Omul trăiește în relativ, absolutul fiind o noțiune abstractă, folosită pentru raportarea umanului la el și ține oarecum de infinit, transcendental, veșnicie și Dumnezeu.Omul este limitat la finitudinea sa și se înscrie într-un interval existențial, dincolo de care nu poate evada și care-i frânge aspirația către infinit.Iubirea este o matematică absurdă, o ilogică a voluptății, care, singură, poate satisface dorința de infinit.
Omul e în fiecare lucru la care ține și care-i aparține, iar dacă am vedea camera fiecărui om ne-am da seama de caracterul și afinitățile lui.
Dacă am putea fi fotografiați pe interior, imaginile nu vor reflecta goliciunea sau spații vide, ci o policromie de stări și afecte, de neliniști febrile și resemnate neputințe.
Omul este făcut din antiteze și contradicții, caracterizat de unicitate, specificitate și individualitate, este exemplul perfect al unei democrații ontologice.
Până la urmă eul se mulează cel mai bine pe calapodul omului, de aceea el câștigă și îl orientează pe om către egoism, ambiție și interes.
Omul slab este condus de umbra din el, care semnifică negativitățile, ce-i macină psihicul și voința.Înfrângerile sunt pentru el nenorociri ireversibile, iar încercările îl înspăimântă cu dimensiunile nemăsurabile ale necunoscutului.Din această cauză nu pătrunde în miezul problemelor de teamă că acestea vor deveni irezolvabile și se aliază cu timpul pentru ca ele să dispară încet în uitare.
Tristețea este pentru omul slab un doliu al bucuriei, un cimitir al veseliei, o nostalgie după clipe fericite, un întuneric al minții, un eu firav și neînțeles, efectul nociv al bârfelor sociale, refugiu în singurătate, nemulțumire de sine însuși , randament redus la serviciu, iar toate la un loc prefigurează deznădejdea.
Dacă în omul slab tristețea cronică se îmbină cu deznădejdea, atunci el ajunge în starea celui ce dorește să se drogheze cu moartea, însă conștiința de sine preferă să alerge până la capăt în maratonul disperării.
Răvășit de încrâncenarea și încordarea vieții ce apasă covârșitor într-o fire mărginită, cu un psihic labil, își dorește relaxarea și destinderea totală oferită de moarte, să dea existenței sale un “shut down” , ca o pauză a nefiindului în intervalul trăirii și ca un fel de moarte în viață.
Oamenii puternici îi “ucid” psihic încet, sadic și cu plăcere, iar armele sunt invidia, bârfa, răutatea, ura, ambiția, vanitatea, lăcomia și interesul.Oamenii puternici pariază pe ei înșiși și îi manevrează pe oamenii slabi pentru a-și atinge scopurile.
Singura soluție de supraviețuire pe care o văd unii dintre oamenii mici și slabi este de a înainta prin labirintul problematic al vieții afișând atitudini și comportamente poltrone, onctuoase, și slugarnice, acceptând în mod benevol să fie sclavii oamenilor puternici.
Neputințele și lașitățile lor sunt ascunse în întunericul minții, însă ies la iveală, descoperite, goale, în momentul încercărilor.
Dacă nu ar exista mila, compasiunea și ajutorul oamenilor buni, omul mic și slab ar trăi în mizerie la periferia societății și ar fi considerat un proscris sau indezirabil, însă așa este un loc în lume pentru fiecare om.