Omul este înzestrat lăuntric cu emoția unei melodii, în el răbufnesc din când în când sunete recalcitrante, iar curajul său este umbrit uneori de orizonturi lașe.Întotdeauna liniștea este lașă, se teme să nu fie perturbată de sunete revoltate, pe când neliniștea este creatoare de muzică existențială, iar efervescențele ei dau intensitate vieții.Liniștea cântă unicord melodia singurătății, care pulsează stereotip solilocviul cu tine însuți și se strecoară în spațiul insipid al tăcerii.Unii se sufocă cu sine având aversiune și alergie față de singurătate și caută socialul pentru a respira printre conveniențe și minciuni.Alții trăiesc numai prin cărți, cu singurătatea – unica prietenă acceptată.
Omul are o structură asemănătoare sunetelor dintr-o melodie : în el vibrează armoniile sau dezarmoniile, tristețea sau bucuria.
Armonia este imanentă creației și este condiția necesară pentru a dobândi elementele ontologice care formează fericirea.
Fericirea e haina de sărbătoare a tristeții, un început perpetuu în care locuiește iubirea inatacabilă și speranța veșnic verde, un joc perfectibil cu armoniile și insinuarea unui sfârșit care nu mai începe.
Dacă am schimba viețile ca pe haine și le-am arunca pe cele uzate și jegoase la gunoi și dacă am avea o colecție de vieți de împrumut, atunci fericirea ar lua forma unui joc ontologic, a unei treceri repetate dintr-o viață în alta.
O formă a fericirii este purificarea laicității și păcatului prin credință, asumarea valorii, dimensiunii și sensului de creator.A avea calitatea și aptitudinea de creatori, înseamnă a clădi peste ruine și cenușă și a avea puterea de a înlocui idolii falși cu statuile autentice ale idealurilor noastre.Unii au vocația de creatori, alții de a distruge orice și din acest melanj este alcătuită omenirea.
Destinul omului e circumscris într-o matrice cu trei elemente : moartea- sexul- Dumnezeu, care sunt trei entități antagonice ce se exclud una pe alta; moartea este un sex cu neființa, sexul este o moarte în extaz și Dumnezeu – ideea de a combate moartea prin sexul cu religia.
Dacă nu ar exista duhul și spiritul lui Dumnezeu în noi, nu am ști să vorbim, căci Dumnezeu locuiește în cuvânt, iar dincolo de cuvinte este un hiatus în care zace uitarea, ca o formă diformă a nimicului.
Din împerecherea logică a silabelor se nasc cuvintele, pe care unii le aruncă goale și murdare în ceilalți, sparte ca baloane de săpun, în timp ce alții le îmbracă frumos și le așează în discursuri epatante, ca un blazon al erudiției lor.
Un om produce de-a lungul vieții miriade de cuvinte, care, dacă le-am pune unele lângă altele, ar forma un lanț de mii de km.
Am iubi femeile integral, dacă în loc de cuvinte am conversa cu privirea, căci cuvintele noastre se înfruntă, iar cele distruse se transformă în ură și neînțelegere.
Cuvintele au sonorități specifice fiecărei limbi, ne definesc muzicalitatea sufletească și în ele locuiesc tristețea, bucuria, personalitatea și temerile noastre.Limba este înlănțuirea logică a cuvintelor după un algoritm specific fiecărei nații, care ține seama de sensibilitatea și gândirea locuitorilor fiecărei țări.
Omul are emoțiile unei melodii, neliniștea și zbuciumul unei vâltori, frumusețea inefabilă a unei poezii și logica unui raționament dialectic, iar viața sa este circumscrisă cuvintelor.