agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-27 | | Înscris în bibliotecă de Nume
Al cui e muzeul?
Orice muzeu arată. Diferența dintre modul cum arată un muzeu și felul în care a fost arătată Crucea, atunci când a fost găsită, este probabil foarte mare. De ce mă duc eu la muzeu? Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă, un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe "Hristos binecuvântând" al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat. Oare nu se poate ca omul să vină și să se confrunte pur și simplu cu obiectul? Experiența mea este atât de irepetabilă? Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce știam era din cărți, nu știu ce faraon, nu știu ce tablou... Și pe urmă să le vezi! Este foarte emoționant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanța artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuță romanică din Vendée, cunoșteam deja arhitectura românească, știam Densușul. Am început să caut obiectul acela foarte "conținut", în care gestul are o deplină acoperire în actul de credință. Ca pictor, azi, n-ai altă școală decât natura și muzeul. Și eu am învățat de la obiecte și de la natură. În muzeu am un fel de emoție nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoție profundă în fața ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoționează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi. Asta nu mai ține de cât de deștept este discursul muzeal. Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cuminte care citește toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la... În muzeele de etnografie îmi lipsea frumusețea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca și producerea lor. În muzeul etnografic frumusețea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva rușinos. Mă îngrozește modul de expunere, obsesia pentru explicații, protecția excesivă. Ele sfârșesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Și, dacă se întâmplă ca frumusețea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic. De ce unora obiectele le spun puțin, iar mie foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate și nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini. Am pus în centrul muzeului nostru "icoana" țăranului și în titlul său cuvântul țăran. Sunt dominat de credința puternică în valorile artei țărănești, în valabilitatea ei și de respectul pentru acești oameni care n-au știut să se apere. Numele muzeului, simplu și direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obișnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou "obiect", omul tradițional, descris și analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui. În această opțiune, obiectele au în muzeu nu funcția de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; ele apar ca argumente în demonstrații privind trăsăturile țăranului român, gândit ca variantă a civilizației medievale europene, țăran român modelat de istoria locului, sfâșiat între est și vest, nord și sud, bântuit de nenumărate năvăliri, așezări, tupilări, osmoze și influențe. Profund creștin, format în prelungirea unor culturi străvechi, legat organic de lumea mediteraneană, de civilizații care pot fi urmărite din India până în Bretagne, țăranul român ne apare de o complexitate copleșitoare. Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi esențiale nu pot varia în funcție de epocă. Þăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, așa cum greu de înțeles sunt noțiunile de om cumsecade, noblețe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te bați. Persecuții, suferință, nesiguranță, violențe, sărăcie, mizerie, efortul penibil de a supraviețui etc. - aproape toate sunt concepte greu de înțeles pentru lumea tradițională. Sau aveau alte accepțiuni. Gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează... În același timp tot ce făceau era definitivul însuși. Civilizația țărănească nu cunoaște lupta pentru autodepășire. Este o calmă și bună exprimare a bucuriei de a exista. Omul "european" a existat cu adevărat prin țăran. Muzeul nostru va fi o privire integratoare asupra omului european. Cu cât ne îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noștri. În sat există mai mult sensul de bun și rău decât cele de frumos, urât, folositor. - atitudine "realist spirituală" în fața vieții și a lumii? Realism filozofic?!! - obiectul total, semnificativ... - tehnică și magie, muncă și trai, rugăciune... - modul de expunere - atitudine față de ideea de "a arăta"; ce vrei cu această acțiune, ce sens are obiectul; devenirea lui; alterarea lui prin schimbarea contextului - formă, decorație, împodobire - pragul de la care o formă decorată devine lipsită de justificare interioară - kitsch - muncă, bucurie... În acest fel se leagă totul fără dedublare într-un proces interior firesc, cu seninătate, rânduială. (note din septembrie 1990) Un mănunchi de calități specifice artei mari, în corpul modest al satului românesc: armonie, vivacitate, sensul profund al diversității și al repetiției... 1. Definirea discursului muzeal. - schițe și machete până în martie '92 - se admit și schițe "ideale", neținând cont de colecții și de posibilități 2. Amplificarea cercetărilor de teren în general. 3. "Dinamizarea" cercetării și desprinderea primelor concluzii practice pentru expozițiile muzeului și pentru acțiuni culturale. 4. Expoziții temporare; forme diferite de publicații - editări, concerte; prezența imaginii Muzeului Þăranului Român "pe piață". 5. Amplificarea cooperării internaționale: burse, simpozioane, corespondență, expoziții. 6. Calendar intern - coordonarea cu celelalte manifestări culturale și instituții din țară. Emisiuni periodice la TV. Rubrică permanentă la un săptămânal. 7. Forme de pregătire profesională - dezbateri în muzeu cu invitați "din afară". 8. Sisteme de evidență moderne. (note din 1992) O clasificare. 1. Crucea conținută, implicată în sensul profund al obiectului 2. a) Crucea ca semn benefic, "semnul crucii" - pe pâine, la intersecții, marcaj și semn de pomenire, pe poartă, fântână, grajd etc. b) Crucea ornament - combinație de element ritual și ornamentație sau croi. 3. Crucea rezultat al funcției și eficienței unui obiect, arhitectură, unelte, instrumente, pârghii, țesutul de război, munca câmpului. 4. Crucea pe plante, animale (măgar) sau în anatomia omului - "o cruce de om". 5. Sus-jos, dreapta-stânga, punctele cardinale... 6. Crucea e frumoasă prin ea însăși. 7. Crucea care nu se vede, lucrurile construite, figurile geometrice legate de cruce. Crucea e un semn primordial, premerge semnul cristic și supraviețuiește oricărei încercări. (note din 1992) A face un muzeu în sensul de a-l intui, imagina, contura, conduce "spre", și nu a consuma bruma de "energie fină" cu care te-a înzestrat Dumnezeu pentru a avea grijă de frecvență, dacă " s-a tras apa" la closet, dacă oamenii se înțeleg, dacă oamenii vor să se înțeleagă, dacă treburile sunt bine repartizate și realizate până la ultimul chițibuș. E oare normal ca rolul meu acolo să fie "aducerea aminte" repetată până la oboseală a anumitor lucruri vitale în procesul de naștere a muzeului?!! (note din 1992) Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumusețea, bunătatea și organicitatea unei culturi tradiționale, care aproape că nu mai există ca un scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent și inteligibil frumusețea și bogăția unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el. Trebuie ajutat. Există obiecte născute de civilizația tradițională cu un pregnant aer naturalist? Obiectele la care mă refer, pe care încerc să le definesc, conțin toate datele naturii, dar în mod virtual, nedefinit, tainic. Naturalismul explicit este mai aproape de artizanal. Artizanatul suferă de o avansată carență spirituală. Privim colecția ca pe un citat din "cartea" satului. Nu ținem cont de faptul că lipsește "câmpul" dintre piese, zona care este reprezentată în sat de: cer, pământ, praf, noroi, pietre, apă, păduri, munți, nori... În civilizația tradițională obiectele interacționează cu câmpul. Apariția obiectului în lumea tradițională seamănă mai mult cu o naștere. Obiectul "conține" zgomotul naturii, nu pe cel al mașinii. El reflectă lumea în toată amploarea ei, e trăit, e simțit, e ieșit din nevoie adevărată și dragoste. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii. Am avut preoți analfabeți până în perioada modernă. În satul românesc oralitatea era la ea acasă peste tot. Þăranul vechi vota pe cel mai umblat, mai domn, mai învățat. Acum votează pe cel care seamănă cu el, pe cel care nu-l complexează. Lucru drăcesc. Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existența unui muzeu al civilizației tradiționale? Ce fel de om, de intelectual și de român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al țării? Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoșului nostru, țăranul, să aibă un loc de "odihnă" și de "acțiune" binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?! Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu știe că nu se poate trăi fără memorie? Să trăiești toată viața cu fața întoarsă spre icoană... Dulcea sclavie a iconarului... Eu nu pot să mă pierd, din cauza icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai ușor. Minunea crucii o văd mereu, de câte ori îmi iese înainte, cu o pregnanță neîmpuținată. Viața este imposibilă fără cruce. Diavolul se opune crucii. El reprezintă moarte, anarhie, distrugere. Ce se apropie de cruce e bun. Am fost pus, și poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh. În fond, pentru un om, pentru un creștin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale prin care să spună ce are pe suflet, un fel de spovedanie. Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există și cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintași... Vezi îndelung obiecte, și obiecte, și cărți, și cărți și te gândești la un muzeu ce ți-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândești la clădire, la locul ei în București, la sălile ei... Începi să-ți propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spațiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănțuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculți muzică și începi să elimini gândindu-te la o temă. Te gândești mereu la tot ce-a fost distrus în această țară, la ce are nevoie, la ce poți face, la ce răspunde unei nevoi esențiale a omului de azi (cu sau fără voia și știința lui). Revezi obiecte și se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al țăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj și echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate țărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" și dură, un bilanț al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni și adversități. Nu era nici foarte creștinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viață printr-un semn trist și sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viață ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezența crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără ea... Noi facem aici un gest public, simțim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezența crucii, importanța și puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată și îndrăcită. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant. Mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile mici ale unei trăiri nededublate, în duhul lucrurilor. Ceva contrar tezismului. Ceva diferit de dorința expresă de a convinge. Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât rațiunii uscate. Când Dionisie Areopagitul a vrut să-L definească pe Dumnezeu, a spus de la început că El este supracategorial și L-a definit prin excludere, nu cumva să ajungi să-ți faci idoli, nu cumva să crezi că ți-L poți imagina. Și, atunci a zis că este niciunde și este peste tot... am uitat, este o pagină întreagă de afirmații și, în final, a spus că nu-i nici unu, nici multiplu, nici divinitate... Rețin de aici că în momentul în care vrem să definim ce vrem să definim, aproape totul devine ascuns. De pildă, dacă pun pomul cu cruci și alăturea ștergare este fără nici o logică, le pun pentru că, efectiv, simt că se întăresc reciproc. Deci felul în care acționează alăturarea lor nu poate fi definit decât prin negație. Acționând în acest fel ne apropiem de o gândire orientală veche. Am în vedere primul contact al romanilor cu grecii, când grecii țineau dimineața un discurs și după-amiază un altul, în care îl contraziceau pe primul. Romanii înnebuneau. Unii nu pot să înțeleagă că un lucru îl și spui, și nu-l spui. Românul gândește curent astfel, antinomic. Este ca atunci când spui: cinstea-i bună, da' nu-i bună. Cum nu-i bună? Nu-i bună când e în exces. Adică cum în exces? Când din cinste ajungi să faci un lucru rău. Nu există adevăruri univoce. Lumea este plină de ambivalențe. Creștinismul este subversiv pentru că nu poate fi învins, apelează la arme cu totul neobișnuite, cum sunt smerenia, blândețea, dragostea. Este foarte ușor să apelezi la invidie, puturoșenie, lăcomie, lipsă de caracter când vrei să cucerești o cetate, un grup de oameni, și să ignori blândețea, fermitatea iubitoare care acționează, cum am spus, ca o adiere. Ele pot să pară lucruri slabe într-o lume unde numai un pumn primit în față se mai face simțit. Când afirmam că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversiune de felul celei creștine, una care te face să simți și să crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin viețuire și spirituală prin materialitate. De obicei este preferat obiectul vechi și "muncit". În fond, și țăranul acordă atenție acelorași obiecte. Nimeni nu păstrează o cămașă de lucru. Tot timpul lucrurile sunt împărțite în obiecte majore, puternice, și obiecte minore, slabe. Și poate că nici nu este greșit; problema este să recunoști ce este major. De pildă, nimic mai pauper decât crucile oltenești care se urcă în pom și, cu toate acestea, puține lucruri sunt mai tari ca acele cruci. Nu este vorba de valoarea artistică. Ajungem la termeni vagi pentru știință... Crucile acelea au un duh. În ele s-a investit enorm. Nu ține puterea acelor obiecte de capacitatea lor de a fi un obiect total? Chiar dacă sunt mici și neimportante. Crucile acelea mergeau pe verticală, dacă erau pe jos nu observam că sunt atâtea cruci. Nu erau puse pe stâlp, ci pe un pom mare și verde. Te uitai și se pierdeau crucile sus, în cer. Și natura este tare. Și biserica te impresionează pentru că simți că este tare. Solidificarea lumii... lemn, piatră, fier. Corespunde unor etape ale vieții tradiționale? Noi avem cruci de piatră puține. Sunt mai bune crucile de lemn care putrezesc repede, crucile de lemn care nu atârnă greu când le porți în spate, la Judecata de Apoi. Și casa este tot de lemn, casă perisabilă, care îngăduie fiecărei generații s-o ia de la început. Nu-i tot una să moștenești o casă de piatră din secolul al XVII-lea în Scoția sau să moștenești un impuls: du-te în pădure, taie lemne și fă-ți o casă cum și-au făcut și ai tăi. Un muzeu neliniștitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenția asupra sensurilor profunde ale vieții și ale morții. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obișnuit, depășesc condiția lui. Hai să ne mai gândim... un muzeu în care omul viitorului să înțeleagă cât de sărac este în comparație cu strămoșii lui... un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră... unde trebuie să fie menținut caracterul experimental. Aprofundare lipsită de suficiența "știutului"; țăranul știe, dar nu se poartă cu suficiență. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiției, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clișee, clișeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine față de obiect. În Franța, generația lui 1968 cerea arderea muzeelor, acum cei mai mulți directori de muzee fac parte din această generație. La noi cine sunt directorii de muzee, care este rolul unui director? Unde să te oprești între discursul muzeal și poezie, între definire și metaforă? Un muzeu care mărturisește prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respirație, un muzeu în care "arătarea" se face firesc... Din punct de vedere moral și religios, "adevărurile" științei sunt cel puțin inoperante. În general, ele au fost folosite de minți slabe și răuvoitoare, iar minciuna s-a dovedit a fi extrem de eficace, pe măsura gradului ei de grosolănie, producând confuzii surprinzătoare chiar în cazul oamenilor de știință. Simplificând, putem spune că se ajunge rapid la idei egalitariste și anihilante pentru spiritul uman. Astfel: constatarea simplă că firul de iarbă, porcul, stâlpul de telegraf și omul sunt compuși "din celule" este în fond o performanță drăcească. Marele fizician Max Planck, creștin practicant, a fost uluit când a aflat că ideile lui pot fi folosite împotriva religiei. (în Rosturi, iunie 1992) Nimic mai nou, mai proaspăt, mai definitiv contrariant pentru normele vieții obișnuite decât comportamentul adevăratului creștin! Totul pare o nebunie și... Într-un fel este! Ce oferă, din punctul de vedere al omului modern, creștinismul? Răsplata este minimă, efortul și privațiunile sunt enorme și continue, dăruirea și încrederea trebuie să fie totale, promisiunile vizează un loc unde nu există umbră sau, și mai grozav, "lumina puternică este un perfect întuneric!" (în Rosturi, iunie 1992) Fapt extraordinar? Am primit un telefon de la TV ce conținea rugămintea de a participa la o emisiune făcută de Viața spirituală cu părintele Anania, părintele Stăniloae și nu mai știu cine... Eu aș fi, după spusele unora, specialist în "icoana învierii". Culmea, după o oră, primesc de la părintele Bizău un pachet ce conținea o icoană a învierii!? (30 martie 1992) Ce e caracteristic naturii umane? Care e trăsătura fundamentală a omului? Căutarea și aflarea lui Dumnezeu în partea de sus. Păcatul în partea de jos. Căutarea sau aflarea lui Dumnezeu, mereu expusă păcatului. Păcatul! Nonconformistul modern este cel care produce forme noi de păcat, surprinzătoare, deci lucruri ușor imitabile chiar și în termenii obișnuiți ai coruperii... A lupta contra păcatului: acesta este miezul nonconformismului "definitiv" al creștinismului. De aceea el va surprinde întotdeauna ființa umană înclinată în orice moment, cu fiecare gest, să intre în conformismul păcatului! (în Rosturi, iunie 1992) Este interesant să discutăm despre aceste vorbe: "nonconformism" și "revoltă". Pentru că ele au făcut, în mod facil, gloria spiritului: în absența unei idei dătătoare de viață, ca cea a credinței în Dumnezeu, el a trebuit să se mulțumească cu tot soiul de idoli mai mult sau mai puțin personali... Voi încerca deci să port acest cuvânt în spațiul experienței și al atitudinii Sfinților Părinți, al sihaștrilor, al părinților deșertului, al Mariei Egipteanca și al atâtor zeci de mii de cazuri neștiute de nimeni. În acest perimetru, nonconformismul întrece cele mai extravagante acte produse de societatea contemporană chiar și aspectele nepotrivite ale insolitului sunt mai tari în lumea pustiei decât în cea a experimentelor moderne. În afara faptului covârșitor că aceste vieți au stat doar sub ochiul lui Dumnezeu, ascunse de lume și de cunoștința celui apropiat, se mai poate spune despre rigorile nonconformiste ale disciplinei lor că: nu trebuia să-ți dai seama nici tu însuți că faci ceva ieșit din comun; nu trebuia să crezi că vreun act de-al tău are vreo importanță - decât poate pentru mântuirea ta; trebuia să ai mereu grijă ca faptele tale să nu cadă sub păcatul ostentației și să fie mereu o retrăire neorgolioasă a sacrificiului Mântuitorului; firescul vieții trebuia să ascundă total chiar și ideea de sacrificiu suprem. Toate sunt conținute în vorba "sunt cel mai mare păcătos", spusă cu atâta putere, simplitate și profunzime încât eu, omul de ieri, de azi și mai ales din viitor să nu mai pot avea reprezentări clare fără ajutorul Sfântului Duh. (în Rosturi, iunie 1992) Materie / spirit. Opoziție falsă. Starea "materială" este specifică omului, condiției umane. Studiul materiei, al materialității, o temă profund spirituală pentru creștin. Universul material creștin este prefigurat și preexistent propovăduirii apostolice. Materia este cea de care se agață spiritul. Artele văzului au înflorit în perioadele când relația cu materia era guvernată de o bucurie deplină. Noi mai avem o șansă, avem moaște și le iubim. Credem. Pe de o parte iubim moaștele și, pe de altă parte, avem un dispreț suveran și mitocănesc față de tot ce a făcut ăla de alături, nu mai zic de strămoși. Ne vine poate și dintr-o instabilitate istorică: fiecare generație face o casă de lemn care arde, o ia apa, putrezește... Oricum, foarte grav este faptul că la noi se distruge în continuare, și astăzi, cu o nonșalanță formidabilă pentru Europa. Am ajuns, în consecință, să definesc în ultimă analiză cultura ca pe o justă raportare la materie... Arta - ca pe o judicioasă și adecvată raportare la scopul propus prin intermediul materiei. Nici o perioadă deplină a istoriei spiritului nu a fost posibilă fără o justă exprimare în planul materiei. Proasta raportare la materie reprezintă de obicei decadență, superficialitate, uscăciune... Am îndoieli, de pildă, că un muzeu ca Muzeul Þăranului Român - care nu e un muzeu de capodopere, ci un muzeu de context, de relație (între obiecte, între obiecte și spațiu), de ritm - poate fi conceput în afara unei gândiri cu privire la materialitate și cu privire la raportul între materialități. Dacă e să luăm literal multe din discursurile ascetice împotriva "trupului", ele ne-ar împinge către o desconsiderare, dacă nu o culpabilizare a materiei. Dar, în cazul acesta, creștinismul ar trebui să se rezume la un discurs strict verbal, eliminând discursul plastic. Hristos ar rămâne doar Cuvântul lui Dumnezeu, nu ar fi și Dumnezeu întrupat. Dacă admiți întruparea, ai de dat un răspuns potrivit, ai de lucru cu ea, în prelungirea ei. (în Dilema, noiembrie 2000) Provocarea unor discuții - oricât de aprige ar fi - e necesară pentru a clarifica, dinamiza și structura activitatea. Cu trei condiții: bună cuviință, limbaj comun, formație compatibilă. (note din 1994) E cineva care nu-i sigur de enormul dezastru provocat de comunism? E cineva care crede că spiritul e o formă mai "subțire" a materiei? E cineva care crede că toți oamenii sunt dotați în mod egal? E cineva care-l disprețuiește pe cel mai slab decât el? E cineva care disprețuiește pe cel mai deștept decât el? Toți aceștia nu au ce căuta în muzeu! (note din 1994) Nu mizați încă mult timp pe cumsecădenia mea. Nu am grosolănia necesară, dar mi-a dat Dumnezeu un fel mai ascuns de tenacitate. (note din 1994) Arăt pur și simplu. La alegere, este adevărat, am avut drept criteriu eficiența imaginii. Deci am ales obiecte care sunt bine rezolvate, cel mai bine rezolvate în funcție de ce ar putea însemna bun și rău într-o estetică mediteraneană, europeană. Nu știu dacă aztecii ar fi ales aceleași lucruri. Pentru că omul de azi (vizitatorul) nu înțelege (nu aude, nu vede) decât ceea ce lovește, e tare, zgomotos, evident, trebuie ca cele de mai sus să fie clar marcate într-un segment al muzeului - pentru cei mai subtili tot discursul muzeal va fi îmbibat, "țesut" la "marele război" al rugăciunii și transcendentului. (note din 1994) Expunerea trebuie să cânte sau trebuie să fie o carte de învățătură, dar ceva mai subtil, la care nu se vine ca la o chiftea... O muzeografie organică urmărește rânduiala, nu ordinea. Abia acum un an am ajuns la o concluzie ce ar fi trebuit să fie conținută în ipoteza de lucru a Muzeului Þăranului Român: problema ritmului. Ritmul fiind esențial pentru orice acțiune umană și pentru orice act vital, e esențial și în muzeologie. Până acum l-am obținut fără să ne dăm seama. Acum sunt conștient de necesitatea lui și îl provoc. Există, spuneam, în trecerea spre sala Icoane o diminuare continuă a materialității: e o fragilizare a materialului, o descreștere a densității. Există, iarăși, un ritm al temelor enunțate: de la cinci trecem la una și apoi, în mod subtil, ajungem la patru teme. Intermedierile acestea între 1 și 3, între 3 și 5 sunt greu observabile, dar acționează în mod cert asupra vizitatorului. Apoi s-au creat, parcă de la sine, situații, prezențe de obiecte care anunță tema sălii următoare. Așa cum în Mozart se ivește la un moment dat, in nuce, un motiv ce va fi dezbătut mult mai târziu. Ceea ce am făcut și vrem să continuăm a face în Muzeul Þăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniță" din lumea contemporană cum ar fi "instalațiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferențiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acțiunea sa, dar pe care cu dragoste și cunoaștere îl "îmblânzim", dând senzația unei mișcări ușoare și grațioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului. Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziție care să permită un perpetuu început. Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorință de aprofundare lipsită de suficiența știutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiției, nu povara poncifelor. Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul științific în știința modernă și muzeu. Aceeași izolare într-un mediu neutru, aceeași falsificare impusă de disciplina experimentului... Spuneam și altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăcește. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil. Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puține etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relații pe care etichetele le-ar tulbura. Îndreptarea spre scopul propus prin tatonări, ezitări și neliniști, grave dileme în alegerea obiectelor... incertitudinea mută care planează asupra obiectelor, chiar și după definirea unui spațiu... fotografii lipite de zid... pereți cu o materialitate pregnantă care devin ceea ce numim "spațiul activ"... mobilier conceput ca un suport legat existențial și consubstanțial cu patrimoniul expus pentru o contemplare directă... utilizarea unor materii care contrazic frustrețea altora... acceptarea și cultivarea condiției "sărace" și transformarea ei în virtute... proasta finisare și incorporarea accidentului... elementele de arhitectură ale clădirii care sunt cu totul străine civilizației tradiționale... asumarea tuturor întâmplărilor și neputințelor printr-un gest care se vrea de blândă și umilă acceptare, deși poate părea o infatuare suverană... toate acestea sunt elementele care configurează muzeografia noastră, ce poate fi gândită ca un act de recuperare a vieții, cu tot farmecul și căldura ei. Pentru o asemenea muzeografie, esențiale par să fie conceptele de articulație "tare" și articulație "slabă". Un război de țesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui și prin coerența formală, prin exprimarea limpede a funcției lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulațiilor "tari", a evidențelor general percepute și va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de țesut, țesături de orice fel. El poate articula două spații aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară. Articulația "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de țesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spațiu în jurul ideii de construcție sau de ierarhie. Articulația slabă leagă mai bine două sau mai multe unități prin chiar discreția și slăbiciunea ei. Muzeul, sursă de venituri?! Probleme noi pentru un muzeu făcut la ieșirea din comunism... De ce un muzeu trebuie să facă rost de bani? Nu-și distruge propria vocație de instanță supratemporală a sensurilor tradiției? Am obținut donații prin prestigiu și prin reflexe de tip ofrandă. Ne aflăm într-un spațiu "omogen", cel care donează e părtaș la destinul obiectului... face parte din traseul aceleiași comunități. De ce muzeul trebuie să fie prezent în comunitate și în societate? Nu poate rămâne un depozitar de date, imagini, fără a fi un agent de "livrare" popular? Merită să desfigurăm muzeul sau există o cale în care toate acestea sunt păstrate cu toată extinderea pe orizontală? Muzeul se schimbă în funcția sa esențială de păstrător? O activitate complexă în muzeu e benefică. Angajarea politică a discursului muzeal este lucrul cu bătaie lungă. Este mai important, finalmente, să "deschizi" muzeul de dragul unui segment social sau e mai bine să-l păstrezi "tainic"? Obiect cald, obiect deschis, obiect viu, obiect acoperitor... Obiectul tradițional este un obiect puternic prin adecvarea perfectă a aspectului la scop. Sistemul de relații care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacționeze armonic. Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbește" obiectul. Pentru a înțelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experiență în domeniul vizualului, dar și al istoriei și spiritualității omului care s-a aflat în relație cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz și dacă ai curajul să-ți asculți urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluțiile de expunere. Dar trebuie să înveți să faci ascultare. Un cântec de privighetoare, un scârțâit de osie, un claxon... Cred că "substanța prețioasă" a obiectului tradițional e mai puțin legată de "natural" și mai mult de "organic". Obiectul reflectă întregul. Obiectele produse de lumea actuală sunt funcție și, în rest, materie. Un subansamblu poate fi mai important decât întregul și un gest mai important decât o demonstrație. Organicitatea, în sens ortodox, înseamnă acceptarea unei gândiri antinomice și refuzul gândirii abstracte. În muzeografia actuală obiectul este obligat să acționeze într-un spațiu neutru, abstract, sau este plasat în contextul de origine, refăcut în mod artificial. Distribuite în contexte slabe, obiectele slăbesc prin muzeificare. Eu cred că este util să le dai șansa de a exista într-un spațiu "activ", un spațiu cultural deschis care să le scoată din somnolența vechilor conotații simbolic-emotive. Obiectul trebuie provocat să devină agentul prin care producem informații. O inspirație tainică trebuie să joace un rol important când construiești un discurs care vrea să vorbească mai mult despre coerența (frumusețea) sufletului tradițional decât despre povestea etnologică a unor obiecte neînsuflețite. Modul de prezentare înseamnă o atitudine față de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului. În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ștergar pe un sul de carton și îl prezint într-o cutie este una, și dacă îl prind pe perete, în așa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Și eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu. Metode de lucru - frumusețea ca mijloc de (comunicare) afirmare a adevărului - bucuria - agent puternic de accelerare a implicării și înțelegerii - accent special pe elementul vizual (note din 1994) Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obișnuite, a locurilor comune. Pliere, agățare, îmbucare, rezemare, croiuri... În lumea tradițională. De cercetat. Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile își pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului. Simplitate, și nu orgoliul aspirației spre perfecțiune. Mult firesc și supunere față de obiect. Atitudini - obiecte minore sau aparent lipsite de importanță puse în evidență - obiecte importante puse într-un context nou și incitant - obiecte majore "preamărite", "întronizate" - obiecte minore sau majore izolate pentru a le accentua puterea: juxtapunere, contrapunere, disfuncție și mai ales accentuarea obiectelor Ce poate ajuta la asta? Un mod de prezentare nou - poziție - dispoziție / dispunere - grupare - ritmicitate - lumină Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepției și pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înțelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o rețetă. Dacă în loc să faci, proiectezi, pierzi din energia latentă a lucrurilor. Din punctul de vedere al expunerii e poate mai importantă "articulația" (un obiect minor) decât ceva suficient sieși prin frumusețea și utilitatea sa. Se poate realiza articularea prin fotografii? Muzeologia apofatică, negativă, este, în același timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acționeze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" și riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradițional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puțin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năștea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi. Triumf! Fiecare masă e un coș cu minuni, o masă de pomeni, o arcă a ofrandelor. - credințe - momente importante ale vieții - legătura cu pământul, frumusețea peisajului - urâtul ca dușman al binelui - răspunsuri la întrebări - de ce a rezistat? de ce e fragilă civilizația tradițională? - farmecul toponimelor - cum știe ce e bine, frumos? - ce a primit? la ce s-a adaptat? - la ce se poate opune? - tipul fizic creat de civilizația tradițională? - biserică, familie - interferențe, osmoze - dezrădăcinare, alienare, regăsire Acestea sunt principalele scopuri ale muzeului. Un capitol aparte îl va constitui organizarea concretă a muncii. Mă gândesc la un organism eficient, elastic și deschis spre lume. Am început să conturez această schemă pe care o văd însă permanent perfectibilă, în mișcare. Inutil să mai insist asupra problemelor strict administrative: problema salariilor, a diversității posturilor, a burselor de specializare etc. Iar patrimoniul trebuie "răspândit" pentru că are valoarea luminii, răspândit prin studii, afișe, vederi, cărți de popularizare, mape de fotografii care să-ți arate mai ales omul vechi, tradițional. Vom încerca să aducem, în măsura în care acel om mai există, lucrul mâinilor lui de acum, muzica de astăzi, vorbirea și gândirea lui actuală. Nu este irațional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei? Muzeul, un traseu viu de inițiere, ierarhic accesibilă în funcție de interesul și pregătirea vizitatorului. Dumnezeu iubește ce este fragil, plăpând, slab. Nu iubește ce este puternic, tare, încremenit: de pildă, piatra. Ce înseamnă fragil în cazul unui discurs muzeal, într-un mod de expunere? Suplețe, eroare și hazard asumate, incorporate în teza de lucru. De altfel, obiectul ne spune ce să facem cu el. Ajunge să te supui firesc. Legile obiectului sunt slabe, deci plăcute lui Dumnezeu. Cum se manifestă o astfel de muzeologie? Legături cu profundă justificare; legături aparent întâmplătoare; legături întâmplătoare; alternări neașteptate; grupări care nu suportă explicații, justificări științifice; un mod de prezentare care să rezulte din situația nouă a obiectului devenit piesă de muzeu. Frații catolici și cei de alte confesiuni trebuie să știe că, după marea criză iconoclastă, ortodoxia a devenit extrem de atentă cu privire la "imagini". Nu a mai permis în biserică reprezentări tridimensionale, în afara celor cu funcții "practice": mobilierul, vasele, ramele de icoană, iconostasul, care poate avea mici reliefuri decorative. Cam acestea sunt limitele până unde era acceptat obiectul tridimensional.... (...) Creștinismul este un mod de a fi, ceva care ne-a structurat atât de adânc încât nu putem fi conștienți niciodată de amplasarea lui în noi. Dar revin la întrebarea mea, putem admite manechinul? Casa sau oala nu se schimbă dacă dispare cel sau ceea ce trebuia să le locuiască (să le umple). Lipsite de un volum care să le susțină, hainele devin o carcasă flască, un obiect care și-a pierdut codul. Costumul expus în vitrine sau pe structuri antropomorfe este falsificat. El devine un fragment din ansamblul pe care îl compune relația corp-haină. Deci un costum este corect expus atunci când participă unele "date" ale corpului. Manechinul nu este "chip cioplit", ci parte din ansamblul haină-corp. Fără corp n-are sens nici măcar costumul de călugăr, care face parte dintr-un program de "abolire a corpului". Reper: ceva la care te raportezi, de la care te revendici, ceva cu care te măsori, spre care tinzi, ceva care mărginește și permite "înțelegerea" unui loc, domeniu sau noțiune. Fără un raport între lucruri - care raport este posibil doar având repere - nu există ritm. Fără ritm nu putem avea viață. Reperul este accepțiunea cea mai înaltă a ideii de desen și de muzică, principiul făcător de viață... (În cazul în care considerăm desenul drept cea mai importantă activitate a omului, când scrii, desenezi, când ari câmpul, desenezi, când cânți, desenezi, când faci copii, desenezi...). A pune problema necesității reperelor (de tot soiul) este egal cu a pune problema "necesității" civilizației. Tot ce ține de norme, repere și, finalmente, de "convenții" e intim legat de viață, deci de cultură, în sensul deplin al cuvântului. Poate să pară paradoxal, dar absența sau nesocotirea unei convenții (legi acceptate ipotetic cu ajutorul cărora se instaurează și funcționează un domeniu) duce la moarte, adică la haos și anarhie. Reperul este folositor și pentru că permite existența libertății. Este un nonsens conceperea libertății fără un sistem de referință...! Fără reper și fără convenție, coerent înțelese și aplicate, începe neadecvarea, adică "siluirea" regulilor de funcționare, începe Kitsch-ul universal, boala și, în final, moartea. Convențiile ce privesc existența și viabilitatea unui domeniu nu sunt imuabile, în cazul vidării lor de sens e nevoie de altele noi. Revin și spun, reper este ceva la care te raportezi, de la care te revendici, spre care tinzi. Raportul, moștenirea și aspirația sunt semne și parametri esențiali pentru existență. Putem spune că, fără raportare, avem a face cu materia moartă, cu neantul, cu nonsensul total. Deci, reperul este cel care dă viață unei persoane, unui grup uman, unei structuri culturale, unei societăți... Reperele mărginesc ceva, creează pentru noi o lume acceptabilă, limitată. Nu putem trăi - fizic - într-o lume fără limite! (octombrie 1997) Românul actual funcționează pe două poziții extreme, ori un profund dispreț pentru ceea ce însemnăm, ori o infatuare nejustificată pentru merite iluzorii care intră mai curând în categoria defectelor. De fapt, noi nu știm că suntem cineva, noi simțim că suntem ceva. Interesant este că putem găsi cele două stări într-un amestec greu de imaginat în același om, de preferință în categoria intelectualilor - natura lor fiind mai capabilă de a primi stări duplicitare. Ce ne poate scoate dintr-un asemenea marasm? Ajutorul lui Dumnezeu bineînțeles, și efortul nostru de a face ceva, gesturi restauratoare, nu murdărirea puținelor lucruri ce-au mai rămas "intacte". (interviu în revista 22, februarie 1991) A nu-ți cunoaște limitele, chiar la cei mai buni oameni, e un lucru extrem de nociv. Paradoxal, lipsa de preconcepție trebuie să vină pe fondul unei cât mai bogate cunoașteri și trăiri a fenomenului și pe o cultură foarte serioasă. Intens mobilizați pentru rezistență, noi am descoperit într-o manieră paradoxală că adevărata forță și adevărata noutate rezidă în normalitate, în respirația naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară că în fața caracterului abstract al unei puteri politice ce vrea să guverneze fluxul vieții adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixându-ne atenția pe ordinea misterioasă - și prin asta inalterabilă - a lumii vii, vitalizată prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare. Mă pregătesc pentru acele lucruri importante, acele lucruri pe care dacă le-ai putea defini cu exactitate, nu le-ai mai face. E vorba mai degrabă de un scop inefabil, greu de formulat și cu atât mai valoros cu cât e mai greu de formulat. Mi-am ascuțit uneltele, m-am pregătit din punct de vedere al meseriei, totul pentru realizarea unei foarte mari mobilități, unei mari game de posibilități de expresie. Aș vrea să pot să realizez aceste lucruri. Un soi de sinteză românească. Eu am fost un om care a practicat o avangardă extrem de puternică și convinsă, am încercat o recuperare a ceea ce însemna spatele nostru, o înțelegere a întregului nostru background și mă consider mai pregătit sau mai îndrituit decât alții să vorbesc despre lucruri global. Din cauza asta spun că sper să ajung să realizez lucrurile pentru care m-am pregătit. Chiar și pentru moarte. O bună pregătire pentru moarte ar putea însemna o bună pregătire pentru realizarea unor lucruri mari. (interviu consemnat de Bianca Stuparu) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate