(Ultima parte a unui eseu care ar putea fi intitulat în final Calitatea vieții e o chestiune de gust, urmînd textelor anterioare: Gustul – o competență existențială și De gustibus... disputandum.)





Gustul și simțirea de sinteză

Rămas la urmă, gustul nu este nicidecum cel din urmă, căci, prin prestația sa, el este cel mai cooperant dintre simțuri, fiind de fapt un simț de sinteză în care gustul propriu-zis rămîne doar o modestă componentă a unei laborioase colaborări.

Chiar și în ipostaza lui de adjuvant al nutriției, gustul își asociază și alte simțuri care dau seamă de proprietățile organoleptice ale alimentelor. Pentru a deveni dezirabile, acestora li se face o primă expertiză vizuală care le apreciază aspectul și una olfactivă care le stabilește prospețimea sau starea de conservare. Acest prag preliminar, precedînd testarea gustului propriu-zis, poate fi suficient pentru eliminarea de la următoarea probă a candidaților indezirabili.

Odată introdus în cavitatea bucală, pentru a-i resimți pe deplin gustul, alimentul trebuie însă preparat: el este supus unei activități complexe de masticație – este rupt, zdrobit, mestecat, frămîntat, îmbibat cu salivă –, operație în timpul căreia senzațiile tactile și termice, ca și cele kinestezice, venite de la mușchii și articulațiile care participă la travaliu, adaugă semnificații suplimentare în aprecierea rafinată a virtuților sale. Nu e de neglijat faptul că limba, dincolo de a fi doar organul pe care sînt situați senzorii gustativi, este poate cel mai subtil și sensibil mușchi din corp (de unde, poate, și neîndoielnica lui contribuție la activitatea erotică).

Consistența alimentelor, fluiditatea sau vîscozitatea lor, faptul de a fi crocante sau suculente, fragede sau vîrtoase sînt însușiri sesizate în cursul acelor proceduri și se adaugă profitabil complexului senzorial final care este gustul. De fapt, gustul propriu-zis nici nu poate fi resimțit în amploarea lui decît în urma acestor migăloase preparative. În varianta sa pură el este prea sărac și se rezumă la numai patru senzații de bază: dulce, amar, acru și sărat. De aceea are nevoie de combinația cu subtilele miresme degajate de alimente care migrează din cavitatea bucală în cea nazală. Doar așa alimentele își capătă inconfundabila și complexa amprentă gustativ-olfactivă.





Savoarea – specializarea simbolică a gustului

Dar abia acum începe activitatea privilegiată, aceea care e responsabilă de promovarea gustului ca organ al delectării. A gusta cu adevărat înseamnă a savura și acest lucru se întîmplă doar atunci cînd deglutiția e amînată indefinit, iar bolul alimentar este plimbat și alintat de limbă, zăbovind în cerul binecuvîntat al gurii pentru a-și mărturisi savoarea. Întreaga și bogata voluptate a gustului este dată de însumarea și topirea tuturor acelor senzații diverse într-o unică și delicioasă reverie finală cu ochii închiși (însoțită adesea și de vocalizări satisfăcute).

Specializarea superlativă a gustului nu constă deci în restrîngerea la cîmpul senzorial care îi este propriu, ci în miraculoasa sa capacitate de a deschide un alt orizont al sensibilității, acela al cooperării dintre simțuri, al savorii și bucuriei rezultate din această sinteză a simțirii. Gustul realizează însă concomitent și ratificarea unei virtuți nebănuite a realității – aceea de a ne încînta, a ne vrăji, a ne fermeca. Descoperind această dimensiune mirabilă a lumii, gustul este consacrat ca organul cel mai protrivit să o onoreze printr-o prestație de excepție.

Performanța simbolică a gustului ne apare astfel ca o convocare a aproape întregii sensibilități pentru a testa complex virtuțile tuturor lucrurilor pe care dorim să le asimilăm, a acelora cu care ființa noastră se poate nutri. Gustul, bunul gust – discernămîntul – ne semnalează ferm și fără dubiu dacă ele sînt nocive sau dacă priesc vieții noastre trupești și sufletești. A gusta sublimează o strategie a iubirii dornică să asimileze tot ce îndrăgește. Cine gustă vrea cu adevărat să încorporeze obiectul iubirii, să-l transforme în propria-i substanță și ființă. Și oricare dintre simțuri poate ajunge la performanța de a gusta pătimaș, doar știm cu toții că se zice „să-l mănînci din ochi”.


Gustul ca organ existențial

Ca organ simbolic și abstract de sinteză a simțirii, gustul este un instrument al discernămîntului. El testează lucrurile acestei lumi și ne orientează preferințele către unele sau altele dintre ele. Nu este vorba însă, în cazul său, de un discernămînt rece, scorțos și prețios, dispus doar să le aprecieze, să le judece și să le evalueze, ci de unul generos care ține să le prețuiască, să le pună în valoare, care e gata oricînd să le ajute să-și mărturisească și să-și fructifice potențialul. Căci nu autoritatea seacă a expertului sau infatuarea găunoasă a cunoscătorului guvernează prestația gustului, ci mobilizarea spontană și angajarea dezinteresată care se bucură să resimtă și să onoreze valoarea prin participare.

Dar asta se întîmplă pentru că gustul este un organ esențial pentru vitalizarea ființei umane. El este acela care promite și dăruiește atracții constante și legitime, pofte și dorințe încercate și atestate, dar și subtil instrumentate, o energie motivațională de calitate și un tonus vital optimist pentru viața de relație. Grație lui, omul de gust nu mai este pîndit de precaritatea și sterilitatea prestației sale existențiale și nici de anemierea ființei cauzată de un apetit prea firav sau de o nutriție inconsistentă.


Gustul realizează mutația calitativă a lumii

Față-n față cu bogăția potențială a acestei lumi, ar fi și ridicol să capotezi prin inaniție. Dar asta se întîmplă totuși adesea celor lipsiți de gust, celor într-un anume fel neisprăviți, ageamiilor existenței, celor ce se află în fața lumii neinițiați în tainele ei, incapabili deci să-i guste deliciile și să-i asimileze substanțialitatea. Căci iată, gustul nu este nicidecum organul debil și ultrarafinat al unor clorotici esteticieni, al unei elite devitalizate și parazitare, ci singurul și vigurosul organ în măsură să dovedească și să pună în valoare virtuțile nutritive ale lumii.

Deabia cînd guști un lucru, cînd știi deci să te bucuri de el, ai parte cu adevărat de tot ceea ce el îți poate oferi. Căci nu-i deloc suficient să-l ai, să-l posezi dacă nu ai și abilitatea, competența, rafinamentul, apetitul și bucuria de a beneficia superlativ de el. Doar gustul promite valorizarea optimă a relației cu obiectul său, numai el asigură garanția de a nu-i rata rosturile superioare, în timp ce proprietatea, posesia, adjudecarea îl mențin într-o perpetuă stare de asuprire, în inadecvarea unui arest lipsit de glorie. Punerea în valoare a oricărui lucru constă deci în autenticitatea exercițiului, a jocului legitim în care este el antrenat, dovedind grija pentru rosturile lui veritabile și profunzimea aprecierii sale practice prin încîntarea și mulțumirea pe care ni le produce și cu care este astfel gratulat. Numai a gusta un lucru înseamnă a-l merita cu adevărat, a fi vrednic de el.


Gustul participă la împlinirea realității

Se poate spune astfel că numai prin intermediul prestațiilor de gust realitatea devine reală pentru om, se realizează, își valorifică potențialul autentic, maxim. În prestația de gust se află un ferment al sporului ontologic, un condiment al transfigurării, un agent al mutației calitative care reușesc să preschimbe miraculos datul în dar. E ca și cum prestația de gust, printr-o intervenție minimă, dar expertă, ar adăuga sarea și piperul pentru a face realitatea apetisantă, dezirabilă. Prin această intervenție însă realitatea este onorată și reabilitată, eliberîndu-i-se un veritabil și incontestabil certificat de calitate.

Această grijă față de o realitate ce trebuie asistată generos pentru a se regăsi și împlini, pentru a nu-și bloca devenirea într-o fundătură a prostului gust, evidențiază că bunul gust este și o surprinzătoare și delicată responsabilitate. Guști cu adevărat un lucru cînd simți că el te privește, că soarta lui nu-ți mai este indiferentă, că răspunzi de el, că într-un anume fel ți-l asumi și te identifici cu el, că fără el viața ta ar fi greu de conceput de acum înainte sau oricum mult mai săracă. Și astfel afli că numai gusturile tale ți-au edificat și ți-au îmbogățit ființa, lărgind-o pînă la acel orizont încăpător care te cuprinde doar laolaltă cu toate obiectele lor. Și că nu mai poți fi cu adevărat decît trăind în simbioză cu ele. Căci viața adevărată este simbioză cu lumea, viață circulînd în vase comunicante.


Cultivarea gustului și maturizarea existențială

În ciuda părerii comune că gusturile fiecăruia sînt suverane și că în domeniul gustului singura atitudine dezirabilă ar fi toleranța fără limite, e de crezut mai curînd că gustul, nefiind niciodată înnăscut, se deprinde, se prinde, se cultivă și se rafinează, iar dobîndirea lui echivalează chiar cu edificarea, maturizarea și înnobilarea ființei umane. Această ipoteză impune însă o responsabilitate crescută față de propria viață, față de evoluția ei care nu mai poate fi lăsată la voia întîmplării sau, mai precis, la cheremul gusturilor comune de care pe cît de lesne te molipsești, tot pe atît de greu te dezbari.

Cultivarea gustului, înțeles ca relația optimă cu lucrurile, cu lumea lor și în cele din urmă cu viața, devine astfel fără doar și poate o exigență vitală. Căci, în absența gusturilor, omul trăiește impropriu, în impostură existențială, iar viața sa este lipsită de o orientare fermă și riguroasă și e pîndită constant de derută și de lehamite. Trările îi sînt fade, lipsite de culoare și vibrație, iar relația simptatetică cu lucrurile e ca și inexistentă. Lumea e resimțită ca străină, inutilă sau de-a dreptul ositlă. Angajarea, atîta cît este, e una silnică, de nevoie, apatică. Răspunderea – doar o datorie nedorită, o obligație impusă, neconsimțită.

Există fără doar și poate și acest model de a simți, deci într-un fel acest gust nefast al vieții, dar el este doar unul al inerției simțirii și devine, pe măsură ce e perpetuat, un gust pervers, vicios pentru cel ce se complace în confortul neschimbării. Pentru că viața irosită simțind doar acest gust dezagreabil este cu siguranță doar una de o moralitate îndoielnică, imatură. Și asta pentru că ea este abandonată unui vis iresponsabil al hedonismului rudimentar consumist, unui mit al prosperității tihnite, unei trîndăvii securizate – promisiunea niciodată atinsă pe deplin a bunăstării civilizate tocmită pe vînzarea ieftină de sine.


Bunul-gust ca virtute morală

Gustul adevărat al vieții este însă cel pe care îl afli dincolo de acela fad și dezagreabil al vieții suportate de bine, de rău, dincolo de gustul ready-made pentru o viață frivolă ca-n revistele de modă. El este gustul deschiderii, format cu încetul din experiența nouă a fiecărei zile, deprins doar prin propriile încercări și aventuri ale vieții, rod al îndrăznelii și căutării fără odihnă. Doar acesta este bunul-gust, organ al riscului și al delicateții proaspetelor achiziții existențiale, al inițierii în taina fiecărui lucru pentru a dobîndi prin asta o relație privilegiată cu lumea. Doar el oferă mereu deschideri și debușee ființei, orizonturi nebănuite pentru cultivarea altor și altor domenii. Și, simultan cu accesul în alte tărîmuri, el impune și cultivarea acelor însușiri și comportamente ale persoanei care se potrivesc relației fericite cu noile obiecte ale gustului, cu grija și răspunderea pentru ele. Bunul-gust rămîne în felul acesta un organ al creșterii persoanei, al expansivității sale prin necontenite exerciții de generozitate.

Dar bunul-gust este astfel un organ al datoriei maturizate, căci el promite resimțirea angajării și a răspunderii nu în registrul unei obligații spălăcite sau silnice, ci în acela al bucuriei, al mobilizării plenare, pline de rost și de eficiență existențială și ontologică. În orizontul gustului, datoria devine firesc vrednicie și exigență în care se împletesc cu desăvîrșită naturalețe sensibilitaea cu competența și răspunderea.

Bunul-gust este apogeul relației cu lucrurile, cu lumea, cu viața și, în cele din urmă, cu celălalt. El atestă proprietatea acestor relații, probitatea lor, stabilește un fel de normă morală a sensibilității. Bunul-gust este de fapt acea putere sufletească care asigură asumarea spontană a lumii și a vieții, încorporînd implicit un răspuns încrezător la deprimanta întrebare: la ce bun toate acestea? Răspunsul este subînțeles atunci cînd poți lua deja spontan pe seama ta obiectul propriului tău gust fără să-l prejudiciezi, asigurîndu-i prin trăirea ta autentică sporul ontologic. Iar bunul-gust se dovedește în consecință puterea care se simte liberă doar prin această generoasă dăruire.


*



Cine vrea să afle despre
sau să participe la lansarea unui concurs de haiku
după modelul kukai poate vizita
ROMANIAN KUKAI.