agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15155 .



Stilul și vocabularul operelor lui Varlaam
eseu [ ]
Carte românească de învățătură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [scaevola ]

2007-03-20  |     | 



Stilul și vocabularul operelor lui Varlaam

«Cumu-s iarna viscole și vânturi răci și vremi
geroase, de carile se îngreuiadză oamenii și sâmtu
supărați în vreamea ernei, iară deaca vine primăvara
ei să iușureadză de acealea de toate și să veselesc, căce
c-au trecut iarna cu gerul și s-au ivit primăvara cu
caldul și cu senunul, așea și în vreamea de demult
au fost viscole și vânturi de scârbe și de dosădzi pre
oameni ca într-o vreame de iarnă.»
(Varlaam, "Carte românească de învățătură")


Cititorul operelor lui Varlaam este izbit mai întâi de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuție în paginile "Cărții românești de învățătură" continuând cu narațiunile "Șapte taine ale bisericii", "Răspuns la catihismul calvinesc" și "Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu". Imaginile, comparațiile, epitetele folosite de autor sunt cuvinte sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele rezervor al limbii noastre românești prin care ne vorbește un om al neamului său dar nu un exemplar impersonal și anonim.
Mulțimea expresiilor tipice în scrisul lui Varlaam atestă o natură rustică, un stilist abundent, folosind formele oralității. Interesul estetic al prozatorului este că, în el, colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape ale graiului obștesc, dovedind cum limba, cu nesecatele-i posibilități cromatice a încetat de a mai fi o funcțiune spontană și inconștientă, devenind astfel un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri artistice.
În limba "Cazaniei", autorul folosește numeroase cuvinte de origine latină sau expresii compuse cu elemente latine, ca de exemplu: alalți-ceilalți, persoana a treia, plural, pronumele personal, "grăiia ande-sine" – ei între ei, între sine, "ascultoi" – ascultători, "așeaș" - astfel, "căci că" – cu sensul de pentru că, deoarece și multe altele din care, astăzi, unele sunt total dispărute, existente doar în arii izolate, ca arhaisme, iar o serie de alte cuvinte se păstrează cu sensuri deosebite. Marea majoritate a acestora și a sensurilor lor sunt curente și în epoca respectivă: flămângiunea" – foamea, "giudeț" – judecător, "pr-ins" – pe el, pe dânsul, "spr-ins" – spre el.
Numeroase slavonisme bisericești, curente în secolul al XVI-lea, tipărituri și manuscrise, și în primele decenii ale secolului al XVII-lea, manuscrise, nu apar în scrisul mitropolitului moldovean. Aceste slavonisme se întâlnesc rar, în lucrările autorului dar sunt înțelese, într-o vreme când cultul divin se efectua în limba slavă. Citind operele sale observi că aceste elemente slave dau scrisului său un ușor caracter arhaic, mai ales că în împerecherea lor sunt folosite uneori și elemente latine, azi dispărute din circulația limbii. Din aceste slavonisme pe care autorul le folosește în opera sa, poate și pentru faptul că la acea dată s-ar fi putut ca pentru acel cuvânt să nu se afle în limba română corespondentul respectiv sau, conștient de folosirea cuvântului să-l fi introdus în limbă ca neologism, am exemplifica câteva dintre cele care s-au fixat în limba noastră, unele cu o structură fonetică simplificată: adjectivul, feminin, singular blagoslovită – binecuvântată, substantivul boiarin cu sensul de boier, apoi verbul la persoana a III-a plural bueciră cu înțelesul de rodiră din belșug (holdele).
Legat fiind de biserică prin natura educației și a funcției pe care o deținea, a perioadei în care fusese obligat să oficializeze slujbele în limba slavonă, se vor observa lucrările sale, care nu sunt altceva decât literatură ecleziastică, câteva slavonisme, noțiuni din domeniul religiei, care mai târziu au dispărut din limba română ca de exemplu: blagocestiv – evlavios, pios, bodzii – zeii, ciudesa – minunea, la plural fiind folosită forma, ciudese, apoi cuvintele au isțelit, forma de singular, persoana a III-a, a vindecat și substantivizarea isțeleniia – vindecarea, liubovul – iubirea, stepenă – treaptă, spăsenie – ispășire.
Prin natura lucrurilor, este evident ca într-o carte de predici, de evanghelii și de vieți de sfinți unele elemente cu conținut religios, mistic, moral, să se repete foarte des. Am urmărit frecvența a două cuvinte, ciudesă și liubov, în cartea sa de predici, și am contastat folosirea de 136 de ori a primului cuvânt exemplificat mai sus iar al doilea de 85 de ori. Această frecvență se explică tocmai datorită caracterului religios al cărții și mai puțin prin circulația și răspândirea lor în limba comună a poporului.
S-au dovedit a fi foarte puține cuvintele de alte origini care ar fi putut pătrunde în limba literară și dacă unele au pătruns și s-au păstrat în limba actuală, au căpătat alt înțeles. Dintre acestea am aminti câteva cuvinte provenite din limba magiară: giuruesc, verb la persoana a III-a, numărul plural cu înțelesul promit, care substantivizat a lut forma giuruirea – promisiunea, substantivul hotnog – sutaș, comandant militar; apoi din neogreacă am exemplifica cuvintele amăgeul – șarlatanul, verbul schizmeaște–separă, dezbină, temeluiaște, cuvânt derivat din vocabularul românesc, temelie. Din turcă pătrunde pe teren românesc, probabil prin filieră slavă, cuvântul aslam care s-ar traduce dobândă, camătă.
Sinonimele ocupă un loc însemnat în creațiile varlaamiene dând bogăție și varietate vocabularului. Se întâlnesc de altfel cuvinte ca: vendecarea (orbului), isțeleniia (lui), tămăduirea și nu în ultimul rând vendecă-l cuvânt ce dăinuie și astăzi în vocabularul românesc. Erudiția sa, faptul că stăpânea foarte bine, atât gramatica limbii slave cât și cea a limbii latine și grecești a dovedit-o și prin modul cum și-a conceput lucrările în care cuvântului strămoșesc i-a dat valoare, de sine stătătoare, modelat după structura discursului simplu, așa cum îl știa el în zona mirifică a Putnei din al cărei izvor nesecat a adunat în buchetul limbii, cuvânt cu cuvânt românesc unele rămânând până astăzi nemodificate, făcând parte din vocabularul literar al limbii române actuale.
Ceea ce trebuie remarcat în opera lui Varlaam este folosirea accentuată a tautologiilor care ar putea constitui o deficiență a stilului său. Ele nu trebuie confundate cu cazurile de aparentă tautologie, ca mișel și sărac, unde există totuși o diferență de nuanță,evidențiată în textul următor: „...era smearin și sărac și mișel. Sărac că din Dumnedzău fu om, din’părat slugă, din bogat sărac. Mișel, că nice de o dzi n-avea hrană și bucate.”
În textul citat cuvântul mișel este folosit cu sensul de nenorocit, neajutorat care, de obicei, ajunge să fie lipsit chiar de avere, de bani, iar sărac înseamnă lipsit de avere, lipit pământului.
Fie că este vorba de o compilație sau de o traducere cu anumite părți originale, a ceea ce numim creația literară a eruditului prelat, atât Cazania cât și toate celelalte lucrări religioase ce au văzut lumina zilei în tipografiile sale, sunt scrise într-o limbă, care, cu toate neajunsurile ei, privind expunerea liberă, simplă, a frazelor, uneori puțin artificiale și încâlcite, cum reies din începutul prefeței către cititori, în începutul predicii din duminica întâi a postului mare, deschid cititorului o limpezime a graiului strămoșesc, superioară tuturor scrierilor de până atunci, în limba română.
Cu toate acestea, cine ar putea vedea în paginile lui Varlaam o simplă culegere de texte religioase, un medium întâmplător, prin care se rostește fantezia lingvistică a poporului, ar comite una din gravele erori ale judecății literare. Zicerile tipice sunt la Varlaam mijloacele unui artist individual prin care ne vorbește un om care se simte legat trup și suflet de poporul său și nicidecum un exemplar impersonal și anonim. Mulțimea expresiilor tipice zugrăvește o natură rustică, plăcută și liniștitoare, poate și pentru faptul că așa era caracterul lui, blând, îngăduitor și apropiat cu toată ființa de cei pe care însuși îi păstorea, dând dovadă de stil abundent, folosind formele oralității. Interesul său estetic este dovedit și prin colectivitatea populară care devine pentru noi artistul individual, încântat să se hrănească din nesecatele izvoare ale graiului obștesc, dovedind prin aceasta că, pentru el limba, nemăsuratele sale posibilități de culoare, devin un mijloc reflectat în slujba sacră a unor scopuri artistice.
Problema stilistică pe care o impune proza lui Varlaam constă în izolarea mijloacelor ei individuale, mai ușor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le folosește. Ne întrebăm care sunt aceste mijloace? Și am răspunde că toate decurg din însușirea precumpănitoare a artei sale orale, făcută mai mult pentru a fi ascultată, decât absorbită cu ochii din paginile unei cărți. Pentru a ilustra oralitatea artei lui Varlaam, analizei i se impun mai întâi formele graiului „...Un om orecarele făcu cină mare și chemă pre mulți și tremisă robii săi în ciasul cinei să dzică chemaților: „Veniți, că iată sâmt gata toate”. Și începură depreună a să lepăda de toți...„Eși pre căi și pre cărări și îmbie să intre ca să împle casa mea...”
Prin astfel de mijloace, autorul restituie narațiunii funcția ei estetică primitivă, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu, cu tot ce poate transmite acesta peste înțelesul abstract al lucrurilor comunicate.
Orală este la Varlaam și plăcerea pentru cuvinte, în ton familiar, direct, înșirată uneori în lungi enumerări fără alt scop, decât cel artistic, într-un lirism în proză în care termenii de comparație sunt luați îndeobște din lumea intemperiilor: „Cumu-s iarna viscole și vânturi răci și vremi geroase...”; „Ce iară străluci dulce primăvară și liniște mare într-aciastă dzi...”;”...de să prinblă pre lângă izvoare de ape curătoare...”, de aici se observă imaginile vizuale care încarcă tablourile cu epitete ce le dau culoare dar și dinamism, nu departe chiar de unul dintre catrenele lui Torquato Tasso, create în aceeași perioadă a lui Varlaam, într-un alt colț al Europei: „Trece așa cum trece o zi apuind / Floarea și toată verdeața vieții umane, / Dar, cum April în alt an iarăși se-ntoarce, /Ea nu-nflorește din nou, nici nu înverzește.”
Și în cazul capodoperei sale, Carte românească de învățătură...se poate spune că ceea ce îi chezășuiește lucrării de fapt renumele este limba în care aceasta a fost scrisă și anume, stilul ei care este oral, cu calități artistice literare, pe alocuri retoric-descriptiv, cărturăresc. Tipărită într-un tiraj deosebit de mare nu i se poate minimaliza rolul său în procesul de dezvoltare a limbii române literare, răspândită în toate regiunile locuite de români. Creația mitropolitului moldovean a fost folosită efectiv în multe cazanii tipărite cum au fost: Cazania de la Govora, tipărită la Mănăstirea Dealului, în anul 1644, care iau din lucrarea autorului multe narațiuni referitoare la vieți de sfinți, iar Chiriacodromionul de la Bălgrad, din anul 1699, sau cele de la București din anii 1732, 1765, 1768 nu sunt decât reeditări ale cărții eruditului mitropolit moldovean. Toate cele prezentate în rândurile de mai sus, referitoare la această creație literară a lui Varlaam privitoare la larga răspândire în vastul teritoriu locuit de români, chiar dacă nu se aflau între hotarele mărginite forțat de marile puteri acaparatoare, în forma tipărită la Iași între anii 1641-1643, precum și în copii manuscrise ne îndreptățesc să afirmăm faptul că autorul a contribuit, într-o măsură remarcabilă, în comparație cu alți cărturari români din perioada aceea, la procesul de consolidare și unificare a limbii române literare.
Este de subliniat că autorul "Cazaniei" avea conștiința unei norme literare a limbii române, pe care el o concepea ca o îmbinare între elementele populare general consacrate în Moldova și anumite elemente arhaizante sau arhaice, socotite mai adecvate pentru stilul biblic, sacramental, care trebuia să caracterizeze expunerile religioase. Fără nici o îndoială, autorul acestei lucrări, ca de altfel și a celorlalte pe care le-a scos de sub tipar, a depus o muncă titanică de lingvist versat, cunoscător al regulilor fonetice dar și gramaticale, după modul cum a știut să se folosească de ele. Nimic nu este de acuzat, nici chiar modul de traducere sau de scriere a anumitor cuvinte, deoarece, la vremea aceea vocabularul limbii noastre rămăsese mult în urma tuturor celorlalte limbi europene prin faptul că acestui neam, nesecat izvor de dăruire umană, i-au fost impuse graiuri străine atât sufletului cât și ființei noastre strămoșești.
Trecând peste faptul că această operă literară a fost o traducere, la care se poate vedea lesne contribuția eruditului prelat, ea răspunde, în primul rând, unor necesități teologice și didactice, dând totodată și un impuls excepțional dezvoltării limbii române literare, punând în valoare bogăția limbii populare, limba traducerilor românești mai vechi și, îndeosebi, priceperea cărturarului moldovean în arta cuvântului.
Caracterul popular al lucrării lui Varlaam, amintit de fiecare dată când se vorbește de această creație literară, prezent în oricare din compartimentele limbii și stilului, poate fi probat cu orice secvență din text. Orice s-ar spune, Cazania rămâne pentru literatura nostră un bulgăre de aur, început al bogăției ulterioare a limbii literare române.
Varlaam este un povestitor, un narator erudit impresionând prin modul în care spune, alcătuind în literatura română o serie ușor de recunoscut de elemente ale artei lui narative. Autorul povestește cu vervă, neobosit, ca un mare orator în fața unei
săli fascinate. De aici derivă și principala trăsătură a artei sale narative, care e tendința scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca și cum ar trebui să-și interpreteze textul, plăcându-i monologul, cu trimiteri la explicarea pasajului de Evanghelie. Pe tot cuprinsul operei sale, Cazania cât și celelalte lucrări care îi aparțin, în nici o împrejurare nu își uită interlocutorii, enoriașii care așteaptă de la el rostirea în limba maternă a cuvântului sacru.
O altă trăsătură a "Cazaniei" este uluitoarea năvală a evenimentelor povestite din cărțile sfinte, pilde și vieți de sfinți, grandios prezentați, ca ieșiți din spuma întâmplărilor din veacuri și, nu întotdeauna însă, între ele, există legături de fond, drept pentru care naratorul găsește formula de trecere, de marcare a schimbării. În Cuvânt către cetitoriu, se va putea observa talentul său de orator și de narator stilat, cu o vastă cultură, reieșită și din modul cum își organizează exprimarea și împletirea armonioasă a ideilor, experiență bogată în ale predicilor, marcând ușurința cu care în conținutul lucrării face trecerea subtilă și artistică, de la lumea lui Dumnezeu, cu îngerii săi binevoitori în a ajuta oamenii rărtăciți de nevoi, la comentarea sau citarea câtorva pilde, împletind mici acțiuni de viață, după care să sublinieze necesitatea traducerii acestei lucrări în limba poporului care își dorea, de sute de ani, să audă, în sfârșit, cuvântul lui Dumnezeu în limba-i strămoșească.
Opera varlaamiană, de mare valoare pentru literatura noastră, cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an și pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii ortodoxe. O parte însemnată a predicilor își au punctul de plecare în explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă și cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor și a patimilor, de înfrățire și ajutorare a aproapelui.
În a doua parte a lucrării, legendele hagiografice ne desfată plăcerea de a afla lucruri noi și momente cutremurătoare din viața marilor mucenici ai ortodoxiei, fiind prezentate, la loc de cinste, figurile celebre ale sfinților Ioan cel Nou, Simeon Stâlpnicul, Dumitru, Gheorghe, sfinții apostoli Petru și Pavel, sfântul Nicolae făcătorul de ciudese, despre care spune: „Acesta svânt și mare lumină lumii și agiutoriu de sârg tuturor creștinilor..., era dintr-o cetate de la Anadol, ce se chiamă Patara; născut din părinți creștini, nice prea bogați, nice foarte săraci, ce atâta avea cât le sosiia pentru sine și pentru săraci(i) ce cerea(u).” Se observă informațiile detaliate, din numeroase izvoare, pe care mitropolitul le-a studiat, probabil chiar din Sinaxarele lui Maximos Margunios, apărute în grecește, la Veneția, în anul 1607; informații oratorice și, totodată, învățăminte față de cum se dorea să ne îngrijim, pentru plăcerea lui Dumnezeu, de viața noastră evlavioasă.
Vorbind despre sfântul Gheorghe se va observa că în opera lui Varlaam lipsește episodul cu uciderea balaurului, ca în mineiul întocmit întâi de Simeon Matafrastul. În schimb autorul evidențiază, în scene de coșmar, caznele la care a fost supus mucenicul de către împăratul Dioclețian. Prin expresivitatea lui tabloul înfricoșează dar mărește puterea încrederii în Dumnezeu descriindu-se amănunțit chinul. După ce i s-a legat o piatră grea de piept, a fost sfârtecat cu roata, aruncat apoi într-o varniță și pentru a-i mări chinul, diabolicii executori l-au încălțat cu papuci din fier înroșiți în foc. L-au bătut cu vâna de bou, l-au otrăvit pentru că în numele Celui de Sus înviase un mort și când și-au dat seama că trupul său nu mai avea viață a fost decapitat împreună cu soția crudului împărat, care credea în el.
Vom observa totuși, citind în continuare viețile sfinților că fapta eroică a sfântului Gheorghe o fac la Varlaam alți doi mucenici: Dimitrie calcă în picioare o scorpie tocmai când aceasta ridicase capul să-l muște iar Teodor Tiron străpunge cu sulița un balaur antropofag. Acest act justițiar comis de mai mulți sfinți a fost atribuit în cele din urmă exclusiv sfântului Gheorghe iar în literatura populară lui Iovan Iorgovan din balada cu același nume și lui Făt-Frumos din basm care, pe plan simbolic, vor reprezenta Binele iar omorârea balaurului va constitui o victorie asupra Răului. Prin aceasta personajele populare vor deveni stăpâni ai timpului, căpătând eternitatea.
Legate de plaiurile mioritice ale Moldovei în rândurile lucrării sale de căpetenie două alte figuri pioase sunt prezentate în detaliu în legendele hagiografice care compun cuprinsul Cazaniei. Primul este sfântul Ioan cel Nou, protectorul de altfel al Þării Moldovei, ale cărui moaște fuseseră aduse din Cetatea-Albă la Suceava, pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432), bunicul marelui și viteazului Domn Ștefan cel Mare și Sfânt, canonizat a fi sărbătorit la 2 iulie, cu toate onorurile anuale ale Bisericii noastre ortodoxe. Despre viața acestui sfânt autorul s-a inspirat din lucrarea scrisă de Grigore Þamblac.
Despre sfânta mucenică Parascheva, născută în Epivat, azi Boiados, în Tracia, din marele neam de unde s-au desprins și dacii, pe țărmul Mării Marmara, ale cărei moaște fuseseră aduse de la Constantinopol de Vasile Lupu și așezate în mănăstirea Treisfetitele aflăm că a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. Părinții ei erau oameni de neam bun și credincioși, aplecați spre cele sfinte. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie. Apreciat de cârmuitorii de atunci ai Bisericii dar și de credincioși, a fost ales la vremea cuvenită episcop în localitatea Madite.
Varlaam ne spune că și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților săi, sub ocrotirea acestora. Pe când avea zece ani a auzit citindu-se, într-o biserică din orașul natal, cuvintele Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie;” am păstrat grafia autorului de a scrie cele trei pronume personale cu majuscule, ca respect față de cel ce coborâse pe pământ pentru iertarea, prin sacrificiul sângelui, a tuturor păcatelor noastre. Faptul că a cules materialul din mai multe publicații dovedește încă odată în plus atât erudiția sa cât și talentul de narator și de culegător de fapte. Mai mult, tălmăcirea lucrărilor din limba slavă evidențiază puternica cunoaștere a limbii materne, atât cea vorbită în Moldova cât și cea vorbită în Muntenia sau Ardeal, demonstrată prin corespondenții de limbă română folosiți în narațiune.
În continuarea narațiunii, autorul ne spune că după trecerea câtorva ani, și-a părăsit părinții și frumusețea acestei lumi retrăgându-se în adâncul pustiei. Din prima expresie, în ciuda faptului că era un slujitor demn al bisericii el este conștient de frumusețea lumii în care trăiește și, poate, de aceea a înțeles, prin toate faptele sale, să o facă frumoasă tuturor acelora ce doreau să o cunoască. „În adâncul pustiei”, prezintă atâta pătrundere interioară a sufletului încât matafora te înfioară cu tot ceea ce vei îndura într-o singurătate deplină, departe de faptele și de vorbele oamenilor. Plecarea în pustie constituie un canon iar dacă Parascheva și-a dorit să îl întâlnească mai repede pe Mântuitor, acesta, prin Tatăl, i-a împlinit până la urmă dorința. Ultimele clipe ale muceniței sunt prezentate de mitropolitul Varlaam într-o manieră artistică demnă de o piesă de teatru. El își începe actul scenic prin reliefarea unui loc al nimănui și neștiut de nimeni - acolo- unde cei de sus sălășluiesc și unde nu ajung decât cei demni: „trudă către trudă și durere către durere adaugă, cu post și cu nedormire pe sine se înfrumuseța..., cu lacrimi pământul uda...”; această tendință de a rima cuvintele, înfrumuseța – uda, de la sfârșitul unei propoziții ne trimite la vechile balade populare și, în special, la magnifica și nemuritoarea creație literară Miorița, iar repetiția cuvintelor trudă și durere nu face altceva decât să mărească misterul acela al curățirii, al purificării omului înainte de a porni pe drumul fără de întoarcere. Repetiția este aici un mod de a exprima o obsesie, cuvintele trudă și durere apar de câte două ori încadrând prepoziția către ca o semnificație simbolică a ceea ce puritatea sufletului o cerea. Greutatea acestor două substantive, repetate cu subînțeles de autor, ucide patimile dar mărește elanul dorinței de a fi cât mai repede aproape de Mântuitor.
Autorul prezintă într-o linie evlavioasă atât de plastică scena Rugăciunii, încât prin aceasta se apropie foarte mult de dramaturgia românească. El o plasează pe tânăra muceniță în rolul eroinei care, împlinindu-și misiunea pentru dragostea nemărginită față de idolul ei, dorește să fie eliberată acum și, totodată, răsplătită, conștientă fiind că timpul ridicării la ceruri i-a sosit, iar misiunea sa în mijlocul oamenilor care, unii o repudiau, s-a încheiat: „Doamne Iisuse Hristoase, caută din locașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după tine am călătorit în toată viața mea”. Dorința ei este atât de mare încât ea nu vrea să știe ce se va întâmpla în lumea de dincolo: „Îndură-te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu.” Împăcată cu sine, cu oamenii în mijlocul cărora văzuse lumina zilei și cu Dumnezeu, fecioara și-a dat astfel sufletul în mâinile celui căruia vroia să-i devină mireasă.
După tot binele pe care îl făcuse pe pământ a fost îngropată ca o străină, adusă de vânt prin locuri neștiute, și numai Dumnezeu a voit să o proslăvească descoperindu-i-se chipul într-un mod minunat. Despre toate acestea mitropolitul Varlaam povestește în încheierea narațiunii sale cuprinse în buchetul literar despre viețile și patimile sfinților.
Legendele hagiografice ale Cazaniei, alcătuind elementul ei miraculos, povestite de eruditul mitrorpolit cu reale însușiri epice, vor fi fost ascultate cu mai mult interes de popor în limba lui maternă decât înșiruirea de cuvinte necunoscute pentru mulți dintre ei ale limbii slave.
Se presupune că originalul "Cazaniei" ar fi venit din Ucraina, de acolo de unde, de altfel, au parvenit și gravurile lucrate de cunoscutul artist rutean Ilia sau Helias, fost ieromonah al lavrei din Pecerska. Nu ne-am îndoit niciodată de izvoarele din care, pentru lucrarea sa, Varlaam s-ar fi inspirat. Este împotriva firii să susținem că această capodoperă a literaturii române este o compilație când, fiind totuși o operă de specialitate, termenii ca și evenimentele biblice care au avut loc să nu fie scrise întocmai. Însuși Varlaam, în scrisoarea din anul 1637, consemna drept model al Cazaniei sale Omiliile lui Calist, scrise în prima jumătate a secolului al XV-lea. După ce a efectuat traducerea, el a confruntat-o și cu alte texte, eventual chiar cu tălmăcirile românești anterioare, din care cea din 1581 era reeditată în 1641 la Alba Iulia de către mitropolitul român recomandat de Vasile Lupu lui Rakoczi, Iorest. Cred că așa s-ar putea explica declarația pe care Varlaam o face în conținutul cuvântului său de la începutul Cazaniei: „di în toți tâlcovnicii sventei evanghelii, dascali bisericii noastre”, autorul a studiat și comparat pentru ca lucrarea lui să fie cât mai completă și cât mai înțeleasă de toți românii.
Comparând omiliile cu texte semnate de alții, vom observa că acestea nu posedă diferențieri prea mari. În lucrarea lui Coresi, care s-a inspirat din Ioan Caleca, se vor găsi destule pasaje care să o apropie de creația lui Varlaam, care s-a inspirat din lucrarea lui Calist. Este specifică autorilor de texte religioase formula de comentariu a textului biblic pus în urma fragmentului de evanghelie, cuprinzând o povestire sau o parabolă care se citește în cadrul slujbei, începând cu apostrofa Fraților... sau chiar cu o lungă disertație a ceea ce cuvântul cuvios vrea să spună.
La Varlaam, față de înaintașii săi, pericopa, pasajul din biblie, urmează după o scurtă introducere în care expunerea sa este foarte bogată în comparații, epitete și metafore, plăcută auzului și ne-am opri la un citat: „Un om oarecarele făcu cină mare și chemă pre mulți și tremisă robii săi în ciasul cinei să dzică chemaților...” Aceste cuvinte apar înaintea citatelor din Evanghelie ca explicație la ceea ce dorește să spună cuvântul biblic. Este evident stilul aparte de a crea frumosul cu slova românească și, dacă nu ar fi avut talentul nemărginit de orator și de narator, creațiile lui Varlaam ar fi rămas undeva, prăfuite, în unghere de biblioteci. Însuși cercetătorul Grigore Scorpan subliniază în lucrările sale despre originea Cazaniilor, că textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat, aducându-și aportul său la formarea limbii române literare. Limba creațiilor varlaamiene este cu adevărat limba populară pe care el a deprins-o din copilărie în munții Putnei și mai târziu, ca monah, în preajma mănăstirii Secu. Aceasta o demonstrează în primul rând prin cultura pe care a dobândit-o în rândul călugărilor, în care din fragedă-i copilărie pătrunde în adâncul ascuns al slovelor. Datorită pregătirii sale în lumea monahală și a maturității de care dădea dovadă în luarea deciziilor, în anul 1610, la nici optsprezece ani, este ales egumen al mănăstirii în care își începuse ucenicia. Autodidact din fire, el va învăța cu profesorii monahi ai mănăstirilor, pe unde trecuse, limbile slavă, latină, greacă, rusă, ucraineană. Stăpânirea acestor limbi o devedește starea misiunilor diplomatice în care era trimis, de domnii ce se aflau la putere sau chiar participarea la diferite adunări ecleziastice din lumea ortodoxă, discuțiile lui fiind libere fără interpret. Chiar faptul interpretării diferitelor texte evanghelice din limbile greacă, slavă, ucraineană, dovedesc stăpânirea acestor limbi care se vorbeau în vremea sa. Întorcându-ne la limba lui Varlaam subliniem faptul că scrisul lui, deși au trecut peste el aproape patru sute de ani, și azi îl putem citi cu destulă ușurință și cu mare plăcere. Limba scrisă a autorului se înfățișează ochilor noștri curățită de numeroase slavonisme și expresii slave rebarbative care încâlceau limba lui Coresi sau a altor traducători sau prelucrători neexperimentați. În opera lui Varlaam cuvintele și expresiile slave se întâlnesc la distanțe mari și, poate din cauza negăsirii în limba vorbită de atunci a vreunui corespondent care să-l redea fidel, și pentru a nu schimba sensul ideii dorite pe care vroia să o exprime în fraza respectivă, a optat pentru romanizarea acelui cuvânt slav, fără a-l traduce cu vreun alt înțeles. Era de intuit ca într-o vreme când cultul divin se săvârșea în limba slavă să nu se poată întâlni astfel de cazuri dar azi, când citim Cartea de învățătură a lui Varlaam observăm că ea dă scrisului său un ușor caracter arhaic mai ales că aici se reunesc aproape într-o armonie perfectă numeroase elemente latine, dispărute azi din circulația limbii. Am exemplifica, pentru o puternică evidențiere, câteva dintre acele cuvinte de origine slavă care dau scrisului eruditului mitropolit acel ușor iz arhaic: liubev – iubire, camene – piatră, ciudese – minuni, despuitoriu – poruncitor, ocinași – moștenitori, Preobrajenie – Schimbarea la față, veruia – crezul și care într-o îmbrățișare erudită a slovelor colorează magnific proza sa, într-o împerechere aproape perfectă cu elementele latine care astăzi sunt dispărute din circulația limbii: mai chiar – mai clar, mai limpede, curseră – cu sensul de alergară, mișei – săraci, nusa – dânsa, înmă – mamă, tând... tând – când... când etc.
Limba română, așa cum apare ea din scrierile lui Varlaam, ca și din scrierile predecesorilor săi, este latină în structura și lexicul ei fundamental, fapt înțeles de însuși eruditul prelat. El a înțeles că tot ceea ce privește situarea omului pe pământ și sub astre, ca ființă liberă, civilă, cu instituții și viață economică elementară, categoriile existenței în fine, intră în această zonă. Noțiunile de Dumnezeu, țară, cetate, lege sunt latine, bătrânul însuși este un veteranus al imperiului. Împărăția l-a lăsat aici domn (dominus) și asta autorul cunoștea căci tocmai din acea cauză s-a aplecat cu râvnă să traducă și să creeze în limba vorbită de poporul din care el și neamul lui se trăgeau. Năvala slavă însă a adus vocabularul propriu pentru a exprima noua stare de dependență. Acum alții sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăția, lăcomia, mândria, dârzenia, strășnicia, grozăvia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin, după cuvintele fiecărui stăpânitor. Și oare ne întrebăm scrisul său în limba română, cu toate neajunsurile și criticile aduse de cei care s-au aplecat asupra operei sale, nu a fost și un afront la tot ceea ce era străin în vremea aceea pe pământul românesc? Ba da, cu siguranță. Pe lângă buna stăpânire a vocabularului, a problemelor de gramatică ridicate în vremea aceea, opera lui Varlaam revoluționează limba dar în aceeași măsură și literatura română.
În Cazania la Dumeneca mare autorul face o scurtă descriere a unui câmp de luptă, începând prin a se întreba dar și prin a răspunde la o problemă de fapt pe care nimeni până la el nu și-o pusese în literatură: Ce easte frica războiului? Răspunsul pe care Varlaam îl dă este uimitor de plastic, pentru literatură, dar tot așa de bine poate fi luat ca o definiție a artei războiului, ducându-ne cu gândul la grandioasa întrebare și definiție a agresorului pe care alt mare patriot român, istoricul și diplomatul Nicolae Titulescu, o dă în fața Națiunilor Unite, în anul 1938.
În această parte a creației sale, Varlaam spune: „Doauă oști stau împotrivă cu arme într-armați. Sabiile strălucesc, săgețile acopăr soarele.” Tabloul acesta este tulburător de asemănător cu cel pe care Torquato Tasso îl prezintă în creația sa: „Cerul acoperit pare a se înnegri / Sub un imens nor de săgeți”., în amândouă cazurile versul este numai cât o formă posterioară și arbitrară, în care se îmbracă un fond mlădios, o imagine pură i-am spune, o idee poetică unde atât versurile cât și proza se cuprind în tabloul cerului sau al soarelui, întunecat sub norul săgeților. Comparând mulțimea săgeților cu un nor care acoperă dintr-o dată soarele, ai impresia unei imagini statice, dar urmărindu-l cu atenție descoperi dinamismul prin ceea ce săgețile, care sunt fără număr și constituie atacul oștilor, una împotriva celeilalte, sunt în continuă mișcare și de aceea cerul se întunecă prin densitatea lor dându-ți impresia că apusul soarelui se apropie. Ostașii luptă căzând pe câmpul verde, făcând ca sângele lor să se verse pe pământ ca pâraiele, comparația folosită îți dă impresia de neîntrerupere, de vieți care se sting și unde „Trupurile voinicilor zac ca snopii în vremea secerei”.
Stilul folosit de autor în cuprinsul Cazaniei... este oral, narativ, cu calități artistice literare, retoric-descriptive care dau tablourilor sale un colorit de pastel în care lirismul îi evidențiază sentimentele, stările trăite pentru fiecare culoare pusă în slova românească. Cele 28 de versuri ce însumează cele trei compoziții poetice ale sale, primele încercări de versificație în limba română, reprezintă: prima, un imn de laudă adresat puterii domnești, ia celelalte două sunt imnuri cu caracter religios.
Versurile autorului sunt lungi, inegale ca dimensiune, lipsite de ritm și muzicalitate, doar rima s-ar putea încadra ca un fapt poetic, fiind feminină, împerecheată. În ele se poate observa un lirism elegiac, prozaic, un început totuși demn de creație poetică care dacă puțin ar fi ajustate, dându-li-se muzicalitate, stihurile varlaamiene s-ar ridica la nivelul creațiilor poetice consacrate, deoarece conținutul este mișcător, pătrunzător până în adâncul sufletului.
Un fapt care ne lămurește asupra procesului de dezvoltare a limbii române literare și asupra măsurii în care au participat și alții la elaborarea versiunii românești a ultimelor două cărți ale lui Varlaam, este concesia care se face tuturor adaosurilor regionale. Atât în lucrarea Șeapte taine, cât și în Răspuns..., și, după cum am spus-o în rândurile de mai sus, toate acestea pentru că mitropolitul Varlaam avea un înaintat simț și o conștiință a unicității limbii, se va observa voința lui de a crea o singură comunicare între români și aceea nu putea fi alta decât limba literară.
O a doua lucrare, în tălmăcirea mitropolitului Varlaam a cărui contribuție însemnată se poate vedea în prefața cărții, și într-o oarecare măsură și a lui Eustratie Logofătul, avea să vadă lumina tiparului, în anul 1645. Cartea, Cele șeapte taine, de peste 339 de pagini, concepută a fi un îndrumar la tainele instituite de biserică spre îndreptarea sufletelor noastre păcătoase va fi pentru preoți și nu numai de un real folos. În Predoslovie Varlaam explică importanța publicării acestei cărți metaforizând sufletele astfel „cum are fi un vas cu carele scoatem apa mântuinții diîn fântâna munciloru și a morții Domnului nostru Iisus Hristos.”
Concepută în stilul său propriu, acel stil ce îl cararcterizează pe Varlaam, cu enumerații, epitete și comparații care dinamizează tabloul prin lumina pe care o primește de la astrul solar
ce luminează zările dar și copacii care se înalță semeți și văile și șesurile și chipurile de oameni. Acolo, în lumea aceea de unde vine lumina, se află Cele Șeapte Taine. Ea coboară misterios cuprinzând mai întâi sufletele arhiereilor, ale preoților, apoi ale dregătorilor, ale domnilor și boierilor, urmând deacii și „întru cei mai mici agiunge lumina și căldura de lumineadză”. Taina luminii este cea mai de preț și minuțios prezentată, coborâtoare pe o scară ierarhică imaginară, dar bine poziționată în lumea sufletelor de pe pământ. Adresându-se mai mult clerului, lucrarea conține normele de ritual și de canoane pe care preoții erau obligați a le cunoaște și a le săvârși atunci când aveau prilejul. În cuprinsul ei se găsesc câteva pasaje, adevărate documente de folclor, care proiectează lumina lor interesantă peste unele superstiții, răspândite până azi în masele populare din sudul și răsăritul Europei. Remarcabilă este definiția vrăjitorului ca fiind toți aceia care sleiaște ciara sau aruncă cu plumbi sau leagă nunta. Pentru astfel de îndeletniciri pedeapsa este ca 20 de ai să nu să cumenece; cuminecătura fiind un ritual al religiei creștine care constituie una dintre Cele Șeapte Taine și care constă în gustarea de către credincioși a vinului și a pâinii sfințite de preot, simbol al sângelui și trupului lui Hristos (euharistie, împărtășanie, grijanie). Această interzicere însemna discreditarea aceluia care se ocupa cu astfel de îndeletniciri, repudiat fiind de comunitatea creștină. Se poate observa că această lucrare poate fi introdusă și în codul de legi, unde pedeapsa este foarte bine calculată pentru fiecare încălcare a legii creștine, în parte. În continuare autorul condamnă credința în superstiții spunând, referitor la vârcolac, că acest lucru îl spun oamenii cei proști, iară nice într-un chipu nu poate să fie acesta vârcolac, dovedind și prin aceasta înalta-i maturitate de gândire, de cultură, de studiu intens a religiei creștine.
Pentru faptul că erau scrise în limba vorbită de popor, lucrările lui Varlaam au avut o răspândire rapidă în toate cele trei provincii românești, cât și în toate colțurile unde locuiau români.În Ardeal, de exemplu, această carte a fost copiată și transmisă în majoritatea bisericilor ortodoxe de cunoscutul copist Vasile Sturze Moldoveanul care urgisit de răutatea maghiară scrie: Și am scris în sat în Săntu Andreiaș, lângă Temișvara, în vriamia cându s-au rădicat curuții lui Rakolții Freții pre nimeți; și era răutate mare în Aedeal... și eu dascălul Sturze încă am fugit în țara turcului...
Privită în ansamblu, opera mitropolitului Varlaam se vedea la vremea aceea împlinită deoarece, din gravele latinisme, din groteștile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat creația literară românească, vrednică de orice mare literatură.
Dialectul toscanic al limbii române, pe care însuși eruditul mitropolit l-a conștientizat ca fiind cel literar, îl constituie dialectul muntean, dacă se poate spune astfel, întrucât poporul și limba română între Nistru, Tisa și Dunăre se înfățișează cu o unitate neîntâlnită la vreun popor din Europa. Limba vorbită în zona de sud
a țării pune o anume sobrietate fonetică și sintactică, dar Moldova și Ardealul aduc finețea nuanțelor, arta emisiunii sonice, savoarea și nu am putea trece cu vederea că acel grai al moldovenilor e literar de la sine. Traducerile cărturarilor români ai acelor timpuri sunt însoțite de predoslovii care au un vădit interes atât filologic cât și psihologic.
Și predicile lui Varlaam sunt compilații, izvorul principal l-am subliniat în rândurile de mai sus și ar fi inutilă repetarea, însă naturalețea frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, familiaritatea, indignările, întristările, mustrările, întrebările retorice sunt personale și le-am urmărit comentându-le atunci când a fost momentul. Eruditul prelat este un orator remarcabil, un stilist cu începuturi promițătoare, echilibrând cu patos fiecare idee, fiecare punct sau virgulă a Cazaniei. El se opune speculațiilor și propune atât cititorilor, pe care știa că-i interesează îndeaproape slova, fiind din același cin cu el, cât și acelora care aveau să audă din gura preotului cuvintele sacre, să urmeze întocmai cuvântul Domnului pentru a nu cădea în păcat.
Varlaam are darul de a izbi imaginația printr-un soi de caractere morale molestând vrăjitorul și pe acei nesocotiți care cred în superstiții, lăsând la o parte cartea sfântă. Tocmai din acea cauză mitropolitul a muncit fără oboseală la tălmăcirea și scrierea de cărți sfinte în limba română. În Varlaam găsim suavitate, exaltare lirică, acel lirism ce îl detașează de toți creatorii de literatură religioasă, de până la el, și este cel care face Fecioarei Maria un elogiu franciscan desfășurat într-o cadență fastuoasă.
Paraclisul, pe care îl publică în anul 1645, cuprinde descrieri de o deosebită frumusețe a aceleia care a fost Înalt Preasfânta Fecioară Maria, născătoare de prunc sfânt, pe care, prin slovele tipărite de el însuși o lasă să se destăinuie oamenilor.
Cuvintele alese, ca ale unui îndrăgostit, cad pe pagina îngălbenită de vreme marcând culoarea soarelui ca aceea a aurei ce-i înconjoară chipul, fiind încununată cu toate razele darurilor dumnezeiești ca o strălucire întru toate celelalte lumini ale cerului. El lasă, în limba strămoșească, să curgă sfintele cuvinte ale Împărătesei Cerurilor ca izvoarele pure și dătătoare de viață. Ea este simbolul vieții și născătoarea de Dumnezeu, o grădină încuiată, din care singurul izvor al vieții care a putut să curgă, a fost Hristos.
În conținutul acestei lucrări se găsesc patruzeci și opt de versuri ce scot în evidență înclinația spre versificație a lui Varlaam, îmbinate într-un stil propriu, cu două narațiuni pe teme din Vechiul Testament despre pedepsirea necredincioșilor pe care, pe una dintre aceste povestiri, o recomandă astfel cititorilor:

„Jitie această preafrumoasă
Și din Biblie veche scoasă,
La oameni să le cetească
Și în veci să se pomenească”.

Concepută în stilul specific baladelor noastre populare, cu versuri conținând între 8 și 10 silabe, stihurile autorului reprezintă un îndemn la prețuirea acestei cărți și, poate, pentru aceasta există aici false imperative realizate prin formele de conjunctiv: să...cetească, să...pomenească care pun în lumină delicatețea , gingășia și discreția sentimentelor și a dorințelor celui care ne îndeamnă pe noi, cititorii, să citim și să învățăm din cartea sfântă, exprimându-și astfel cea mai adâncă dorință.
Tot în acel an, 1645, mitropolitul Varlaam va publica nemuritorul răspuns la ceea ce vroiau a fi credință întru Dumnezeu, luteranii. Lucrarea sa este de o deosebită importanță atât pentru faptul că este scrisă în limba română cât și pentru originalitatea ei, dar și pentru că ea reprezenta chemarea înaltă la care se credea datoare biserica ortodoxă din Muntenia și Moldova, de a menține unitatea spirituală a neamului românesc precum și aceea de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, amenințată de calvinismul maghiar. Cunoscând bine viața urgisită a prelaților români ortodocși din Ardeal, din frământatul an 1644, când secta luterană și-a început din plin activitatea eretică în ținuturile transilvănene, Varlaam a căutat prin toate mijloacele să-i ajute, atât pe refugiații ce au reușit să scape din temnițele grele în care erau schingiuiți, cât și pe cei care se ascundeau în locuri nebănuite de autoritățile maghiare. Adânc impresionat de starea religioasă dramatică prin care treceau românii ardeleni, mitropolitul Varlaam va înștiința lumea otodoxă și va înlesni prin scrisori de recomandare către țarul Moscovei, ajutorul necesar, cum a fost și cazul mitropolitului Iorest, din Ardeal, scăpat din închisoarea ereticilor luterani, spunând: „a sculat diavolul, care urăște cele bune, pe popa cel mare al regelui, anume Gheorghe Ciulai, care se află în eresul luteran în care sunt și craiul și toți ungurii”. În scrisorile de recomandare, mitropolitul ne spune că Ilie Iorest, urcat în scaunul mitropolitan după plecarea lui Ghenadie, fusese călugăr la mănăstirea Neamțu, unde trăise în tradiția de cărturărie și viață religioasă a acestei străvechi mănăstiri.
Deși se pare că promisese și el afilierea la calvinism, în scurta și dramatica sa păstorie s-a împotrivit Reformei și Catehismului. Acest refuz a avut drept urmare înscenarea unui proces în care a fost umilit și pus sub semnul imoralității. Arestat și închis într-una din grelele temnițe ale regimului este supus umilinței, bătut fiind la tălpi cu toiegele. În cele din urmă este eliberat, cu condiția de a a plăti 1.000 de taleri pe cauțiunea a douăzeci și patru de creditori. Ajuns în Moldova, cu sănătatea în pericol, mitropolitul Varlaam, profund impresionat de starea omologului său din Ardeal, depune eforturi pentru strângerea sumei ce privea răscumpărarea libertății preotului român exilat.
Misiunea sa, contra extinderii calvinismului peste ținuturile românilor din Ardeal, prinde avânt odată cu pacea încheiată în anul 1645 între cei doi domni valahi, Vasile Lupu și Matei Basarab. Cu această ocazie, ca membru al soliei domnului moldovean către cel muntean, află în biblioteca eruditului boier Udriște Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, cartea tipărită la Prisac și publicată în anul 1640, în limba română, purtând titlul Catehismul calvin. Paginile care îl vor pune pe gânduri vor fi cele privind explicarea rugăciunilor fundamentale, Tatăl Nostru,Cele zece porunci și Simbolul credinței, între rândurile cărora calviniștii introduc ideile proprii dogmatice, denaturând înțelesul străbun al acestor rugăciuni, întemeindu-se apoi pe pasaje din Evanghelie sau din Faptele și Epistolele apostolilor.
Analiza amănunțită a acestor puncte de vedere eretice, îl va face pe eruditul mitropolit ortodox să-și expună punctul de vedere în chestiunile fundamentale ale credinței, privitoare la păcatul originar și la curățirea lui prin botez, la dreptul omului de a se mântui prin fapte bune, la cultul sfinților și al icoanelor, care nu pot fi socotite ca idolatrie, întrucât sunt simboluri, la semnul crucii, la cultul Sfintei Fecioare Maria și la doctrina predestinării. Catehismul calvin, impus de Ștefan Geley lui Meletie Macedoneanu a fi tipărit în limba română, se dorea să fie introdus cu forța în școlile românești și dispus să-l învețe toți copiii valahi. Această stare de fapt a provocat o adevărată furtună de proteste la românii de dincoace de Carpați.
Ceea ce a caracterizat răspunsul a fost tonul blând, obiectiv, convingător și întemeiat, pentru fiecare afirmație, pe textele biblice. Varlaam s-a comportat ca un adevărat păstor de oameni rătăciți, arătându-le la fiecare pas greșelile făcute și modul cum ar trebui să facă să le îndrepte. Plămădit din sămânța acestui neam milenar al valahilor, posedând ca toți românii nobila calitate a toleranței, Varlaam folosește în corectarea ereziilor blândețea dar și ironia pentru că înțelesese cât de grave și pline de „otravă de moarte sufletească” erau, la modificarea textelor evanghelice, adausurile calviniste. Din cuvântul Sfintei Scripturi el înțelege că „înaintea omului este viața și moartea” și că nu alegem moartea în locul vieții, combătând în acest mod punct cu punct dogmele bisericii calvine. Cuvintele autorului sunt ironice atunci când, obligat să tragă o concluzie referitoare la ideea care a stat la baza acestei dogme, fără temei, spune: „Aceasta ne-ar plăcea și nouă fără de nici o osteneală și fără de nici un chin din partea noastră să aflăm pe Hristos împăcătoriu să facă destul pentru noi.” Observațiile sale se adresează în special populației românești ortodoxe din Ardeal pentru
ca aceasta să nu se lase ademenită de jocurile sectante ale luteranilor pentru că acei locuitori valahi sunt”cu noi într-o credință”.
Reforma calvină susținea faptul că omul nu este capabil să se salveze decât prin grația divină, care a predestinat pe unii spre rău. Ei consimt că liberul arbitru nu e decât o iluzie. Natura omenească, pervertită de păcatul strămoșesc, este sortită răului și nu poate fi salvată de el decât prin har, darul gratuit care nu poate fi câștigat, o doctrină cu o pedagogie severă, lipsită aproape de orice zâmbet.
Afirmația calvinistă că această carte s-ar fi tradus din limba diecească și slovonească este o mistificare menită să amăgească preoțimea românească și enoriașii, care știau că pentru ei, izvoarele ortodoxiei sunt în limba slavă pe care o apucaseră în biserică din moși-strămoși. Ceea ce nu știau însă credincioșii români ortodocși era faptul că acea ședință în care se hotărâse introducerea catehismului calvinesc în biserici și școli nu fusese prezidată de nici un reprezentant al bisericii ortodoxe, așa cum afirmau ei.
În Instutition de la religion chrestienne, Jean Calvin, creatorul prozei savante moderne, nu admite decât două taine, botezul și euharistia, și condamnă cultul sfinților și al icoanelor. În mentalitatea sa, îndriguită „ într-o constituție nefericită și debilă, veghind, sleindu-se, măcinându-se, nefăcând deosebire între zi și noapte”, după cum Michelet avea să evoce în memoriile sale profilul tănărului Calvin, irupe dogma unei doctrine care desparte lumea de adevăr. El este lipsit de soarele înflăcărărilor fecunde, aceasta reieșind din însuși testamentul său: „Mi-a plăcut întotdeauna umbra – Ego umbram semper amavi” ca o refulare a trupului său bolnav care căuta singurătatea.
Pe calvini, Varlaam i-a considerat rătăciți și le-a cerut să revină la vechea credință creștină pe care Iisus a întărit-o pe Pământ. În cuprinsul Răspunsului autorul dezbate chestiunile de dogmă și cult, reproducând punct cu punct pasajele combătute. El știa că reforma calvină pornea de la principiul admis atât de ortodocși cât și de catolici, că omul a fost creat, „după chipul și asemănarea Domnului”, desăvârșit și nemuritor, dar că, după căderea în păcatul primitiv, pierzând, împreună cu nemurirea, și desăvârșirea spirituală, a rămas o creatură slabă. Înțelegerea lui este învăluită în ceață nefiind capabil să se mântuiască singur, dacă prin grația lui Dumnezeu nu a primit lumina. El combate ideea calvinistă că Dumnezeu ar fi revărsat asupra unora grația sa și i-ar fi creat pentru viața cea veșnică, pe când pe alții i-ar fi predestinat spre rău, pentru osânda eternă.
Catehismul publicat de calviniștii maghiari în 25 iulie 1640 a fost respins de preoții români. Distrusă și chiar arsă, această carte nu a prins roade în rândul populației valahe din Ardeal fapt ce a făcut să se piardă urma vreunui exemplar.
Și în Catehism Varlaam este inconfundabil prin limbaj. Specificul termenilor săi, modul exprimării, oralitatea stilului îl individualizează perfect între scriitorii români de literatură religioasă de dinaintea lui și chiar după el. Originalitatea verbală a autorului se poate evidenția prin următoarele aspecte:
- vocabularul său este specific tocmai prin folosirea numeroaselor cuvinte de origine populară printre care unele cu aspect moldovenesc, multe muntenisme dar nu lipsește nici tendința folosirii rotacismelor care este evidentă, ceea ce dovedește buna cunoaștere a limbii române folosită în toate cele trei provincii valahe: „...- din visteariul inimei sale cel rău scoate rreale, ce acest gând ră nu face păcat, deaca ne vom simțiși nu-i vom da loc să ne pue sub ascultare...” ;
- limbajul afectiv – marcat de prezența exclamațiilor și a dativului etic: „Supt a cui ascultare să va da omul? Rob iaste aceluia pre carele ascultă, cum de aciasta arată Pavel apostol de zice...” .
Varlaam nu povestește rece sau indiferent evnimentele care au loc, ci se implică, participă sufletește, apreciază, solicită cititorii, și limbajul primește prin această atitudine puternice accente afective;
- economia de mijloace – scrisul lui Varlaam este lipsit de metafore. Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din unele comparații și din prezența altor tropi, dar și acestea sunt de fapt figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „...păcatele de la inimă și de la gând purced, ca și apa din izvor...”,
„...războiul nostru nu iaste cu vrăjmași văzuți, ce cu nevăzuți și sufletești nepriiatini...”, etc;
- oralitatea scrisului – deși scrise, frazele lui Varlaam urmăresc să creeze claritatea de imagine, de supunere față de cuvântul sacru al bibliei strămoșești, nealterată, așa cum a fost lăsată de la evangheliști. Deschizând oricare dintre cărțile sale și lăsându-ne privirile să cadă pe slovele ei, ascultăm o voce apropiată, care prin întâmplările comunicate, are variații de ton, când serioasă, când
poruncitoare, când blândă în sunetul ei, intervenind ca o a doua expresie pe lângă expresia literară.
Senzația de oralitate e provocată și de mulțimea zicerilor tipice: „destul dintr-un noiș”, „sporim păcatele din zi în zi”, a expresiilor specifice ale limbii vorbite: „rob iaste aceluia pre carele ascultă”, „inima iaste vistear bunelor și rrealelor”, etc.
Alteori, în text, apar puține, ce-i drept, versuri populare sau fraze ritmate despre care am vorbit în rândurile de mai sus. Orală e și sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înșire după o ordine a vorbirii și nu a scrisului, unde topica este mai controlată: „De mare jeale și de mare minune lucru iaste, o, iubite cetitoriu, când toate faptele ceriului și a pământului înblă și mărg toate carea-ș la sorocul și la marginea sa...” , cuvintele curg ca apa izvorului de munte în proza sa lirică, povățuind interlocutorul să ia aminte la fiecare faptă a sa pe care o face pe timpul zilei și să se ferească de tot ce este împotriva firii omenești.
Am evidențiat apectele în care constă originalitatea stilului lui Varlaam, luând spre exemplificare cartea în care autorul are deplina sa creație și anume Răspunsul la Catehismul calvinesc. Nimeni nu se poate îndoi de această lucrare care aparține în totalitate autorului și în care, la fel ca în toate celelalte lucrări ale sale, se poate vedea că Varlaam avea o conștiință înaintată a ceea ce se dorea a fi norma literară a limbii române. Această normă literară el o concepea ca pe o îmbinare între elementele populare care abundă în lucrările sale, general consacrate în Moldova, zonă a țării în care văzuse lumina zilei și unde luase contact cu oamenii, cu faptele lor, cu zicerile, cu datinile și obiceiurile din strămoși comune, în mare parte, cu obiceiurile și datinile valahilor din Muntenia și Ardeal, fapt care l-a făcut să conștientizeze că aceste regiuni au făcut parte, cândva, din trupul unei singure țări iar lucuitorii au o obârșie unică, cea traco-dacă și anumite elemente arhaizante sau arhaice, socotite mai adecvate pentru stilul biblic, sacramental, care trebuia să caracterizeze expunerile religioase.
Mult mai expresiv este stilul său în legendele despre viața sfinților în care sentimentele sunt expuse la fiecare narațiune în parte altfel. Dragostea pentru toți este nemărginită dar modul cum le
descrie viețile, suferințele prin care au trecut pentru credința ortodoxă este specifică fiecărui mucenic în parte, demonstrând prin aceasta harul de orator și de narator care impresionează. Dramatismul urgisirilor celor care și-au închinat viața lui Iisus este atât de intens încât prin modul cum descrie momentul mitropolitul se apropie de veritabilii dramaturgi din literatura română. Scenele teatrale abundă în toate legendele hagiografice în care monologul scoate la rampă faptele sfinților, trăirile lor în strânsă corelație, de multe ori, cu oamenii cu care au intrat în contact, natura cu toate frumusețile ei, cu miracolele care învăluiesc ca un valtrap fumuriu acțiunile creând acel sentiment unic de mit. Remarcabil este tabloul mirific, angelic al momentului în care domnul Iisus va veni din nou pe pământ, un moment așteptat de toți credincioșii creștini, neprecizat tocmai pentru a se crea acea stare încordată de așteptare dar și timpul de analiză a tuturor păcatelor omenești întru purificare. Varlaam pune în evidență sosirea lui Hristos, atât de artistic prezentată în „...predica la dumineca lăsatului cărnii...”, din capodopera sa „Carte Românească de învățătură”, fără a preciza timpul, care nu este pus sub semnul întrebării ci doar răbdarea cu care Cel de Sus așteaptă momentul prielnic revenirii și iertării păcatelor noastre: „...plânsul acestora se va întoarce întru bucurie, că va sosi binele și cinstea lor și mărirea cea netrecută. Atunce să va arăta domnul I[su]s H[risto]s pre nuări, nu pre-aceștea nuări ce plouă și întunecă soarele, ce pre-acel de aur, în toate fealiurile de văpseale podobiți și frumoși, cu oști de îngeri nenumărați...”.
În mijlocul lumii mirifice a oștilor dumnezeiești domnul Iisus se va arăta pre mări, apa fiind simbolul vieții, al purificării, cerul material localizat pe pământ. Precizarea lui Varlaam este cosmică, într-un tablou în care norii nu sunt precum cei aducători de ploaie care întunecă soarele, venirea lui Iisus va fi triumfală, pe nori luminoși printre care razele soarelui vor străbate luminându-i calea spre scaunul judecății.
În opera narativă a lui Varlaam se întâlnesc la un loc mai multe arte: arta oratorică care străbate ca un fir de aur întreaga sa creație, arta narativă care îl detașează de predecesorii săi, arta îmbinării poeziei cu pictura, realizând tablouri a căror culoare și prezentare le apropie de pasteluri, opere lirice ale marilor noștri creatori ai acestor specii și, în sfârșit, drama ca mod de prezentare a vieților marilor sfinți ortodocși. Nevoia de artă este eternă și universal umană, ea ține de structura conștiinței, a personalității în întregimea ei. Autorul trăiește fiecare moment al personajelor sale și drept dovadă este stilul cum folosește acest mod de expunere ca factor care poate contribui, fie la universalizarea, fie la particularizarea literaturii. Prin trăsăturile culturale ale operelor sale, prin formația sa spirituală, Varlaam poate fi considerat părintele limbii literare române moderne, creator de opere literare religioase.










.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!