agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-09 | |
Mulți dintre dumneavoastră, cititori poate ai titlului sau rândurilor care urmează, veți fi pregătind alerte lănci, bricege, cuie și alte artefacte neocritice, întrebându-vă(mă) dacă mi-am luat azi dimineață medicamentele cu apă, sau am apucat nerod, sticla cu leșie.
Þin să vă liniștesc, n-am băut leșie și nu iau medicamente. Bineînțeles, dacă simțiți nevoia să-mi recomandați ceva, vă stau la dispoziția comentariilor. Îndrăznesc azi să pun pe ecran gânduri care mă macină de când citind o miniodă închinată lui Nichita, mi-au fost date spre constatare lamentările vis-a-vis de starea încă vie din punct de vedere biologic, a lui Adrian. Mi-au trecut subit prin mintea-mi confuz țăcănindă, feliile de salam sleit mâncate cu pâinea anilor 80 pe scenele-mi dragi din Þară, unde pe la miezul nopții, d-l profesor Botiș ne dădea de mâncare rugându-ne să mai „repetăm o dată” recitalul din Nichita pe care-l repetasem în continuu în scursele de dimineața, 16 ore. Apoi m-a izbit iar, mirosul de sudoare și ciorapi albi dintre culisele sălilor băimărene, orădene, bistrițene, brașovene, pe unde poemele lui Nichita ne cărau –noi lăsându-ne cu bucurie-, prăjindu-ne obrajii la lumina reflectoarelor, iar inimile-n așteptarea rezultatelor. Nichita era quelque-chose-ul vieților nostre lipsite de orice altă perspectivă în afara poesisului, îngenunindu-ne însă în ceața pe care el însuși o trăia, printre călimări de cerneală și votcă. Muream încet, odată cu el... S-a aprins apoi și între timp, „Flacăra”. A venit păunescul Adrian, țanțos ca o pană de fazan stropită cu pălincă, înfipt c-un picior în Maramureșul meu. Ploua, mărunt și mizerabil, cu amintirea unghiilor și părului smulse de hingherii regimului trupei de balet surprinse pe zona verde dintre noi și ei, mai nou dintre noi și noi, nereușind să-mi astupe gura cântând uneori, tremurând, „Ș-așe-mi vine câteodată...” Ore treceau peste noi tolăniții de dincolo de miezul nopții, în fața boxelor gigantice mințindu-ne în cor, „Trăiască România, trăiască Ceaușescu...” Mințeam crezând că rezervației de zimbri-i va dărâma cineva gardul, că cineva va răsturna în sfârșit bidoanele cu spirt în care fetișiștii au ascuns directivele lui Marx... Dar îl iertam de fiecare dată, de fiecare antiprimăvară, de fiecare rugă pentru părinți, de fiecare analfabet, de fiecare Basarabie pe cruce, de fiecare repetabilă povară... Îl iertam pentru că venea printre noi, biet mesia ad-hoc al unei generații de flenduri... M-a durut moartea lui Nichita nu pentru că l-am iubit pe Nichita, ci pentru că iubesc multe dintre cele scrise de Nichita. Mă doare murirea lui Adrian nu pentru că-l iubesc pe Adrian, ci pentru că iubesc multe dintre cele scrise de Adrian. Pentru mine, ei rămân aceiași doi zimbri surprinși de magna epică neterminată, a poeziei marelui popor român. Și n-am să-mi cer scuze de la nimeni pentru asta...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate