agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-03 | |
Exemplaritatea m-a neliniștit întotdeauna prin pornirile sale de a asimila diferențele, de a și le însuși, tinzând să facă parcă inutilă existența particulară.
Cum ajunge exemplaritatea să își însușească concretul după ce ne câștigase încrederea, încheind cu existențele individuale un contract doar de semnificare, rămâne o surpriză. Pentru început, ea ne seduce cu un serviciu de a cărui împlinire „răspundem cu viața” , și anume reprezentarea. „Ce rost are individualul dacă nu reprezintă ceva în marele concert al vieții”, se va exclama. „Și pentru că existența fiecăruia poate degaja un puternic miros de particular, inoportun la festivitatea și dezbaterile generalului, haideți să concesionăm atributele noastre unuia care să ne reprezinte”, se va fi spunând . Iată cum se petrece debutul prezenței exemplarității în viața noastră, o promisiune, un simplu angajament. Nimic transcendent nu intervine în acest prim contract , ci este vorba de delegarea temporară a punctelor de vedere pe care le-ar formula, dacă ar putea vorbi, existența noastră într-un întreg. Trebuie operate pentru început două distincții: mesajul pe care l-ar avea de transmis existențele, acesta de care vorbim că face obiectul unei delegări exemplare, este este unul „de rețea”. Existența dă de știre de poziția ei în destin. Discursul pe care îl emite este unul care scapă oarecum controlului individual, fiind diferit de acela pe care îl poate vehicula ea de obicei. Spre exemplu, spunem că un poet este exemplar pentru generația sa. În această circumscriere, un altul își găsește prin asta o sumară și rapidă identitate. Este un mesaj pe care nu l-ar putea emana el, în cadrul discursurilor sale obișnuite. Este marca grupării culturale. Se va spune: „cutare e optzecist”, sau „face parte din grupul de la Brașov”. Artistul respectiv va fi beneficiind de servicul unei rapide încadrări în curente sau generații, dar în mod automat, atributele sale vor fi transferate și preluate de exemplaritatea la care facem trimitere. O a doua distincție este aceea că exemplaritatea, în contextualitatea în care vorbim, e o categorie destul de primitivă, acționează la un nivel sumar și empiric de reprezentare. Ea nu este modelul, care își va fi câștigat deja dreptul la generalitate. Nu are nici puterea și nici legitimitatea abstractă la care poate ar jindui. Pur și simplu, exemplaritatea începe printr-o persoană concretă. Deseori, așa debutează toată povestea: cutare, este „dat exemplu”. Simplele sale abilități în această direcție, ar putea fi de natură să neliniștească. Capacitatea de semnificare este însoțită și de o anume tensiune a schimbării. Dincolo de a reprezenta, exemplaritatea vine și cu o ascunsă agresivitate a lui a înlocui. Dar nu acesta este lucrul cel mai neliniștitor în primă instanță, ci tocmai acea distincție între exemplaritate și model legată de legitimitate. Pentru că, dacă modelul este o entitate trans-individuală, legitimitatea acțiunii sale asupra existențelor individuale este mai puțin problematică decât cel care este dat exemplu, care debutează prin a fi egalul tău și amenință să sfârșească, iată, prin a te jefui de atribute. * Dar care sunt de fapt aceste amenințări ale „discursului perfect” al existenței încărcate cu exemplaritate, cu atâta forță de sugestie încât ne seduce și pe noi înșine, făcându-ne să renunțăm la a mai semnifica, delegându-ne această prețioasă neliniște altora care promit o retorică mai înaltă, mai convingătoare? Amenințarea constă tocmai în disoluționarea diferenței în favoarea unei alte existențe, care te descrie cu atâta înduioșătoare exactitate încât simpla biografie și mirosul accidentalului par a fi nefolositoare. Unele situații se confundă atât de bine cu exemplaritatea , încât mărcile au devenit adjective. Spui de pildă „situație absurdă”, poți adăuga imediat kafkiană, sau „abilități de manipulare cinică”, spui machiavelism. Conjuncturile, distincțiile, nuanțele, nu mai au importanță. Voracitatea cu care exemplarul devoră cazurile particulare este înspăimântătoare căci, cu trecerea timpului, acest distilat se radicalizează nelăsând loc la nimic particular, ca fiind ceva redundant. Dacă spui „textualism literar”, vorbești de o anume grupare literară românească, din care dumnezeu știe cine va fi rămânînd în postumitate reprezentant. Dictaturii socialiste îi poți asocia automatismul „Stalin”, care a și dat numele celebrului stalinism. Jocul de-a numirea prin exemplaritate continuă oricum. Ceea ce ne interesează însă este poziția ființei individuale față de aceste abuzuri pe care le poate comite exemplaritatea, care consacră și ucide cu nonșalanță prin descriere și numire. Mecanismul este următorul: cu cât exemplaritatea este mai plastică, adică descrie mai bine situația, cu atât ea lasă mai puțin loc unei alte formule de expresie. Vedem cum diferențele sunt timorate și puse la punct de exemplaritatea ce își arată colții săi agresivi, promițând să ajungă o adevărată pacoste, o virtuală persecutoare a libertății. În acest punct, care este acela al învecinării libertății cu acuratețea expresiei, artistul se aseamănă cu dictatorul, revendicându-și deopotrivă o anume experiență transcendentă, deasupra aceleia comune deci, o raportare și coabitare privilegiată cu diferențele. Diferența în sine este profană, face parte din experiența comună. Artistul, care este un „inspirat”, sau dictatorul care este „un iluminat”, pretind că se situează într-o experiență „mistică” a diferitului. Artistul sau dictatorul nu sunt diferiți pur și simplu. Doar oamenii obișnuiți sunt diferiți între ei. Exemplaritatea pe care mizează artistul sună cam așa: „Știm de ce ne aflăm aici, vrem să ne prezervăm libertatea noastră. Pentru aceasta, trebuie să ne (re)câștigăm legitimitatea la diferențe. Fiecare dintre noi este un copil al lui dumnezeu. Lăsați-mă deci să vă reprezint. Acordați-mi privilegiul (sacrificial) ca discursul meu să fie exemplar, mijlocitor al negocierilor și dialoguilui”. Acest discurs al artistului nu se deosebește în acest moment aproape cu nimic de acela al unui lider castrist revoluționar. Deși se revendică din tema libertății, dictatorii se propun pe ei înșiși ca exemplaritate. Farsa sună cam așa: „dacă eu însumi sunt garantul libertății, dacă mă aveți pe mine, aveți libertatea în mod virtual”. O virtualitate care face să se evapore concretul de care are nevoie existența individuală. Iar libertatea este una dintre opțiunile care nu se pot exercita pe terenul generalității, ci în cel mai consistent prezent, cu toate riscurile, contradicțiile și inconfortabilitățile metafizice ale acelui exercițiu. * Vorbind de impulsul acesta sinucigaș al mulțimii de delegare a mesajului propriei existențe, Alain Vuillemin folosește sintagma „răul de libertate”. Este o nevoie a insului aflat în mulțime să se asigure că despre existența sa știe o entitate supra-individuală, sau cel puțin de una legitimată statistic, care sa îi dea o frivolă garanție că mesajul său de libertate și legitim purtător de diferențe a fost preluat, timbrat și expediat. Problematica libertății se arată a fi până la urmă una de discurs. Profund conștientă de statutul său de a fi în alteritate, omul se descoperă metafizic neliniștit. Este neliniștit de efemeritatea propriei sale condiții, de ceea ce ar semnifica. Oricât de lipsit de vocația unei interogații filosofice ar fi, dincolo de orice experiență culturală, omul ajunge până la urmă la a se alarma într-un mod difuz relativ la eficacitatea mesajului său în lume. Are oroare de a fi insignifiant, adică de a nu reprezenta, semnifica. În această situație, el delegă vocația de exprimare a propriei sale vieți artistului sau dictatorului, și el un artist prestigidator al existențelor, discursurilor și interpretărilor: „A renunța la liberul arbitru, înseamnă să te folosești totuși de liberul arbitru. Răul de libertate înseamnă că absoluta libertate e să fi liber sau să nu fi./.../. Dictatorii visează la libertate și ucid libertatea în deplină libertate.”( Alain Vuillemin, Dictatorul sau dumnezeul trucat, ed. Fundației Culturale Române, Buc., 1997, pag. 80) Răului de libertate i-ar putea fi asociate nevoia existenței spre semnificare, căci așa cum alchimiștii evului mediu spuneau că natura are oroare de vid, tot așa existența individuală are un rău metafizic de gol, de absență a reflectării, a reprezentaării. Iar această stare patologică este atât de intensă, încât omul delegă o parte din bagajul său de libertate unor iluzii de exemplaritate, renunțând la avantajele efectivului, la condiția sa la care ținea atât de mult, de a fi diferit. * Așadar, acest impuls subit de delegare pune într-o ecuație metafizică diferitul și modifică relația de parteneriat a unor termeni în ecuația libertății. Dar înainte de toate, să precizăm ceea ce ar putea intriga pe bună dreptate : ce caută metafizicul aici și să vedem care mai este în această situație statutul diferitului. Să începem cu diferența: omul ține atât de mult la a fi diferit, încât este capabil să și moară pentru asta. Nu facem referire la episoade când personaje istorice, religioase sau culturale au murit pentru idelile lor, ci la chiar situația adamică în care omul s-a lăsat îndepărtat de ceea ce teologii numes chipul lui dumnezeu, din orgoliul de a fi diferiți. Părăsirea paradisului adamic, cel care a avut drept consecință existența în timp, în alteritate și moarte, a adus cu sine bagajul binecuvântat al diferenței, cu care omul și-a oblojit durerea insuportabilă a acestei separări. Diferență față de cine, sau față de ce? Orice diferență este și o răzvrătire, iar omul a simțit pe propria piele ce înseamnă acest lucru. A fost condamnat la moarte, adică să fie să fie în propria sa opțiune, atâta timp cât va dura timpul. Aceasta este deci sumar, perspectiva metafizică, de care vorbeam, a diferitului. Lăsând la o parte sumara precizare, ne interesează mai mult semnificația pe care a avut-o la nivelul monopolului exemplarității acest gest. Să privim cu atenție: de ce ar fi de fapt o crimă atat de mare revendicarea libertății, a diferenței, astfel încât genul metafizic proxim să instituie o pedeapsă atât de promptă, reactivă și lipsită de menajamente, ca aceea cu care l-a însemnat pe omul exilat? Ce sens are, se va întreba pe bună dreptate oricine (și acest soi de interogații se petrec cu siguranță zilnic, la nivelul unor dialoguri religioase intime pe care omul le poarta în fiecare clipă: dialoguri de genul :”doamne, dacă mi-ai dat potențialitatea libertății și opțiunii, de ce te manifești cu atâta asprime totuși când o folosesc?”), ca atunci când vrei binele cuiva să îl pedepsești? Să repetăm următorul exercițiu metafizic: să ne imaginăm un univers omogen, izotrop, fără părți, așa cum era paradisul înainte de distincție. Paradisul prin definiție este lipsit de distincții și evident, nu poate fi alcătuit din părți. Orice parte ar fi însemnând crima de neimaginat (care s-a și produs de altfel în această istorie plastică a existenței), și anume atentatul la exclusivitatea dumnezeului de a semnifica. În ecuația paradisiacă, nu există confuzii și nici conflicte de reprezentare. Paradisul acesta este descris de o singură sentință, care este aceaa a zeului suveran, iar dacă mergem mai departe, la o anume rigoare este chiar indescriptibil, din două perspective. Întâi că nu are „motivație”, descrierea fiind de fapt oponentă a ceva, situație care nu se confirmă, paradisul fiind entitate singulară, deci neavând o alta căreia să îi afirme un altfel de mod de a se exprima. Dacă ar fi fost descriptibil, ar fi însemnat că entitatea aceasta paradisiacă de care vorbim (și care reprezintă un model imaginar a ceea ce ar însemna un univers lipsit de contradicțiile aduse de diferențe) ar fi fost la rândul său parte, deci nu ar fi paradis. La întrebarea „ce sens are reacția aceasta a întregului de a reacționa împotriva părților animate de entuziasmeelor diferențelor”, reacție inexplicabilă din perspectiva unor bune intenții pe care le-am atribuit entității întregului, răspunsul este următorul: „bătălia se poartă pe terenul semnificațiilor, iar diferențele sunt așezate într-o inconfortabilă poziție față de întreg, pentru că ele atentează la exemplaritate”. Lăsând deci la o parte dumnezeul în plan secund (dacă este posibil așa ceva), să privim comportamentul aparent inexplicabil al celor doi actori: artistul, liderul de generație, respectiv dictatorul. Amândoi au un comportament aparent inexplicabil. Înainte de toate, își fac cunoscute declarațiile de excepționalitate, ceea ce îi ridică deasupra diferențelor și experiențelor comune. A fi excepțional înseamnă pentru ei a fi deasupra excepției. Există, vor spune ei, două feluri de diferențe: una comună, care face ca lucrurile sau oamenii să aibă dreptul de a exista în mod distinct, dar încadrabili în aceleași categorii. „Noi nu suntem atinși de acest gen de diferențe profane”, vor afirma ei cupriși de inspirație. Chiar dacă suntem diferiți, diferența noastră nu e ca a voastră, este una care se opune diferenței legitimate de satatistică. Ce să însemne aceste nesăbuite orgolii? * Am mai vorbit despre stupefiantele premise pe care le creează convingerea intimă a omului aflat în libertatea sa comună, că statistica începe de la el. După cum se știe, statistica nu cunoaște reguli, sau situații privilegiate. Ea înmagazinează pur și simplu date particulare, pe care le înregistrează fără prea multă înțelepciune, ori alte comentarii, într-un răboj cantitativ. In așezarea laolaltă a acestor situații particulare (a nu se pierde din vedere detaliul excepțional că generalitatea nu poate exista în afara acestora), se observă că unele situații revin mai des. Legile fizice se încadrează în aceste situații statistice. De exemplu, să nu faci niciodată un pariu că, aruncând un corp acesta nu va cădea înapoi, pe pământ, chiar dacă, să spunem, pentru un observator care nu cunosște frecvența copleșitoare a acestor situații, ar fi putând fi o situație probabilă. Sau este o chestiune statistică că oamenii mor, ba chiar o lege naturală, spunem. Cu toate acestea, se poate revendica nemurirea de către un iluminat religios, in mod excepțional și există argumente pentru a eluda tirania statisticii și a aface loc minunii în acest raționament. Așadar, fiecare se crede deasupra situațiilor particulare, a accidentalului și a regulilor create de acesta. Diferența între artist, dictator și omul aflat în pericol de a fi insignifiant este dată de faptul că ultimul își epuizează rezervele de excepționalitate cam pe aici, delegându-și capacitatea sa de semnificare într-un mod care poate fi calificat drept nesăbuit. Miza dreptului la diferențe nu se poartă neapărat pe teritoriul dreptului la libertate, așa cum s-ar fi părând, ci pe acela al exclusivității expresiei, al monopolului la exemplaritate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate