agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-13 | |
Poezia este pentru Liliana Filișan cea mai înaltă rafinare a ființei. Prin artă omul poate să își transceadă propria condiție muritoare, se poate idealiza pe sine într-un alt univers, mai sensibil, mai pur. “Lună amară” este un strigăt, o încercare de izolare într-o realitate poetică mai dulce, care nu se supune regulilor cinice care astăzi definesc sui generis societatea. Poeta încearcă să evadeze din banal și stabilește ca punct terminus luna. Chiar dacă astrul este specific nopții, chiar dacă este definit de o obscuritate permanentă, nuanețele în care el se revelează cititorului surprind. Gama este variată, culorile se întrepătrund cu naturalețe, iar muzica modelează fiecare vers.
Poemele abordează ciclic mai multe teme centrale, pe marginea cărora construiesc un mozaic complex. Fiecare simbol se transformă într-un punct de plecare, fiecare poezie pare să continue descrierea unei lumi mitice. Liliana Filișan insistă în lirica ei pe elementul sacral feminin. Dragostea este discretă, însă omniprezentă. Fiecare cuvânt pare încărcat de senzualitate, eul liric își asumă erosul și îl cântă prin metafore puternice. Dialectica principială, împletirea contrariilor, transformă cartea într-o frescă în care incertitudinea definește a priori orice gest: “Iubitule iarna în alb te-nvelește, / mai singur c-o vară, cu-n zâmbet mai trist / și nu vezi cum Geea tăcut mă cerșește / la marginea nopții în care exist. / Ni-s zilele drumuri și nopțile parcă / sunt lespezi cioplite din frust azurit, / pe care din neguri par azi să se-ntoarcă / fanatice umbre în giulgiu cernit. / Și ninge iubite dar este ninsoare / această urgie de alb dintre noi? / E mantia Geei... e semn de negare / că ne vom întoarce, cândva... înapoi.” Iubirea este mistuitoare, iar lipsa nu face decât să o întărească. Comuniunea îndrăgostiților este transcedentală, glasurile lor se întâlnesc în astral, printre corpuri luminoase și luni amare. Fiecare poezie este o invocație, o chemare. Dragostea este așteptată, iar lipsa ei duce la o exacerbare livrească a spiritului poetic. Fiecare obiect simbolizează într-un fel sau altul apropierea, fiecare rază de soare există pentru a bucura ochii celor îndrăgostiți. Luna este maiestuoasă prin indiferența ei, însă îndrăgostitul o privește în funcție de inima sa. Luna amară a Lilianei Filișan este un simbol al tristeții, o tristețe însă benefică, propice creației, o tristețe luminoasă. Prozele scurte care compun finalul cărții sunt mostre de lirism prozodic, oferind o altă perspectivă asupra universului artistic. Descrierile sunt puternice, se mizează foarte mult pe alb, pe albastru, marea oferă azurul ei, pentru a compensa parcă ariditatea unor pasaje hibernale. Tensiunea se acumulează aproape inconștient, pentru a izbucni violent în final, când peisajul arid devine aproape selenar. Noaptea se lasă tăcută, ca o cortină, iar ultimul bănuț nu înseamnă decât speranța unei reîntregiri într-o altă realitate. Speranțele există, însă Liliana Filișan refuză să alunece în patetism. Tăcerea este înfruntată cu demnitate, iar viața este înțeleasă ca o predestinare amară: “Și mor dar nu din mila ce-am adunat în suflet / ci de sălbăticia cu care mușc-o fiară / și plâng nu de rușine ci de bezmetic umblet / prin sihla-nțelepciunii sub clar de lună amară. / Ades înghenunchez dar nu cu umilință / tălpile-n lut hieratic prind aspre rădăcini, / îmi e predestinat – scârbavnică sentință - / din degete să-mi crească doar gheare de lumini!” Motivele centrale ale poemelor aparțin sferei selenare. Noaptea, luna, marea tăcută, lutul, zborul, timpul neîndurător, toate subliniază o senzație de spleen omniprezentă în volum. Poeta își trăiește drama încercând să nu piardă din vedere elementele frumoase, fantaste, ale lumii care o înconjoară. Dansatoarele de flamenco, caii sălbatici, clipele brumate, ninsorile de plumb, nimfele, parcele, dramele ascunse ale călătorilor singuratici, toate fac parte din acest joc savuros pe care nu putem să îl refuzăm. Viața înseamnă în primul rând dragoste de viață și putem ajunge să iubim chiar și nefericirea, putem ajunge să ne identificăm cu luna albastră care în unele nopți ne este singurul prieten adevărat. Rima este împerecheată sau încrucișată, oferind fluiditate poemelor. În cele câteva poeme în care alege să renunțe la rimă se vede însă o mai mare bogăție a fondului ideatic. Liliana Filișan alege versul alb pentru poemul filosofic, unde, ca o ars poetica, își descompune întreaga existență, cu sinceritate dezarmantă. Având pe alocuri caracteristicile unui jurnal liric, volumul surprinde prin naturalețea sentimentelor, prin repetițiile tematice asumate, care nu fac decât să îl fascineze pe cititor. Eul liric este sincer, nu încearcă să se ascundă în spatele preconcepțiilor, ci se expune pe sine în totalitatea zbaterilor metafizice caracteristice. Sacrul este exacerbat, dragostea înseamnă în primul rând simbol, iar cuvintele nu exprimă niciodată totul. Tăcerea este foarte importantă, punctele de suspensie îi oferă cititorului timp pentru a asimila imaginile, care se succed adesea cu repeziciune. Prin repetiția titlului în corpul poemului, ideea centrală este scoasă în evidență, iar textele capătă aspect mantric. Ființa iubită este o necesitate, o condiție sine qua non a universului ființativ. Pronumele personale scot în evidență acest dialog tăcut. Partea absentă este sugerată prin imagini diluate, în timp ce cadrul este scos în evidență prin culori încărcate de o simbolistică erotică rafinată. Repetarea în secțiunea de proză a sintagmei “Tu… Dor” scoate în evidență nevoia de apropiere, speranța ființei de a fi iubită și resemnarea tăcută în fața inevitabilului: “Ce mai am Tu... Dor? Dorința de a rămâne femeie. Îmi stăruie aievea în minte plânsul acela reținut al femeii care a înțeles că pentru a rămâne femeie, trebuie să renunțe. Și după marea trecere, în altă întoarcere din mine înspre mine însămi, să-mi adun cioburile pentru a renaște... acum, în această noapte chiar din cenușa palmelor tale...” Liliana Filișan ne oferă o poezie matură, asumată. Metaforele ei rafinate ies din tipare, se individualizează prin forța legăturilor pe care le propun. Surprinzătoare, ea oferă cititorului un adevărat regal de sensibilitate lirică. Împletind dragostea cu durerea, apropiind contrariile, poezia ei te învăluie, oferindu-se fără menajamente. Cu un fond lexical bogat, folosind termeni aparent antagonici, Liliana Filișan este cu adevărat un creator ce merită luat în seamnă. Luna ei strălucește hipnotizant în fiecare ochi de apă. Nuanța ține doar de adâncime... Bibliografie Liliana Filișan – Lună Amară – Anamarol – 2007 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate