Tristă e lumea cînd începi s-o cunoști cu adevărat, dureroasă e realitatea cînd îți dai seama că în oceanul plin de fire de nisip unul din ele ești tu, amară e existența cînd conștientizezi că fericirea nu e decît un mit despre care se vorbește enorm de mult, despre care nu se știe mai nimic insă, tragică e clipa cînd ai doar un trecut gigant în urmă în care nu se reflectă nici urmă de farmec.Catastrofal este momentul când nu poți fi tu stapînul destinului tău și atunci când ți-e frică să cauți lumina în ochii altcuiva când ai tăi sunt seci.
…Tot timpul m-am temut de fericire, pentru că știam că următoarea minută îmi va rezerva ceva care m-ar putea schimba pentru tot restul vieții.
Fiecare însă percepe realitatea și modul de a trăi după capacitățile sale.Poți trăi o viață și să nu știi, să fii mort de fapt … pentru că superficialitatea nu te înalță niciodată.
Știți prin ce sunt frumoase florile? Prin faptul că se ofilesc când le vine timpul.. v-ar părea banal dar așa este.. pentru că asta ne demontrează că au fost vii cîndva , că au simțit și ele frumusețea soarelui, că au bucurat ochii cuiva înalțîndu-se… și au făcut-o tîrîndu-se de la început. Atunci cînd vîntul se transforma-n furtună și cînd ploaia lovea ca-n piatră s-au tîrît, au plîns.. cînd soarele a apărut s-au ridicat, au zîmbit lumii și doar peste un oarecare timp au îngenunchiat.. tot asa și omul…
E firesc ca să te înalți prin durere, tristețe pentru că asta constituie o parte din suflet ce ne leagă de eternitate.Fericirea își are timpul și locul sau și este o consecință a existenței, dar ce e existența? Nu tot o durere? Nu tot o patimă? Nu tot un chin?
V-ați întrebat vreodată de ce soarele răsare din pamînt și se înalță spre cer?ați vazut cum se ridică pentru a ne oferi căldură și lumină?e firesc ca să fie mai jos decît linia orizontului ca mai apoi să nu-l mai poți ajunge cu privirea..la fel si omul precum am spus.. zi de zi săpînd în suflet mii de morminte va găsi pînă la urmă unul plin de lumină și fericire ca mai apoi să se repete itinerarul și așa pînă-n ultimul moment al vieții sale.
Și pînă la urmă.. cum ai putea sa știi care este înalțimea dacă niciodată nu te-ai tîrît, cum ai putea s-o prețuiești cu adevărat? Cum ai putea să tinzi spre ceva ce-ți este asigurat? În acest caz nimic nu ar mai avea sens.De ce ar mai fi nevoie de cer, dacă nu ar fi pamînt? E un lucru evident care ne demontrează încă o dată că nimic nu e întîmplător și că te poți înălța doar avînd de unde să pornești, doar tîrîndu-te… ridicîndu-te de la pamînt ca să ajungi la cer.