agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-24 | |
(fragment)
...Și pentru că tot vorbeam despre literatura engleză clasică, să vă spun povestea a două sate. Desigur, parafrazez titlul unui roman al lui Charles Dickens, deși în povestirea mea este într-adevăr vorba despre două sate. Subiectul povestirii mele nu aduce nici pe departe cu subiectul vestitului scriitor englez la care fac referire. Iar cele două sate nu se află situate pe insula britanică veșnic verde, ci pe două continente diferite. Cele două sate nu seamănă prea mult unul cu celălalt, nici ca așezare, nici ca înfățișare, nici măcar ca mărime. Aș putea spune, mai ales ca mărime. Unul din ele a devenit comună în curs de a se transforma în mic orășel agro-industrial (unde oi fi auzit eu de fraza asta cu iz de paltin?), pe când confratele lui este în suferință gravă, chiar pe cale de dispariție. Putem numi cele două sate rude foarte apropiate totuși, purtând nume comun, fiind locuite de aceleași familii, vorbind... adică nu, aici se opresc asemănările celor două sate. Mai este ceva care le leagă: destinul aproape perfect asemănător al familiilor amintite anterior. Dar haideți să ridicăm voalul care acoperă tainic identitatea celor două sate (v-am fiert destul, nu?!?): este vorba despre satele Boian. Sunt situate aproximativ pe aceeași latitudine, cel puțin așa cred, nu am verificat niciodată pe hartă această afirmație. De fapt, nu va fi unica afirmație neverificată – nu am de gând să scriu monografia celor două Boiane (sau... Boianuri?), las pe alții să o facă, dacă nu au altceva mai bun de făcut. Unul dintre ele, hai să-i spunem EB (adică East Boian), a fost înființat cu foarte multă vreme în urmă. Nu știu dacă pe vremea lui Ștefan Sfântul, dar străbunicul oștenea în tinerețile lui pe la curtea împărătească de la Viena. În mod cert EB este înființat anterior lui WB (adică West Boian), deoarece WB a fost înființat de către săteni din EB, q.e.d. (quod erant demonstrandum, pre limba strămoșilor noștri... geți). Aici am putea folosi și expresia devenită între timp clasică, adică „a fost descălecat” – ceea ce nu este nici prea departe de adevăr, întrucât „descălitorii” sosiseră pe aceste meleaguri vestice fie călare, fie în căruțe cu coviltir (a nu se confunda vesticile „wagons” cu rudele lor estice, numite „șatre”). Mai toate rudele făcuseră acest descălecat, mai puțin străbunicul, care își făcea pe atunci veacul pe la Viena visând la o codană din EB. Așa se face că, nu mult după „dezcălecatul” rudelor în preeria canadiană, străbunicul se întorcea în EB să-și întemeieze familia. Pentru o vreme destinul celor două sate, ca și cel al familiei despărțite acum de un ocean, s-a desfășurat relativ asemănător. Cum ambele sate erau locuite de țărani români (muncitori agricoli, deh!), și nu există forță mai conservatoare pe fața acestui pământ decât țăranul român (tory englezi sunt niște bieți prunci alături de conservatorii noștri de țărani, iar pe conservatorii... progresivi canadieni nici măcar nu ar fi cazul să-i pomenesc în același context!), era și greu să se observe vreo schimbare într-o singură generație. Atât străbunicul din EB, cât și frații și surorile lui din WB își umpluseră casa de copilași care, la rândul lor, le-au urmat tradiția în mod conservator, bineînțeles. Astfel, satul vestic începuse să semene tot mai mult a sat – trebuie să recunoaștem că în prima fază, adică vreo două decenii, semănase mai mult a tabără... Obișnuiți de mici copii să dea cu sapa și să caute de vite (ca tot muncitorul agricol), au continuat să exceleze în această demnă îndeletnicire păstrată consecvent (folosesc acest cuvânt pentru a-l evita pe cel de „conservator”, folosit deja de câteva ori...) de-a lungul mileniilor de la deszcălecarea din copaci... Acum intervine prima piatră de hotar, bifurcare de drumuri și destine; cei din WB au început să se închiaburească! După ce au defrișat o pădure, apoi o altă pădure, apoi... și-au dat seama că ei nu mai sunt la fel ca rudele lor lăsate „dincolo”. De fapt, acum aveau fiecare mai mult pământ decât tot EB pus laolaltă! Așa că primul gest a noilor închiaburiți a fost tipic țăranului român, probabil tot atât de tradițional („conservator”...) păstrat de-a lungul mileniilor: și-au negat rudele mai sărace... Bunicul din EB și-a văzut de propria-i viață, împușcând imparțial ca tot românul, mai întâi pe Aliații dușmani și apoi pe Antanții dușmani, apoi „dezcălecând” și el o familie care în final avea să numere vreo 9 membri, în tot acest timp numărând sacii tot mai puțini cu pâine din tindă. („pâine” = „grâu”) Viața a mers înainte, cu voia Domnului, destinele celor două Boiane (Boianuri?) curgând paralel, deși pe alte planuri. Ambele sate au fost năpădite de alte nații, mai ales ukrainieni. Închiaburiții și-au adăugat trăsătura mai modernă (dar tot atât de tradițional-conservatoare românească) de „ciocoi”, începând să-și uite limba și tradițiile, devenind tot mai „ukrainiano-canadieni” și luptându-se cu Marea Criză și cu seceta. Þăranii țărani din est erau și ei în pragul unei Mari Crize, fără să o știe: venea Rusul! Așa că Bunicul, după ce și-a văzut soția și câțiva copii dispărând înainte de vreme, o fată cărată de ruși în Siberia și una fugită în Þara Mare (pe atunci) de frica tăvălugului roșu, s-a așezat îintr-o bună zi pe prispă cu o țigară în gură și s-a oprit tocmai în locul verde fără întristare... Acum viața satului EB a intrat pe o matcă comună satului vestic: țăranii au devenit tot mai muncitori agricoli (colhoznici adică, cu salarii) și au făcut saltul direct spre ciocoizare, fără a se mai opri în stadiul intermediar de „chiabur”. O explicație ar fi: lotul infim de pământ familial nu numai că nu se înmulțise, dar dispăruse chiar cu desăvârșire. În plus, rusul se hotărâse să populeze Taigaua cu chiaburi... Iată-l deci pe conservatorul de țăran român (scuzați pleonasmul involuntar) devenind un fel de „ukrainiano-rus”. Similitudinile continuă: româno-ukrainienii canadieni își uită limba (excepție: toți știu să pronunțe „Și fași?” , deși nu toți înțeleg semnificația frazei), pe urmă își schimbă numele, anglicizându-le, pe urmă își lasă biserica; româno-ukrainienii ruși (ukrainieni, acum) fac absolut la fel, cu o singură excepție: își rusifică numele.... E drept că știu mai multe cuvinte românești, și înțeleg semnificația frazei „Și fași?” Probabil pentru că una dintre cele mai înfloritoare îndeletniciri ale noilor ciocoi nu este cultivarea florilor, pe cum s-ar crede, ci contrabanda în fosta Românie Mare, ajunsă îintre timp la dimensiuni mult mai modeste... Și uite așa, povestea mea se apropie de sfârșit. Fostele sate românești Boian sunt tot mai puțin românești. Nici nu aveau cum să fie: tradiționalii lor locuitori au încetat să mai fie conservatori. Și-au negat lor înșine mai întâi, apoi celor din jurul lor, că sunt români. Cu timpul lumea i-a crezut, nu mai aveau nimic, nici o trăsătură măcar, tipic românească. Cu rudele mele Arthur, Metro, Neil, Adelaine, etc mă pot înțelege, suntem acum locuitorii aceleiași țări, vorbim aceeași limbă. Cu verii mei Boris, Vanea, Natalia, Nikolai aș avea nevoie de un translator să mă înțeleg, dacă o fi să mai vizitez vreodată satul în care s-a născut mama. Nici unii nici ceilalți nu m-ar înțelege de ce sunt trist când vorbesc despre cele două Boiane (Boianuri?) și mai ales de ce mă tem că îmi voi pierde și eu ființa de român. Dacă ar mai ști limba, mi-ar spune: „Și șe dacî, ăi? Ie mai ghini să uiți. Ai mai multi avantajî să fii luat di canadiez”. Așa, mă privesc tâmp și îmi spun „Și fași?” Cele două Boianuri (Boiane?) au fost două comunități. Au fost legate prin tradiții, prin limbă, prin artă și cultură, prin credință, prin relații familiale și de muncă. Au avut o vatră! Iar eu mă uit în jur și nu văd nici măcar acea vatră, iar comunitatea românească este atât de multe încât nici nu există. Cum să nu mă tem, stupid? Chiar sunt mai „multi avantajî” să fiu doar „canadiez”? Acum nu știu să răspund la această întrebare. Peste o generație o să știu răspunsul, dar nu o să mai conteze. O să-l spun celor din jurul meu și ei îmi vor răspunde, zâmbind tâmp: „Și fași?” Nota redactorului: Conferința a fost prezentată la festivitățile de comemorare a nu-știu-câți ani de testamentare a „dezscălecării” satului Boian, provincia Alberta, festivități la care au participat, pe lângă cei peste 300 de descendenți români ai primilor descălecători, oficialități locale, guvernamentale, ba chiar și din străinătate. Cu această ocazie s-a observat dificultatea de a găsi un translator care să traducă românului sosit din Boianul Ukrainean, în rusește, cuvintele spuse de profesor de pe scena improvizată. În schimb, oficialii români sosiți de la Ottawa au apreciat în mod deosebit posibilitatea de a discuta în limba maternă, după ce trebuiseră să asculte conferința predată în limba engleză, singura înțeleasă de cei prezenți, cu „mătușa Lisbeth”, decana de vârstă a satului românesc. Aceasta i-a întâmpinat, tradițional, cu pâine și sare, spunându-le, fericită: „Și fași?” ... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate