Karumi este una din categoriile estetice cele mai importante ale haiku-ului. De fapt, este o valoare a întregii literaturi și culturi japoneze, dar se manifestă mai pregnant în poemul cel mai scurt al acestei literaturi – haiku-ul.

Cristian Mocanu, în micul său dicționar de termeni poetici japonez-român , insistă pe momentul lansării explicite a termenului de către Bashô. Acesta încerca, în mod polemic, să se desprindă de manierismul și prețiozitatea anterioare ale haikai-ului, refuzînd utilizarea cuvintelor de origine chineză, ca și folosirea frivolă a calambururilor (caracteristice limbii japoneze cu foarte multe cuvinte omonime și polisemnatice). Astfel, el urmărea un fel de purificare a limbajului și respingea așa numitul honkadori, citatul și împrumutul, mizînd în schimb pe utilizarea limbajului popular, simplu și firesc.

Opus afectării, emfazei, patosului și artificialității expresiei, karumi este înțeles ca ușurință. Pentru Florin Vasiliu și Camelia Bașta, karumi este un „termen desemnînd frumusețea, strălucirea ca ideal al poeziei haikai și haiku” (Poezia lirică japoneză – Valori estetice). Genul de frumusețe înțeleasă ca un fel de stare de grație a expresiei care se potrivește sobrietății poemului haiku spre deosebire de poemul umoristic senryu, mult mai liber în exprimare.

Șerban Codrin, într-un text unde analizează felul în care poate fi îmbunătățit un haiku, Împovărată de propria culoare, vede în karumi un ”triumf al simplității în arta de a folosi cuvîntul”. „Un haiku – spune el, accentuînd asupra naturaleții austere a limbajului - este la fel de imposibil de scris pe cît este de creat un peisaj în tuș, unde albul imaculat și neatins al hîrtiei sugerează ceața”.

Jane Reichhold, redactorul uneia din cele mai cunoscute reviste de specialitate americane, traduce karumi (KAH-RUE-ME) drept lightness și extinde astfel simplitatea de la ușurința expresiei verbale la luminozitatea viziunii. Lucrurile, în maniera lor modestă, vorbesc cu simplitatea luminoasă care le e caracteristică („Here it meant the beauty of ordinary things spoken of in a simple way”). Nu limbajul, cu jocurile lui de cuvinte spumoase și scînteietoare, este important, ci felul cum privești lucrurile și cum simți că ele te privesc la rîndul lor pe tine. În această simplitate se simte o umilitate responsabilă. Este opțiunea fermă a lui Bashô prin care a creat o sciziune între amatorii de renga (poemul în lanț cultivat cu asiduitate pînă atunci) și noua sa orientare care a contribuit decisiv la definirea și cizelarea haiku-ului. Este momentul în care maestrul se desparte definitiv de elevul său cel mai bun, Kikaku.

În acest fel se face încă o extensie către simplitatea adâncă a formei literare, către eleganță și naturalețe (“as opposed to heavy-handedness”). Și aceasta ne dă încă o dată ocazia să gîndim marile deosebiri de atitudine între poezia occidentală și haiku.

Oricît de obișnuiți am fi cu poezia noastră occidentală, sesizăm că expresia ei formală este mai totdeauna nenaturală și nefirească. Că este împodobită fonetic cu artificiile prozodiei și înzorzonată cu figuri de stil. Limbajul poetic abuziv ajunge, cum spunea Nichita, unul artificial, cu expresia lui, pur și simplu poezesc. Mai mult, de obicei, prozodia siluiește cel mai adesea fluența firească a rostirii, impunîndu-i tot felul de contorsionări ale frazării care, pentru un neinițiat, sînt de-a dreptul rebarbative. Calitățile muzicale și mnemonice ale textelor poetice sînt cuplate inevitabil cu o la fel de reală încărcare, complicație și uneori confuzie.

Toate acestea pot fi însă percepute în cultura occidentală ca un mod ceremonios de oficiere a unui cult orfic. Oricum poezia este una legată de la origini de o manieră festivistă care a cultivat dintotdeauna oda și imnul, epopeea. Poetul a fost mereu asociat festivităților publice cu accente triumfaliste și uneori orgiastice.

Karumi este de aceea mai greu de perceput și de interiorizat pentru cel educat în spirit occidental. Pentru că el implică o surdină pe care sufletul european nu o are și cultura sa nu o valorizează. Natura acestui suflet este alta: mai zgomotoasă, mai expansivă, mai empatică. De fapt, occidentalului care abordează poezia niponă i se impune o renaștere în spiritul acestei culturi, o renunțare la vechile habitudini în favoarea unei alte atitudini față de lume și față de sine.

Și mai ales față de sărbătoare. Sărbătoarea haiku-ului este una adîncă și în același timp reținută. Vibrația lui este surdinizată și nu expansivă. Trăirea lirică nu tinde spre o manifestare exterioară colectivă și orgiastică, ci spre reculegere în liniștea propriei intimități. Simplitatea lui karumi este un fel de despuiere de eul gregar, de ajungere la sinele care se recunoaște drept unul ce comunică direct cu lumea lucrurilor. Este acea modestie recuperatoare a unor rosturi ecranate de zgomotul parazitar al obișnuințelor și al participării la fiesta colectivă.

Pentru noi karumi este, dacă reușim să-l atingem, un fel de a doua natură, naturalețe cîștigată prin exercițiu asiduu care se schimbă treptat în ușurință, firesc despovărat, eleganță și grație.