agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-22 | | Dacă egoismul reprezintă primum movens al acțiunilor omenești, aceasta poate fi o idee baconiană de filosofie a omului care se cuvine a fi relevată. În cest sens, Francis Bacon a scris „Despre înțelepciunea egoistului“, în care face deosebire între egoismul omului înțelept și egoismul omului fară minte: primul ducând la rezultate dorite, iar al doilea la rezultate nedorite. Astfel, Bacon în lucrarea citată trece puntea ce duce de la psihologie la morală, în care prin însăși calculele egoiste punea interesul colectiv deasupra celui individual. Vizând natura ca natură, el emite idei de filosofie a științei cu predilecție de pe poziții materialiste. Prin romanul său utopic neterminat „Noua Atlantidă“ el s-a încumetat să facă pronosticări de viitor, ca navigația submarină sau zborul în aer, idei devenite de atunci realizări efective. Dar să vedem în continuare cum au evoluat fenomenele sub mintea și mâna acelor oameni convinși că unicul criteriu al adevarului se află în acțiunea „egoistă“ sau idealist-subiectivistă pentru randament și utilitate. Pragmatismul a apărut în S.U.A. în ultimul pătrar al secolului 19, ca prim autor avâmdu-l pe filosoful, logicianul, matematicianul și naturalistul Charles Sanders Peirce, care îl numea „pragmaticism“. Peirce susținea că ideile și noțiunile sunt simple „credințe“ care ne călăuzesc în acțiune, iar sensul unei idei este redusă doar la consecințele ei practice (de unde și „Principiul lui Peirce“). Relația intimă între filosofia acțiunii și cuplul „mitul utilului – criza idealului“ a rezultat din pragmatismul manifestat la începuturile sale ca luptă pentru descătușarea experienței din strânsorile teoriei speculative (Peirce), s-a axat apoi pe degradarea utilitaristă a teoriei (W. James) și in extremis s-a angajat în tentativa de transformarea filosofiei dintr-o teorie a succesului particular într-o teorie generală a educației (J. Dewey). În secolul 20 pragmatismul a devenit o nouă teorie a adevărului, plecată de la critica înțelegerii aristotelice a acestuia drept corespondență între cunoștințele noastre și starea de fapt a lucrurilor. Adevărul pragmatic nu se definește prin corespondența ideii cu ceea ce există deja, ci prin relația cu ceea ce încă nu există și prin capacitatea de a orienta acțiunea umană spre obținerea unor consecințe viitoare. Pentru pragmatism adevărul este generat de acțiune. Însăși enunțul „există Dumnezeu“, spune James în lucrarea citată mai sus, devine adevărat pentru acei care cred în acest enunț, atunci când acționând pe baza lui, obțin rezultate mai avantajoase decât în cazul când ar acționa pornind de la supoziția contrarie. Menționând morala pragmatică alături de cea a adevărului pragmatic, se poate sesiza că ele s-au revendicat drept bază filosofică pentru toate orientările utilitarist-tehnocratice din gândirea contemporană occidentală cu extensii pe mapamond. Randamentul pentru randament, productivitatea pentru productivitate și eficiența pentru eficiență sunt reducțiile justificative ale structurilor sociale și practicilor politice pragmatiste. O perspectivă analitică critică a pragmatismului vizează un obiectiv dincolo de o anume specificitate spirituală sau politică „americană“. Reacția pragmatistă inițială împotriva raționalismului metafizico-speculativ a descins în decursul vremii într-o nouă filosofie a raporturilor dintre om și lume în condițiile revoluției științifico-tehnice. Pornind de la afirmația lui Peirce cum că „metafizica este mai mult un subiect curios decât folositor“, pragmatismul reprezintă filosofia „noului spirit tehnic“(A. Moles), instrumentul de justificare a practicilor politice tehnocratice, sub care omul apare ca sacrificat pe altarul randamentului tehnologic substituind creșterii economice cu finalitate umană proiectul tehnocratic al creșterii ca scop în sine. Un alt considerent care conferă analizei critice a pragmatismului o dimensiune nouă în contextul confruntărilor ideologice de la sfârșitul secolului 20 îl reprezintă faptul că marxismul și pragmatismul sunt ambele filosofii antispeculative, adică „filosofii ale acțiunii“. Neotomistul I. M. Bochenski a afirmat despre materialismul dialectic că este impregnat de o viziune pragmatistă, din care reiese că e adevarat ceea ce duce la succes; iar Jacques Mantoy remarcă: „marxismul este un fel de realism pragmatist“. După aceste argumente, putem înțelege simplu de ce pragmatismul holisto-marxist a căzut, rămânând pragmatismul individualist drept calea esențială de analizare a problemelor reclamate de viață, luându-se ca punct de plecare experiența individului, pus mereu în fața unor „situații problematice“ (J. Dewey) și care este nevoit să gândească pentru depășirea dificultăților. În lucrarea „Pragmatismul“, William James introduce termenul metaforic de „Cash-Value“ (valoarea de bani peșin), devenit conceptul-pivot al noii sale metodologii. Prin transferarea acestui termen în filosofie direct din lumea afacerilor, James susține ideea materialității lumii sau a cauzalității prin formula: „metoda pragmatică (…) consistă în a deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii, categorii, necesități propuse și de a ne întoarce spre lucrurile ultime, rezultate, consecințe, fapte“. James, înainte de a determina dacă un enunț filosofic dat este adevărat, consideră că mai întâi trebuie să determinăm ce „cash-value“ dobândește enunțul, iar valoarea în bani peșin a ideilor noastre este detectabilă în utilizarea pe care ideile o pot dobândi. În încheiere, această „filosofie a vieții“ pentru care „pragma“ este paradigma rațiunii, poate fi reprezentată de îndemnul lui Georg Simmel – „Mehr Leben!“, completând-o cu o anecdotă a lui W. James ce vine să elucideze sugestiv situația actuală a pragmatismului: „Un crab ar fi indignat dacă ar ști cu ce dezinvoltură îl clasați printre crustacei. Sunt eu însumi, ar striga el; eu însumi și nimic altceva“. Cât despre „puterea științei“ baconiene, se poate deduce din sfârșitul „criogenic“, propriu și figurativ, al vieții sale „egoist-înțelepte“ consacrată „interesului colectiv“, nu unui adevăr utilitarist-solipsist ce dispare din însăși cauza sa subiectivistă odată cu individul în sine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate