Vineri, 7 (șapte) martie, orele 18 (optsprezece) spre 21 (douăzecișiunu), în Club A, strada Blănari numărul 14 (paisprezece). Veniți bine îmbrăcați. N-am mai văzut de mult picior de blănar pe-acolo... Săptămâna aceasta, fără vreun motiv special, ne-am propus să discutăm, să scriem, să ne batem, să dezbatem, fiecare după posibilități, despre dispută.

Am să vă pun un pic în temă...
Avem tendința să împărțim disputele în mai multe tipuri, eroare indusă de numele diferite sub care aceasta apare. Ceartă, harță, bătaie, bătălie, război, ostilitate, polemică, concurs, întrecere, divergență, joc, etc. (Da, uneori, aici, pe poezie.ro, numim disputele și etc-uri...)
Părțile combatante sunt cunoscute în părțile locului sub numele de: combatanți, adversari, inamici, dușmani, adversari, vrăjmași, turci, concurenți, ceilalți...
Părțile non-combatatnte au tot atâtea nume: spectatori, public, mulțime, suporteri, fani, lași, fricoși, oportuniști, bancheri...
Pentru simplificare, am să numesc disputele după denumirea lor cea mai artistică: război. Asta ca să nu uite cineva că suntem artiști. Sau mai bine să las spații albe și să puneți voi ce vă place mai mult?... Nu.. nu-i o idee bună...

Numim război disputa conștientizată, declarată, în care ne declarăm nouă, dar mai ales celorlalți, una sau mai multe părți adverse și definim un scop, o redută, un ideal pe care ne propunem a-l ataca, apăra, cuceri sau terfeli. Războiul poate fi definit fără greș ca un sfârșit. Sfârșitul rațiunii. Și al negocierilor. Al comunicării între părțile combatante. Cauza lui principală: natura umană. Dar asta nu apare nici în declarațiile de război nici în tratatele de pace. Apare doar pe spatele celor care adorm cu ochii deschiși spre cer.
Se mai pot invoca, dar asta nu de fiecare dată, anumite diferențe: de opinie, de sex, de nivel și de fel.

Diferențele de opinie sunt ceva atât de des întâlnit, încât nu este necesară o exemplificare. Este suficient să citiți comentariile unui text la întâmplare de aici, de pe poezie.ro... presupunând că textul are un comentariu... Dacă nu are, citiți textul. Un text fără comentarii conține cu siguranță o diferență de opinie.

Diferențele de sex. Pun pariu că erați nerăbdători să ajung la subiectul ăsta... Mă întreb chiar dacă nu l-ați prefera ca predicat... Să ni-i închipuim pe Adam și Eva, pe jumătate despuiați... în Paradis. Voi ce ați fi făcut în locul lor? Același lucru, nu? Ați fi găsit ceva banal, să zicem... un măr și ați fi început să vă certați asupra drepturilor și obligațiilor revenite. Adam ar fi spus: „Este mărul meu!” Eva, puțin mai subtilă, (ca și în viața reală - nu uitați aceasta este o povestioară ipotetică, orice asemănare cu personaje și situații reale fiind pur întâmplătoare), ar fi adus contraargumente: „Îl avem de la mătușa mea, Discordia, care l-a uitat aici când a trecut pe la noi cu mama-soacră, Cordia și cu mătușa Concordia. Oricum, iubitule, este al nostru, ca și ciorapii și pastilele de tuse pe care trebuie să le iei din șase-n șase ore... [știți continuarea...]”
În același capitol intră și toate manifestările anti-războinice (vezi Woodstock '68)...

Diferențele de nivel... Treaba cu nivelul este una foarte spinoasă. Lumea este cu ochii pe ecran și cu mâna-n foc că e cu ochii pe noi. Și nu este vorba de orice lume, este vorba de lumea reală, divizia francofonă, secțiunea rămână. Care riscă să română cu ochii în soare sau ploaie, în funcție de zi, oră și zonă geografică. Mare scofală... Mare ca adjectiv, nu ca apă la moară, fie ea și Neagră. Nu vreau să ating subiecte disputate militar, aș putea să trezesc reacții nedorite în cadrul diviziei, la secțiunea „culmea francofoniei”... (vezi textul de două stele al lui Cosmin Ciotlos, încă proaspăt în amintirea micii noastre comunități... Și să nu-mi spui, Cosmine că am zis că steaua ar avea formă de para, că nu am zis așa ceva, da ?!?)

[Aici, cititorul va trage aer în piept și va lua o scurtă pauză, în scopuri recreative… Va fuma o țigară, va face dragoste, se va uita la „Din dragoste”, va citi „Dragoste în vremea holerei” și nu va continua lectura decât cu mintea odihnită, căci urmează un pasaj mai alambicat. Recunosc că și eu am avut unele probleme la recitire...]

Nu trebuie exclus, însă, cazul ușor general al celor care, în lipsă de altă activitate, susțin inutilitatea diverselor dispute. Motivele sunt foarte complexe și trecerea cu vederea a unora din ele poate supăra anumiți cititori (în calitatea lor de combatanți combativi). Vom aminti, totuși, neadaptarea la condițiile de mediu vrăjmaș, apatia (denumtă popular și „meditație la nemurirea sufletului”) și nu în ultimul rând (asta cu rândurile am băgat-o ca să nu apară conflicte, că mi-s pacifist de fel, dar și ca să creez haos, că mi-s complex, nu spun de ce fel) iluminarea... Da, dragilor, iluminarea. De ce iluminarea? Există două explicații: una scurtă și alta lungă (termenii sunt relativi unul față de celălalt și au rezultat prin procedeul lingvistic numit comparație). Din nevoia de echilibru o vom scurta pe cea lungă pentru că ar fi mult mai simplu să o lungim pe cea scurtă. Despre cea lungă, devenită și mai lungă între timp, în urma dorinței de a o scurta, putem aminti că are mare legătură cu timpul și cu scurgerea lui relativă (din lipsă de cuie pentru fixarea reperelor) și relativ scurtă. Se spune că sufletul trăiește în trecut și mintea în viitor... Cine pricepe asta va fi definit ca un candidat la iluminare, va trebui să se mai curețe spiritual câțiva ani prin Pamir sau alt podiș la alegere și ar putea să se numere printre fericiții câștigători ai premiului cel mare: zborul fără aripi către Șambala (cât aș vrea să vreau, de-aș putea). Pentru antrenament va avea permisiunea să se ducă levitând până la pâine să o sperie pe tanti Lili, că s-a uitat urât azi la buba mea. Evident, iluminarea se poate obține mult mai simplu și prin amplasarea trupului sub un felinar sau amplasarea felinarului deasupra trupului (asta pentru cei care au pile la primărie sau la drumuri și poduri). În lipsa pilelor și/sau a felinarelor se vor folosi lumânări, de preferință nearomate.
Alt motiv (nu mai știu pentru ce anume și mă încurc dacă citesc din urmă) este nepriceperea, înțeleasă ca lipsă a capacităților și/sau mijloacelor de compilare a simbolurilor vehiculate în dispute și (fără /sau) a legăturii acestora cu subiectul, mai mult sau mai puțin indiferent de acesta. Altul, al enșpelea (motiv, adică), este sugestiv exemplificat de cetățenii unui stat mic, situat în buricul târgului, a căror îndeletncire principală este păstrarea banilor și al căror hobby național este plimbatul cu pușca pe umăr duminică de duminică în costum, tot național. Nu vă speriați, era vorba de elvețieni.
Oricum v-am tras în piept cu o explicație scurtă și pun pariu că nu v-ați mai fi amintit dacă nu vă ziceam eu (sîc)...

Care este soluția?
Putem să răspundem la întrebarea aceasta fără să știm care e? Răspunsul vine prompt: „Da!” Tehnic vorbind, răspunsul la această întrebare ar trebui să nu ne intereseze, dacă și numai dacă oamenii și-ar pierde capacitatea, sau măcar nevoia, de posesie.
Da, este vorba de dorința fundamentală, egocentrică a omului de posesie... Toți cei care au spus până acum cuiva „te vreau” știu la ce mă refer... Chiar și cei (sau cele) cărora li s-a spus, (deși nu bag mâna-n foc...) care sunt rugați frumos să nu mă spună că am uitat să pun bulina roșie... De fapt, n-am uitat s-o pun. Pur și simplu am MânCat-o... Am confundat-o cu o bomboană M&M (Mars & Murray)... și am dat-o pe gât. Hap!
Dar practic, acest lucru este imposibil,

„așa că eu propun
să facem țepele din lemn de prun,
vor fi bețivi mai puțini,
iar lemnul e destul de bun”.

... acest cântecel l-am învățat într-o dimineață de seară de la Marele Preot MâiniCuist, care a continuat :
„Nu putem încheia această discuție fără să vorbim despre mult-disputatul zeu MâiniCu.
Să presupunem, prin absurd, că zeul MâiniCu simbolizează libertatea și adevărul suprem. Și că orice credincios MâiniCuist va fi blagoslovit cu fericirea eternă, care ar veni din înțelegerea libertății și adevărului suprem, nu din ignoranță și prostie. În acest caz, nu credeți că toți cei care au de câștigat de pe urma lipsei de libertate și de adevăr vor încerca să pornească un război împotriva MâinCuismului? Ce vor face MâiniCuiștii? Se vor lăsa omorâți până la unul? În nici un caz, ar putea fi bănuiți de îndoctrinare creștină. Vor riposta? Vor fugi? Își vor nega credința? Nu, pentru că atunci ar încălca unul dintre cele trei principii de bază ale MâiniCuismului:

1. Să nu ripostezi, mai ales când adversarii sunt mai mulți, mai răi și mai puternici ca tine.
2. Să nu fugi, mai ales când nu ai unde.
3. Să nu îți negi credința, M-ai ales pe mine ca zeu suprem! Acum nu mai poți da înapoi... Păi ce facem, nene?... Revelație !!! A vorbit MâiniCu !!!” ... a fost ultima oară când l-am văzut pe Marele Preot MâinCuist.

Ca să nu vă las cu ochii în soare, am să vă spun eu ce vor face MâiniCuiștii... Vor bate din Mâini Cu istețime.
Apoi vor continua să bată apropouri, la cap, cap în cap, pe umăr, cuie în talpă, șaua să priceapă iapa, câmpii, copiii, pasul pe loc, stânga-față și în retragere, sperând că o să iasă ceva din asta.
Bun sau rău.
Bun și rău.
Să înceapă disputa! Bun și Rău, pe locuri, fiți gata... vă dau cu lopata!

[Acum, că s-a terminat, o parte din cititori se vor scărpina în creștet cu una din MâiniLe din dotare, întrebându-se precum cetățeanul turmentat din piesa lu’ Conu’ Iancu „... vorba e... io cu cine votez?”, alții îl vor striga pe autor, asemenea unuia din personajele filmului „Ringul”: „Andreeeeeeeei! Andreeeeeeeei! Mă Andrei, măăăăăăăăă!!!”. La ultima categorie nominalizăm acei cititori care, cu telecomanda aflată încă pe mute, vor spune „Îhî” și vor da click spre alte noi și noi texte, acolo unde... Mdeah...
Aici jurnalul stelar are un „brown” imens, datorat unei pete de cafea s.f.]