Pentru scriitorii băcăuani, sfârșitul anului trecut a adus multă tristețe, rând pe rând trecând la cele veșnice poetul și publicistul Mihai Pauliuc, poetul Emil Popa și, în preajma Crăciunului, criticul și istoricul literar Ion Rotaru, personalitate ce a marcat destinul multor generații de creatori și profesori, care au găsit în lucrările sale punctul de sprijin în definirea unor cariere scriitoricești sau didactice.
Născut la 11 septembrie 1924, în satul Valea lui Ion, comuna Blăgești, județul Bacău, fiul Aristiței (n. Ababei) și al lui Ioardache Rotaru, țărani destoinici, și-a început studiile primare în localitatea de baștină, continuându-le la Școala Normală de Băieți din Bacău (1936-1944) și, concomitent, la Liceul „Ferdinand I”, unde a urmat cursul superior și și-a susținut bacalaureatul în 1947.
Profesorul Dumitru Alistar i-a deschis apetitul pentru literatură, dar primele tentative de admitere la facultate le are în domeniul dreptului și al matematicii, abia în 1948 orientându-se spre Facultatea de Filologie a Universității din București, unde, la secția de limba și literatura română, îi are ca profesori, între alții, pe reputații critici și istorici literari G. Călinescu și Tudor Vianu, ale căror cursuri vor deveni decisive pentru preocupările sale ulterioare.
După absolvire, în 1952, e profesor suplinitor la Școala Nr. 3 bis din Capitală și cercetător extern la Institutul de Lingvistică al Academiei RPR, debutând în același an ca lingvist, în revista "Cum vorbim", cu un studiu consacrat depalatizării labialelor în graiul de pe Valea Bistriței. În paralel cu activitatea didactică și de cercetare își pregătește teza de doctorat, având ca temă "Eminescu și poezia populară", pe care o va susține cu brio în 1964 și o va publica, un an mai târziu, la Editura pentru Literatură.
În 1953 e cooptat la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din cadrul Universității bucureștene, construind cu migală o carieră universitară model, pe parcursul căreia a obținut toate gradele didactice, ieșind la pensie, în 2001, ca profesor. Absorbit de studiu și de redactarea lucrărilor ce l-au consacrat, nu a avut o prezență agresivă în presa literară, dar numele său poate fi reperat în paginile unor publicații prestigioase, precum Ateneu, Limba și literatura română, Limbă și literatură, Luceafărul, România literară, Viața românească sau, după 1989, în Sinteze, Oglinda literară ș.a.
Editorial debutează în 1959, cu "Ion Creangă. Bibliografie comentată" (Editura Monitorul Oficial, București), urmată în 1965 de teza de doctorat și, peste doi ani, de "Analize literare și stilistice", scrisă împreună cu Sorin Alexandrescu, volumul cu cele mai multe reeditări și lucrarea cea mai citată și căutată în mediul școlar.
Cartea sa de căpătâi va rămâne însă "O istorie a literaturii române", a cărei primă ediție a văzut lumina tiparului începând din 1971, când Editura Minerva a oferit cititorilor primul volum, "De la origini până la 1900", urmat în 1972 de cel de-al doilea – De la 1900 până la cel de-al doilea război mondial – și, în 1987, de cel de-al treilea, 1944-1984. Această nouă tentativă de abordare a evoluției literaturii române de-a lungul vremii a fost viu comentată, autorul revenind asupra ei și completând-o cu analize și comentarii legate de creația scriitorilor din ținuturile românești de peste graniță și diaspora de pretutindeni, fapt ce a impus o nouă ediție și alte polemici legate de modalitățile de abordare și de opiniile critice tranșante ale acribiosului istoric literar. Responsabilitățile editoriale au fost preluate de Editura Porto Franco din Galați, cea care în 1994 a publicat volumele I-II, în 1996, volumul III, în 1997, volumul IV (Epoca dintre cele două războaie mondiale), de Editura Niculescu (volumul V, Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000) și de Editura Dacia (volumul VI). Cel de-al VII-lea volum, dedicat istoriografiei, eseisticii și criticii literare a fost înglobat într-o ediție definitivă - într-un singur și masiv tom - apărută cu puțin timp înainte de dispariția sa, sub auspiciile Editurii Daco-Romane.
Indispensabile studiului sunt, de asemenea, volumele "Valori expresive în literatura română veche" (Editura Minerva, vol. I - 1976, vol. II - 1983), "Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri" (idem, 1979), "Literatura română veche" (Editura Didactică și Pedagogică, 1981), "Vasile Voiculescu comentat de…" (Editura Recif, 1993), "Comentarii și analize literare" (Editura Prometeu, 1994), "ABC-ul BAC-ului pentru limba și literatura română odată cu un Vademecum pentru candidații la examenul de admitere în facultăți cu profil filologic" (Editurile Larry Cart și Tempus, 1994) ori dicționarul "Prezențe militare în știința și cultura românească" (Editura Militară, 1982, scris împreună cu Gheorghe Florian și Mihai Popescu).
Acestora li se adaugă un număr impresionant de ediții, antologii, studii introductive, prefețe și postfețe consacrate lui Alexandru Vlahuță, Constantin Stamati, Dimitrie Bolintineanu, Al.O. Teodoreanu, Costache Negruzzi, Ion Neculce, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Nicolae Filimon, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Dimitrie Cantemir, Constantin Noica, Emil Cioran, Tudor Vianu, Paul Zarifopol, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă ș.a., precum și sutele de citate inserate în tot felul de volume.
Din păcate, memoriile pe care începuse să le scrie și să le publice nu au mai putut fi duse la capăt, pe 18 decembrie 2006 inima sa, puternică până atunci, încetând să mai bată. I-au rămas însă vii opera și amintirea, fiind de datoria urmașilor să revizuiască ediția grăbită a Istoriei sale și să valorifice manuscrisele la care a trudit până în ultima clipă.
Fie-i țărâna ușoară!