Furat de "Atocmiri"(le) Violetei Savu, Ionel Necula a parcurs cu mai puțină atenție cuvântul înainte al cărții recenzate în "Oglinda literară" (martie 2007, p. 2442), deși chiar în primul paragraf trimite cititorul la „rândurile prefațatorii semnate de distinsul critic Constantin Călin”. În „Poezie cu glosar”, la care face referire, acesta amintea că a „portretizat-o fugitiv cu doi ani în urmă, la debut (s.n.)”, așa că volumul trimis în lume de Editura Studion, în 2006, nu avea cum să marcheze intrarea în literatură a poetei din Bacău, de vreme ce ea debutase deja, în 2004, cu o carte de poeme apărută, unde credeți?, la… Focșani!
Și cum, în "Refugii în liric" (Editura Pallas), autoarea, „profesoară de matematici”, se vrea o călăuză a orbului, ne-am gândit să îndreptăm eroarea lui Ionel Necula, derutat probabil și de faptul că acest prim volum e semnat cu ambele prenume, Mihaela-Violeta, și nu doar cu cel de al doilea, cum procedează în "Atocmiri". La fel de probabil e ca acesta nici să nu fi intrat în orizontul de lectură al recenzentului, proasta difuzare a cărții și neinspirația editorilor făcând, adesea, imposibil de urmărit evoluția unui autor, mai ales când el se află la primii pași. Dacă adăugăm și informația că, până în 2004, Mihaela Violeta Savu nu publicase decât sporadic în Ateneu, Cartea, Axioma și Salonul literar, iar editura băcăuană nu a inserat nici o referire biobibliografică, „vina” poetului din Tecuci nu pare a fi atât de gravă, cu atât mai mult cu cât, chiar la Bacău, un confrate a făcut aceeași confuzie.
Dar să ne întoarcem la adevăratul debut al poetei, care, când „mută ca peștii”, când „vie ca apa”, încearcă să ne capteze atenția, îndemnându-ne în șoaptă să ascultăm „Melancolia rotundă / A himerelor”. Iar acestea nu sunt deloc puține, întrucât în tentativa ei de a evada din cotidian și de a auzi „respirarea lui Dumnezeu”, inima i se împietrește și pare „Rătăcită în urma poeților”. În pofida voinței, nu scapă nici de limbajul matematic, așa că o „geometrie iubită” îi populează poemele cu hiperbole, elipse, romburi, triunghiuri, cercuri, pătrate, catete, încifrând pe alocuri mesajul, deși, după propria mărturie, el se vrea simplu: „Eu chem învierea / Poemului simplu / și liric vibrez”.
Vibrația se simte, totuși, la fiecare pas, aidoma vieții aflată în continuă așteptare sensibila autoare intrând într-o cursă cu obstacole, pe parcursul căreia nu întotdeauna reușește să se ferească de oamenii ce o opresc, rănindu-i gândul. Scrisul i se juxtapune, tocmai de aceea, „cu povară” și singura salvare, dincolo de „imacularea” crinilor născuți în zăpadă, rămâne tot dialogul cu Dumnezeu, către care își îndreaptă ruga adesea: „Părinte, încet tu mă renaști / Din negrăita ta visare, / Când gust iubirea din potir / Și uit a șarpelui chemare. // Părinte, tare-aș vrea să zbor / Și să mă vezi pe mine / Cum din ruini înving terori, / Înving și asprele Cuvinte. // În pașii Tăi de Uriaș / Stă viața care mă cuprinde. / Părinte, eu ce las la urmași? / Periplu de cuvinte?!” (Părinte…)
Ca și „teama de nemurire”, teama de acestea o bântuie aidoma amintirii ca un „bivol alb”, secvențele din copilărie trimițând-o la „zâmbetul de viață al bunicii” ori la jocurile nevinovate când „Buburuza ruza-ruza / Se plimba în V pe buza / Fetei, care de oftat, / Visuri, roiuri au zburat”. „Închisă de zile”, reveria e prea scurtă, astfel că „în ceasuri străbat fiori de ninsori” și se simte mai încorsetată: „În temniță aud: / Inima mea cântă psalmii / Cei mai triști / Și ochii mei văd răstignirea tăcerii. / Nu pot să mint, / Nu știu s-aștept. // Inima mă paște ca o viperă. / Plâng. / Mi-e sete de iubire. / Strig. / Mi-e dor de părinți. // Mor / În părăsirea de vineri, / În legănatul de sâmbătă. / Împărățesc în duminică.”
Iubirea, de altfel, e soluția ieșirii din cetatea singurătății în care și-a zidit sinele și pentru a alunga tăcerile ne îndeamnă și pe noi să iubim, cu acea iubire imensă și profundă ce se apropie de ea și o face să fie „amețită de dor” și „atâta de vie”, că nu va mai scrie „vremelnic, / tinzând infinit”.
Alungând însă nisipul din ochii pustii, își scutură în cele din urmă speranțele „spre zări” și, convinsă că „În vers, voi învinge etern”, își cheamă nu doar muzele, ci și confrații: „Să vină poeții, să-i cuprind / Cu dor, în lumină”. Și chiar dacă aceștia nu mai sunt pe străzi, iar în orașe a „început ura”, „mirările divine” și șoaptele arhanghelilor ce-i prevestesc fericirea o întorc la cartea de „nimenea scrisă”.
Fie ca „Planeta de tânăr…” izvodită de poetul Dumitru Pricop în deschiderea volumului să se împlinească, iar cartea pecetluită în gând să ia o formă și mai curat atocmită, spre lauda limbii române.