Stau acum in podul unei case parasite si la fel cum primavara isi asterne minunata mantie florala si eu incerc a imi asterne proiectiile gandului meu, proiectiile unui eu compromis. Afara ploua violent, apa strecurandu-se printre sindrilele vechi ale acestei case fara suflet. Intr-un colt apa picuranda formeaza un ocean al viselor mele…simt cum plutesc, dar cad deodata in abisul pe care il numesc suflet…si uite asa ma apropriu de subiectul care ma poseda –« ea »-…parc-o vad si parc-o simt aici langa mine, dar stiu ce mi-a fost destinat…ploaia nu se mai opreste, strigatele de durere ale picurilor care atingand pamantul dispar si formeaza un singur fir, firav de apa….poate o speranta, poate un nou inceput?…dar nu !…imi aduc aminte cum lacrimile infernului nu se opreau a curge si se stingeau in sufletul meu lasand in urma rani adanci care nu se vor vindeca niciodata, care sangereaza atunci cand crezi ca poti fi fericit. De cand „tu” ai plecat lasand in urma un lant al tristetii , care acum ma inconjoara nemaiavand scapare; fara tine, dragostea mea, viata e un infern inghetat. Sufletul mi-e mort…omorat de atatea vise spulberate, corpul fiind singurul lucru care ma mai desparte de tine precum un zid nemarginit. Nestemata pe care lumea o numeste viata e blestemul meu…acum beau dulcea otrava, eliberatoarea mea si cad lipsit de puteri pe betonul rece, dar placut al podului…patul meu de moarte; cu o ultima atingere a celui dintai picur ma sting precum scanteia care nu a reusit sa aprinda focul vietii. Afara ploaia se opreste, iar printr-o fanta lumina strapunge intunericul infinit luminandu-mi chipul rece, cenusiu. Acum urc o scara care pare infinta, dar stiu ca la capatul ei ma astepti, prima si cea mai pura iubire...ma imbratisezi,ma saruti si apoi dispari ca niciodata sa mai formam un singur trup, un singur suflet…dar te voi cauta oricum deoarece iubirea mea nemuritoare ma va calauzi si poate zeii mi-ar ingadui o ultima privire.