agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-12 | |
Poetă autentică, Viorica Răduță oferă cititorilor un adevărat regal imagistic. Poezia este complexă, cuvintele se axează aproape în întregime pe sensurile conotative, transformând descrierea într-o frescă de proporții epice. “Când amintirile corpuri subtile” este itinerariul unei călătorii nesfârșite. Þinta nu contează, mult mai important este drumul în sine. Fiecare clipă trebuie prețuită, însă nu artificial. Poeta face legături surprinzătoare, descrie viața fără a evita haosul primordial care o domină. Incoerența aparentă este o marcă a lirismului în acest caz, pentru că exprimările ce par pe alocuri greoaie nu fac decât să focalizeze atenția asupra fondului ideatic subtil, plasat în spatele realității imediate. Limbajul inedit, construcțiile rafinate, alăturările antagonice, facilitează transmiterea mesajului, având un impact puternic asupra cititorului.
Poemele se continuă, urmează un fir epic bine definit. Poezia este pentru Viorica Răduță un ritual, o purificare, o maturizare forțată. Capitolele existențiale se înlănțuiesc creionând un mozaic aparte. Viața este ocultată repetat, iar simbolurile nu rămân consecvente unui singur sens, reușind să surprindă printr-un suflu nou, alert, care conferă poeziei un aer de carusel în plină viteză. Nu ști unde trebuie să te uiți, nu ști ce trebuie să faci pentru a reuși să înțelegi. În ciuda fondului lingvistic luxuriant, în ciuda bogăției imaginilor, întâlnim un ermetism ideologic care individualizează creațiile: “când fratele meu Ion Pavel a rămas între gemeni / li se zicea coreeni fără vreo explicație / mama lor a venit să-l descânte a pus locul dintre ei în șarpele casei / apoi l-a lipit de genunchiul băiatului drept încheietură. el fuge cu / mijlocul drumului șarpele i se scurge din palmă / Zenofia se repede cu iuțeala vântului e vântul / se amestecă uneori când povestesc întâmplarea și mereu i se / încrețește pielea. așa îl face să treacă din nou printre gemeni / Ion Pavel scapă din roțile intrate în el / văd de aproape. locul îl ajunge din urmă și-i suflă în spate / mă rog să fie viu măcar o dată” Stilul confesiv conferă forță volumului. Trăirile par veridice, cititorul se poate regăsi în multe dintre situațiile descrise, poate să simtă tensiunea și poate înțelege pretextele izbucnirilor. Viața este disecată cu abilitate, cultura tradițională se împletește cu elemente moderne, fără a apărea însă ca desuetă. Mozaicul este redat prin vocile antagonice ale personajelor. Conflictele repetate, imposibil de soluționat, disputele violente, conturează un peisaj realist, crud, însă autentic. Familia este analizată progresiv, începând cu mama Zenofia, mai mult o entitate arhetipală decât o ființă vie, și terminând cu toți ceilalți membrii abia schițați, care vin și pleacă într-o simbolică agitație perpetuă. Adresarea directă îl apropie pe cititor, care se simte implicat, se simte forțat să ia atitudine, să încerce să înțeleagă mai mult. Ești prizonierul stărilor, însă în același timp ți se oferă puterea de a le constesta, ești liber să pui la îndoială, să înțelegi doar ce vrei. Fluența exprimării și absența fracturilor oferă unitate poemelor. Ai impresia că tăvălugul nu se va opri niciodată, ai impresia că el poate continua la infinit. Variațiunile pe aceeași temă adâncesc experiența reliefând noi valențe, față de care cititorul poate să își stabilească prioritățile. Viorica Răduță descrie viața de familie schimbând foarte des perspectiva. Observatorul demiurgic își păstreză pe tot parcursul volumului imuabilitatea esențială, însă personajele primesc libertate, își pot juca rolurile arbitrar: “se strigă unul pe altul parcă frica vorbește Mortul ăsta nu-i mort / sau cine întreabă. firește nu-i nimeni la orele două miezul nopții e / prea scurt să termine partida de table așa la minut și nici mintea / nu poate să plece cu pălărie cu tot / de aceea le crește furia și tablele zburdă prin ei / se ridică ce întins în sicriu și vine să joace și dumnealui / nu trebuie să-l vadă nu nu s-ar trezi și ce să facă cu el / că alții nu cred și coc pâinea până trece preotul cu pielea mortului / pe el Doamne iartă-ne! / doar că mortul lor era fără fund și au căzut cu table cu tot / hi! hi! pe fața lor crește apa din ea / Ce Dumnezeu! dracu iar a trecut peste masă / omul se strică și-i înflorește pe creștet un mac / jucătorii îl trag peste ei și trupul se mișcă din loc. 30 la 3” Pe alocuri, se face apologia nebuniei, se explică fenomenele interioare care determină comportamente absurde. Relația dintre microuniversuri este presărată de incertitudine. Nu știm ce este real și ce este imaginar, granițele se topesc lăsând locul imaginilor. Dualitatea marchează volumul, amintirile se pierd în corpuri, infuzia de sentimente se diluează într-un fond de gri. Sângele, durerea, timpul, incertitudinea, senzația de spleen, dorințele iluzorii, ratările, toate sunt integrate în acest univers apocaliptic din care scăparea pare imposibilă. Și totuși promisiunea subtilității, materialitatea incertă a lumii, oferă o șansă... Versurile lungi și forma apropiată de proză favorizează elementele discursului epic. Povestea este încărcată cu semnificații mitice, paradigmele nu mai înseamnă însă nimic, totul este reinterpretat. Viorica Răduță așterne pe hârtie gânduri, trăiri, sentimente, fără să insiste asupra formei. Poezia convinge prin forța ei brută, prin violența extremă, prin imaginile șocante, reușind să evite locurile comune și păstrând o eleganță suavă. Ai impresia că speranța există deși ea a fost demult ucisă, ai impresia că ești viu deși trăiești de mult într-o lume a virtualului din care care parcă nu există scăpare: “cu stuful crescut împărat. filmul ăsta n-are Dumnezeu. pune / dealul deasupra de fapt brațul ei mi-l trag în corp unde valea se / naște. din el sâmbăta asta orașul este iluminat și trecut prin / morminte ecran panoramic și tancuri mașini care îngheață / sâmbăta asta dacă aș pune brațul Învățătoarea la loc sâmbăta n-ar / mai sosi vrăbiile cu ciocurile lor care mor crezând că e apa / Râmnicului. Învățătoarea trage de la un timp brațul și unul dintre / îngeri mi-l lasă de tot ca să-l pot dezbrăca să-l duc în galop. în / acest moment s-a rupt podul. Învățătoarea își scoate chipul e / ultimul loc / va fi o clipă în corp / suntem conștienți suntem virtuali / se lucrează la vitrine de parcă am fi reali brațul stă la distanță” Viorica Răduță suprinde prin volumul ei de debut, oferind o poezie matură, complexă, o poezie ermetică care pare să dispună de o infinitate de sensuri. Cuvintele de legătură aproape nu există, se trece de la o idee la alta brusc, total, sporind intensitatea. Ești martorul unei călătorii, ești martorul metamorfozelor ce definesc sui generis orice univers. Nu mai știm dacă suntem reali sau nu, nu mai știm care este diferența dintre corpuri și amintiri... Până la urmă, Viorica Răduță nu încearcă decât să ne spună că ar trebui să fim mai atenți la subtilul care ne înconjoară... Bibliografie Viorica Răduță – Când amintirile corpuri subtile – Editura Nouă – 2007 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate