai mare bucurie adusă unui suflet de artist, adică împărtășirea bucuriei și a mirajului acestei arte care se adresează sufletelor suprasensibile, copiilor.


Adina Ungur.