agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-02 | |
Vântul călduț părea încă îndrăgostit de orele acelea de toamnă indecisă, iar frunzele copacilor din grădină își mai șopteau secrete urgente în ora târzie a nopții. Nimic nu părea să indice apropierea unui alt anotimp și despărțirea de zilele lungi de vară în care soarele tânjește prelung, zdrelindu-și genunchii, pe altarul sângeriu al apusului.
Terasa vilei, înfrățită cu grădina în peregrinări de sezoane, era pustie și m-am bucurat să-mi aerisesc puțin plămânii îmbâcsiți de fumul anonim, inhalat pasiv, al prea multor țigări. Din imensa sufragerie, golită în parte de mobilă, zgomotul muzicii, amestecat cu sunete de voci și râsete descheiate, făceau să vibreze ușor glasswand-ul care despărțea tumultul uman de natura îmbrăcată în umbrele nopții. Petrecerea era în toi, iar nivelul din ce în ce mai ridicat al alcoolului din sânge părea să elibereze ultimele umbre de rețineri, deși semaforul responsabil pentru comportare decentă tropăia pe culoarea roșie. Rochiile decoltate și subțiri mai de grabă accentuau, decât ascundeau, trupuri jilave de transpirație, iar feromonii negociau tributuri minime pentru atingeri lascive. Plăcerea cărnii este o stare inevitabilă a materiei umane. Bărbații o acceptă, femeile învață să trăiască cu ea. De aceea e mai interesant să privești, în astfel de situații, femeile, și nu bărbații. Să vezi cum lumina din ochi li se strecoară pe sub ușa anticipației, să le urmărești mai întâi dansând și să vezi apoi cum, între buze înfrățite, limbile coregrafiază valsuri de cobre, sau cum își sudează citadela pelviană, în ciuda unor obstacole textile, de redutele masculine. Să le vezi degetele curioase cum explorează vijelios trupuri musculoase, acoperite sumar, mai grăbite în căutare decât cele ale unui jefuitor de morminte de pe valea Nilului. Să le vezi mișcările frauduloase, mascate de nonșalanță recuperatoare, când încearcă să se elibereze din îmbrățișare, deși știi cu certitudine că dorința de a se dărui în totalitate a înmuiat fibrele ultimei bariere care, oricum, e pe cale să-și înceapă inconfundabila mișcare descendentă a unui steag la căderea serii. Priveam fascinat unele femei cunoscute, care, încâlcite în plasa proprilor pofte carnale, permiteau unor bărbați avansuri ce, în zilele cu discernământ nediluat, ar fi fost gonite cu rugăciuni și descântece. N-am auzit-o când a urcat scările de marmură albă care legau grădina de terasă. Habar n-aveam de cât timp stătea acolo, în penumbră, și cât de tare se amuza de activitatea mea, oarecum indecentă, de observator al comportamentelor umane. Câteva secunde, am privit-o tâmp, cu ochi de mutant surprins în metamorfoză, fără să articulez vreun cuvânt. O cunoscusem în seara aceea și, pentru că era neînsoțită, dansasem cu ea de câteva ori. I-am admirat eleganța mișcărilor, serenitatea cu care corpul își trăia feminitatea dar, mai ales, inconștiența efectului narcotic pe care-l avea asupra bărbaților. Emana o curățenie sufletească aproape vizibilă, care o plasa într-o categorie aparte, și o naturalețe decapată de rugina oricărei pretenții. Plutea zâmbind undeva deasupra acelei petreceri, fără să pară însă absentă sau dezinteresată. Deși nu mi-a dat vreun semn încurajator de-a lungul serii, am riscat săgeata unei invitații la șuetă matinală, în prezența unei cafele fierbinți. Mi-a răspuns cu o voce melodioasă, care ar fi determinat un stol de privighetori să urmeze conservatorul: “O cafea aromată și o conversație plăcută la ora asta sunt greu de refuzat”. Felul în care s-au rostogolit cuvintele de pe buzele ei, lăsând deschise în imaginația mea o serie de opțiuni, m-au determinat nu numai să continuui provocarea, dar și să încerc îngustarea plajei de posibilități. ”La mine? La tine? Sau în altă parte?” “În altă parte”, mi-a răspuns zâmbind și, fără să mai aștepte vreo altă sugestie insidioasă din partea mea, a continuat: ”Mă duc să-mi iau geanta și pardesiul și te voi aștepta în mașină.” “Aș prefera să conduci tu”, mi-a zis ea prin geamul ușor coborât, când am ajuns lângă portieră. M-am gândit că probabil a observat atitudinea mea anti-alcoolică și nu voia să riște, dar, înainte de a putea formula un răspuns, a continuat: “ Dacă nu vrei, pot conduce eu …” “Cum să nu vreau”, am tăiat-o scurt, curios să văd performanțele acestui model de mașină, și, fără să mă gândesc la urmări, am pășit hotărât spre portiera șoferului. M-am instalat în scaunul ergonomic și am pornit spre centrul orașului, eu evaluând autoturismul și făcând un inventar mental al localurilor care mai puteau fi deschise la ora asta, ea fiind ocupată cu alegerea unui CD. “Ai vreo preferință?”, am lansat, în cele din urmă, întrebarea care-mi stătea pe buze de ceva timp. ”La Paris știu o cafenea grozavă”, mi-a răspuns ea, nonșalant, fără să detalieze prea mult. Surpriza a fost atât de mare, încât am călcat brusc pedala de frână. S-a întors spre mine, privindu-mă în ochi, și, cu un zâmbet care-ar fi putut topi calota polară, m-a întrebat: ”Nu știi drumul spre Paris?” Porumbeii gândurilor încercau să se reîntoarcă în turla bisericii craniene din care tocmai zburaseră speriați. “Ba ddda“, i-am spus, și am continuat: “dar mai știu că Parisul e la vreo 500 de kilometri distanță.” M-a privit din nou, parcă cercetând starea de alarmă a celor șapte pitici responsabili cu sănătatea afectivă a Albei ca Zăpada, și a rostit pacificator: ”La ora asta, traficul e aproape inexistent, deci vom fi acolo în vreo trei ore și jumătate, tocmai la timp să putem savura, pe lângă cafea, și un croissant cald…. Dacă vrei, bineînțeles.” Mi-am zis că siguranța cu care vorbea își trăgea probabil seva din atitudinea mea nehotărâtă, fapt ce m-a agasat brusc. Adică de unde atâta aroganță, să creadă că-mi sacrific o zi întreagă pentru ea? Să călătoresc o mie de kilometri, doar ca să beau o cafea cu o femeie aproape necunoscută! “Estimările tale de timp sunt destul de exacte, dar … ești dispusă să pierzi atâta vreme doar pentru un moft?”, am filtrat eu politicos revolta gândurilor, încă nefiind convins că provocarea e autentică. “Știu că locul nașterii mele, în împărăția spontaneității, nu e pe gustul oricărui bărbat, dar îmi place să văd entuziasmul cuiva care gândește și trăiește ca mine”, a spus și, fără să aștepte vreo reacție, a continuat: ”credeam că e o propunere suficient de originală să te stârnească și eram curioasă să te cunosc. Am crezut că și locul originii tale sufletești e în aceeași împărăție, dar acum încep să am îndoieli.” În tăcerea care a urmat, a trebuit să recunosc față de mine însumi că, deși n-am mai fost pus într-o astfel de situație, nebunia ideii și naturalețea cu care a fost prezentată aveau ceva provocator. “Înțeleg că ești dispusă să-ți petreci un număr destul de semnificativ de ore cu un necunoscut, riscând dezamăgiri, ca să nu mai vorbesc de pierderea de timp..”, am exprimat retoric propriile mele îndoieli. “Mă bazez pe intuiția mea feminină și pe modelul pantofilor pe care-i porți”, a răspuns ea, prezentând, printre buzele arcuite într-un zâmbet, șiragul de perle impecabile al dinților. “Bărbații pot ascunde multe prin îmbrăcăminte, accesorii sau comportare, dar pantofii îi trădează întotdeauna. Alegerea pantofilor e oglinda personalității”, și-a mai explicat ea logica unei alegeri lipsite, în ochii mei, de orice rațiune. …Și uite-așa, înfășurat cu fularul unei opțiuni de mic dejun parizian, alegere pe care cu o jumătate de oră în urmă aș fi clasificat-o undeva între eroziune mentală și nesăbuință, am virat spre autostradă. Un drum lung cu o persoană necunoscută, dar, la prima impresie, interesantă, l-am asociat deseori, în călătoriile făcute, cu lectura. E ca descoperirea unei cărți al cărei rezumat de pe copertă stârnește curiozitatea. Aveam acum “cartea” și mă pregăteam nerăbdător s-o răsfoiesc. “Cum se face că o femeie ca tine vine singură la o astfel de petrecere?”, am deschis gambitul conversației, doar ca să intru mai rapid în esențial. ”Aș putea să-ți răspund cu aceeași întrebare”, a contrat ea, privindu-mă amuzată, apoi, după o ușoară ezitare, a continuat: “Da’ ca să nu zici că evit răspunsurile directe, iată informația pe care o dorești: În relația cu prietenul meu am stabilit să avem, din când în când, câte un sfârșit de săptămână “liber”, adică fiecare face ce vrea. ” Văzând probabil mina contrariată de pe chipul meu, a mai despicat o așchie relevantă, adăugând: ”Ne acordăm reciproc o pauză”… “Adică vii așa la o petrecere, alegi un tip, poate după pantofi, și-l convingi să mergeți la Paris să beți o cafea?”, am încercat eu o reformulare ironică în jurul afirmației auzite. ”Procesul alegerii poate fi mai simplu sau mai complicat, dar se poate rezuma și la ce spui tu”, a răspuns ea întrebării, apoi, schimbând tonul vocii și parcă în căutare de cuvinte potrivite, a continuat: “Nici nu știu cum să descriu asta unui bărbat…. , trăiesc o poveste de dragoste cu totul și cu totul specială... Pot să afirm, fără nici o îndoială și fără aroganță, că ne iubim cu pasiune și știu că sunt femeia vieții lui, dar, cu toate astea, uneori se îndepărtează și îmi cere să facem ceva separat. Mi-a spus cândva că legătura dintre un bărbat și o femeie, chiar bazată pe cea mai profundă dragoste, trebuie împrospătată prin despărțiri, urmate apoi de un act conștient al alegerii. Consimțământul sufletesc de a rămâne împreună sau renunțarea la prelungirea opțiunii de cuplu… Poți înțelege asta?”, m-a întrebat, urmărindu-mi reacția în lumina slabă a echipamentului de bord. “Și ce se întâmplă dacă întâlnești pe cineva care îți place foarte mult și de care, eventual, te și îndrăgostești? ‘’, am întrebat oarecum amuzat, dar gândindu-mă, în același timp, la pantofii mei și la câte se pot întâmpla până la Paris și retur. “La prima vedere, se prea poate, dar cred că mi-ar trece repede”, a răspuns ea, iar în ochi i-am văzut acea melancolică depărtare care ascundea misterul unui univers neștiut. Apoi, întorcându-și fața spre mine, parcă vrând să dea greutate cuvintelor, a continuat: “ Impart de câțiva ani viața cu un bărbat mult mai în vârstă decât mine. Mulți nu înțeleg asta și nici nu încerc să le explic așa ceva. Știu că și unele dintre prietenele mele mă condamnă în sinea lor, dar pentru că nu știu multe, nu le-o iau în nume de rău. N-aș vrea să te jignesc, dar diferența de ani e în defavoarea voastră, a bărbaților tineri, și asta nu neapărat cronologic, ci datorită lipsei de experiență.” Apoi, nuanțând catifeaua vocii, a adăugat: ”Nu este valabil pentru toate femeile, deci nu te impacienta.” În secundele de tăcere dintre noi, timp în care mintea mea făcea slalom printre diferite alternative tactice, a mai întrebat: “Știi care e diferența?” “Bănuiesc că te referi la faptul că au avut mai mult timp pentru experiențe sexuale, dar și lipsa problemelor financiare”, am zis eu într-o doară, nefiind hotărât pe ce cărare conversațională s-o apuc. “Nu,” a răspuns ea cu promptitudine, “așa ceva ar fi pentru multe femei insuficient și, oricum, cred că e cam superficial”, apoi, văzând ezitarea mea, a continuat: ”Aș spune că unii, DOAR unii bărbați maturi, permit femeilor tinere accesul la emoții mult mai complexe, făcându-le să simtă ceea ce vor deveni. Ei nu au nevoia imperioasă de a te schimba ca persoană. Te pot iubi și accepta așa cum ești. Au avut timp să-și rezolve problemele personale și nu mai au nevoie să se dovedească superiori. Cred că doresc să retrăiască o parte din propriul lor spirit, într-o formă golită de pretenții și jocuri psihologice, și să soarbă din noi entuziasmul unei vârste ce nu le mai aparține. Ceva ce au pierdut din neștiință sau au scăpat din vedere în anii când așa ceva nu părea important. Iar dacă natura a fost darnică cu ei și nu s-au deteriorat fizic, atunci sunt destul de greu de depășit de cei din generația ta”, a încheiat ea, adăugând cât se poate de amical: ”Sper că nu te-am supărat cu asta”. “Nu, nu m-ai supărat”, am spus eu, deși nu era întru totul adevărat. Eram contrariat de afirmațiile ei și nu îmi era clar nici ce urmărește. Absența unei strategii seductive îmi înțepase, de ceva vreme, balonul vanității, din care gazul fanteziilor scăpa acum, șuierând. “Dar de ce nu te măriți cu el, dacă e așa grozav precum spui?”, am încercat eu o mică diversiune răutăcioasă. “Simt în vocea ta o ușoară maliție sau mi se pare?”, a retezat ea, cu un retur scurt și bine țintit, spinul intrebarii mele. ”N-aș fi vrut să te supăr” și, fără să aștepte dezvinovățirile mele, a continuat: “Știu că mulți bărbați preferă să-și încerce norocul cu femei care sunt ancorate în relații. Cu cât e mai bună relația femeii, cu atât e mai mare provocarea pentru ei. Asta se poate întâmpla chiar dacă ei nu văd viitoarea legatură dincolo de granița unei aventuri. Să o poți dizloca emoțional și să-i transferi punctul de atenție sufletească asupra propriei persoane e pentru unii o plăcere netăgăduită a Ego-ului. Cum e la tine?”, a întrebat ea, amicalitatea din voce fiind chezășia dezinteresului ei afectiv. “Adică dacă aș vrea să te dizloc din relația ta?”, am întrebat, doar ca să câștig timp de gândire, apoi, fără să mai aștept confirmarea ei, am continuat: “Nu cred că m-am gândit prea serios la așa ceva, dar mi-e greu să înțeleg de ce nu vă petreceți tot timpul liber împreună și de ce zgâlțâiți barca relației cu tot felul de experiențe verificatoare? Adică, fiindu-vă bine, de ce riscați?”, am încheiat, căutând adevărul în ochii ei, prin prisma celui mai sensibil detector de îndoieli. “Nu cu multă vreme în urmă, gândeam ca tine”, a răspuns, după câteva secunde de tăcere. “Între timp, am învățat că (în dragostea adevărată, sufletul e cel care învăluiește corpul), iar apropierea fizică între două persoane nu e niciodată garanția legăturii din cuplu. Fraza asta în franceză am citit-o undeva, dar reflectă exact crezul meu. Prietenul meu susține că dragostea este o entitate vie, care are nevoie de hrană spirituală și fizică. Iar apropierea și distanțarea dintre cei doi nu sunt altceva decât respirația acestei ființe sensibile. Avem nevoie de clipe de singurătate, la fel de mult cum avem nevoie de cele petrecute împreună.” Și, parcă pentru exemplificare, mi-a pus un CD cu “Chicago”, iar cântecul, care se numea “Hard to say I’m sorry” (Mi-e greu să spun îmi pare rău), începea cu “Everybody needs a little time away”, I heard her say, “from each other.” “Even lovers need a holiday far away from each other.” (Cu toții avem nevoie de puțin timp departe de celălalt”,am auzit-o spunând. Chiar și îndrăgostiții au nevoie de o vacanță departe unul de altul.”) Pe drum, am început să discutăm despre una dintre cărțile mele preferate (“Profetul” lui K. Gibran), pe care, am descoperit cu stupefacție, o cunoștea atât de bine, încât a început să-mi recite unul dintre poeme. Textul era relevant pentru tema pe care o dezbăteam: “But let there be spaces in your togetherness, /And let the winds of the heavens dance between you. /Love one another but make not a bond of love: /Let it rather be a moving sea between the shores of your souls./Fill each other's cup but drink not from one cup. /Give one another of your bread but eat not from the same loaf./ Sing and dance together and be joyous, but let each one of you be alone, /Even as the strings of a lute are alone though they quiver with the same music./Give your hearts, but not into each other's keeping.” Nu încerca să mă convingă să-i accept punctul de vedere, care era, pentru perechea din care făcea parte, ceva organic. Spunea, într-un fel aparte, că libertatea interioară a unui cuplu este însumarea spațiilor sufletești dintre nevoile și constrângerile fiecărui partener. Nici mai mult, nici mai puțin. Era deja lumină când am ajuns la “periferique”, autostrada care înconjoară metropola franceză. Circulația era încă amorțită în arterele orașului, iar puținii pietoni purtau încă în trăsături trauma separării, înainte de timp, de așternutul patului conjugal. A început să-mi fredoneze “Sous le ciel de Paris ”, un cântec vechi de–al lui Yves Montand. Pe Champs Elisée, unele cafenele erau deja deschise. Un chelner subțirel ca un titirez, a cărui origine italiană se auzea de la cinci metri, și care vâjâia printre mese, ne-a pus în față două degetare liliputane din care se ridica amețitor aburul aromat al unui espresso dublu. “Ce va spune prietenul tău, când îi vei povesti de escapada asta?”, am întrebat-o eu, încă săgetat de anumite îndoieli asupra gradului de libertate acceptabil într-o relație de cuplu, deși începeam să fiu mai permeabil la nuanțe. ”Se va bucura, cu siguranță, pentru mine, și te va admira pentru curajul și spontaneitatea ta”, mi-a răspuns zâmbind. “Asta după ce te va privi adânc în ochi, să vadă semnătura de prelungire a opțiunii de a rămâne împreună”, am completat eu, cu zâmbetul cel mai mefistofelic din registrul pe care-l aveam la dispoziție. ”Problema nu s-a pus și nu se pune așa”, a îndreptat ea sensul frazei mele. “Nu căutăm ieșiri din relație, nu testăm nimic și nu ne folosim de oameni să ne demonstrăm nouă înșine ceva. Ne bucurăm să cunoaștem persoane noi, care gândesc diferit și pot să ne învețe alte lucruri.” Pe fundalul clinchetului de linguriță care se rotea în ceșcuța cu cafea, a întrebat: ”Sper că nu te-ai simțit folosit ?”. “Nu ‘’, am spus cu cel mai convingător timbru vocal găsit în repertoriul de nuanțe. “Pot chiar spune că această invitație la cafea a fost una din cele mai interesante experiențe din ultimul timp, lucru pentru care îti mulțumesc”. “Și eu mă bucur pentru această zi”, a completat ea, cu perlele dinților expuse în semiluna zâmbetului, “… și îți mulțumesc pentru încredere și pentru… spontaneitate”. Ne-am întors mai târziu în orașul de unde începuse acest voiaj straniu. Pe drum, m-a întrebat despre iubirile mele, reușite sau nereușite, și despre felul în care îmi imaginez dragostea ideală. M-a obligat uneori să privesc în oglinda propriului meu suflet, confruntându-mă astfel cu trăsături de caracter mai puțin măgulitoare. Era o maestră a comunicării, sintaxa privirii trăda cunoștințe de gramatică a psihologiei masculine, iar intimitatea mentală țesută de voce creștea cu fiecare oră petrecută împreună. Nu am mai încercat vreodată să o revăd. Există întâlniri care au ceva profetic și încercam să descifrez acest mesaj al sorții. Din perspectiva timpului, mi-am dat seama că, în umbra acestei lipse de inițiativă, era frica de eșec. Nu eram pregătit doar pentru prietenie. După vreo doi ani, am auzit întâmplător, de la o prietenă, că ar fi plecat în Tibet și că nu s-ar mai fi întors de-acolo. Abia atunci am înțeles mesajul și am mai înțeles că îl cunoscusem de multă vreme și pe el. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate