Din America ne vin toate. Frumos ambalate, excelent promovate, ne iau ochii cu tot cu lentilele de contact. Un cocteil mixat cu bune și rele. De o vreme, nu mai e exotic. Începe să aibă gust de vin apocaliptic; ultima ofertă: se servește cu garnitură de tanc și miroase a Molotov.

De când ni s-a adus cartoful și până astăzi stăm cu ochii pe americani „ca pe butelie”. Ce mănâncă, ce rulează (pe asfalt sau pe micile sau marile ecrane); ce mai debitează vreo vedetă, ce războaie mai inventează. Tot ce e „made în SUA” e tare de tot; ca fularul înghețat!

Și pentru că tot aminteam de războaie, un aspect e clar ca lumina zilei: devin din ce în ce mai spectaculoase; că nu-i așa, se filmează! Avioanele și echipamentele frizează SF-ul, iar atacurile sângeros de fulgerătoare pun nodul în gât și celui mai vorbăreț reporter de război. Ce place, într-atât? Vorba lui Þuțea: că „americanii nu mor în război; sunt supraînarmați. La ei, cine face economie la muniție răspunde în fața Senatului”. Una peste alta, ceea ce pare că magnetizează pe toți gură-cască e că dă cu tot ce are și bate pe toți. Ca Rambo și alți duri. De ei nu ne place, dă America da. Ãsta da Big Brother!

Tot din America ne vine, rumegată, și teologia. Observați atent și veți descoperi că după ce se consumă acolo – fie ea o nouă idee teologică, erezie sau mai știu eu ce – nu trece anul și apare pe mioriticele plaiuri, facând furori. În America totul face „poc” sau „bumm”; iar estul doar reculează. Cum este posibil? Mulți o acuză de impotență teologică și’s siguri că în belșugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică; că americanii n-au vocație; că ei îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Totuși, și în plus…

…Să nu rămânem la epidermă.
America are o sorginte tot atât de specială ca cea a evreilor. Dumnezeu e complice la apariția lor pe eșichierul națiunilor. Au fost aduse la ființă pentru o misiune precisă. Prima a eșuat, prin încastrarea mesajului divin și priponirea lui în ograda davidică. A doua e pe cale… Și aceasta mă preocupă în mod special.

Asistăm la o emancipare profetizată a Americii. Oriunde e nevoie de pacea armelor ei, se grăbește să și le etaleze. Iar "tata" nu o ceartă, nici nu o trage de urechi ca pe alte surori mai neînsemnate. De ce? Interese comune? Partaj pentru punerea în scenă a unui final de istorie telurică? Pare-se.

Până nu demult fălita libertate de conștiință, garantată prin declarații istorice începe pe zi ce trece să se nuanțeze amenințător. „Ești liber să faci ce spun eu” – traduce metalimbajul răsfoind libertatea alegerii. De aici și până la „ești liber să crezi ce cred eu” e pasul piticului. Și când se va protesta¸ se va auzi vocea autoritară a tatei, dând dreptate lui Big Brother.

Ce vom face noi când autoritatea nu va mai fi a Bibliei? Când mulțimea – care nu l-a citit pe Gustave le Bon – ne va bate obrazul? Cum ne va fi când, din pricina a ceea ce credem, ne vom trezi cu susul rațiunilor ce ni se păreau superioare în jos? Dar când ne va fi amenințată integritatea corporală? Câți dintre noi vor mai păși pe îngustul drum? Câți dintre noi vor dori mai degrabă somnul – căci adevărații creștini nu mor – decât să lase impresia că se apleacă să-și încheie nodurile încălțămintei în valea Dura?

Într-un veac în care scriitori trăiau sub blestemul aparent ineluctabil al vocației artistice, iar ca motiv al actului literar se invoca: „scriu așa cum respir” sau „scriu pentru că nu pot altfel”, Mihail Sebastian scria: „Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public – dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară – câți din stigmatizații scrisului ar mai scrie?”

Îmi îngădui o parafrază sub umbrela unui răspuns pe care îl știu la fel de bine ca voi: „Când închise fiind, bisericile nu ne vor mai face programul cultic; când Bibliile vor spune numai ce încuviințează "tăticul", prin eisegeză; când Big Brother se va erija în dirijor al națiunilor, dând lugubrul ton; când marginalizarea dusă la extrem ne va zdruncina speranța că mai sunt alți 7.000 care n-au plecat genunchiul; când vor dispărea toate resorturile care ne-au alimentat perfid iluzia religiozității… CÂÞI DINTRE NOI VOR MAI CREDE? Câți!

Nu-i de mirare ca sfântul doctor și evanghelist Luca se întrebă: „când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?" (18,8)

În așteptarea vremurilor ce vor veni, să exersăm a întinde creștinește mâna pumnului ce stă să lovească. Poate se va deschide!