Lumea este ca o junglă, cu oamenii – liane oscilând între copaci – axe existențiale, cu gândurile – frunze răvășite de vânt – destinul.
Lumea exterioară este cuprinsă în intervalul realității și ne include pe toți, ca un centru de mișcare și devenire antrenând cuvintele din conversații , fapte și acțiuni.
Lumea interioară evoluează în intimitate, ca un centru de sensibilitate, de emoții ,de suferințe, acoperit de ceea ce se vede la om și cuprinde lumea ideilor, lumea gândurilor și lumea stărilor sufletești.
În lumea ideilor, ideile desuete sunt uitate în mansarda minții sau sunt topite de ideile înnoitoare, totul datorat cursului ascendent al evoluției omului.În lupta ideilor, cele mai puternice înving, asimilându-le pe cele slabe și influențând gândirea și acțiunea, urcând pe linia ascendentă a progresului.
Judecata împarte lumea gândurilor în pozitive și negative, iar cele pozitive creează un echilibru și o armonie între sine și realitate, pe când cele negative alimentează obsesiile și dezechilibrul psihic, ca un demon ingerând substanța gândirii.
Stările sufletești creează o lume lăuntrică, ca un amestec inefabil de zbucium, emoții, speranțe, tristețe și melancolii.
Lumile noastre pe care le controlăm cu ajutorul gândirii, ideilor și stărilor sufletești , sunt în căutarea adevărului, frumuseții și fericirii.Dacă ar exista fericirea ca o entitate distinctă și concretă, palpabilă și sublimă, am căuta-o în noi, în ceilalți și în iubire.Însă ea este o formă de cunoaștere abstractă tratată de filozofi și se ascunde în contemplarea naturii ce-și desfășoară sublimul pentru inițiați și are aceeași valoare ca ideea de perfecțiune.Fericirea o caută dorința noastră de plenitudine, fiind o plăcere sublimată și purificată de lestul carnal, de pasiune și de voluptate, și-și găsește în desăvârșire un elizeu al speranței.
Viața se încadrează într-un interval cu hiatusuri, pauzele fiind date de somn, când pătrundem în irealitatea visului sau într-un simulacru al morții, cu timpul absorbit de gaura neagră a nimicului.
Străbatem intervalul existențial începând cu vârsta ingenuă a copilăriei care destramă întunericul prin candoare, continuând cu vârsta maturității care structurează lumea în principii descriind-o în sisteme de cunoaștere și terminând cu vârsta senectuții care este o vârstă a nostalgiei și a amintirilor.Nu vrem să știm schimbările provocate de timp ființei noastre , negăm imaginea exterioară și acceptăm doar imaginea lăuntrică despre noi înșine, creată de subiectivismul fiecăruia.
Spaima de moarte și de scurgerea timpului este de fapt un dor de viață zburând din cuvântul “acasă” (lumea gândurilor și a ideilor) în cuvântul “depărtare” (lumea exterioară) și lăsând un spațiu dezolant în încăperea sinelui în care crește tristețea.