Nu m-am dus și nu cred că mă voi duce să văd filmul lui Mel Gibson.Pervertește, poate, cea mai frumoasă, cea mai înălțătoare , cea mai cutremurătoare poveste. O reduce la...gore.Și apoi, există suficientă violență, în fiecare clipă, în lume.Am și serioase îndoieli asupra regizorului- atâta știe, atâta poate. Iar în „Braveheart” în afară de arătatul fundului gol și un film mult prea lung și cu mult prea puține idei n-am văzut nimic.
Există minunatul film al lui Zefirelli pentru amatorii de frumos. Iar pentru cei revoltați există „Jesus Christ Superstar”. Sincer să fiu îl prefer pe ultimul. Nu numai pentru că sunt un fan Andrew Lloyd Weber ci și pentru că , pentru mine, e mai aproape de viziunea proprie asupra lui Hristos, e mai aproape de drama adevărată.
Și aici vine problema asupra căreia aș dori să mă opresc- apropo de un anumit tip de receptare. Sigur că suferințele fizice nu pot fi omise atunci când discutăm despre El. Dar a reduce totul la suferințele fizice ar însemna un mare bâlci cu vopsea roșie de Holywood. Și, din păcate, la atât se reduce Drama în viziunea multor contemporani- dovadă și modul de receptare de pe site. *
Ar fi însă mult prea trist și mult prea dur să reducem totul la sânge. Și la suferință. Și la durerea înfiorătoare a Crucificării.Pentru că Iisus nu este un zeu mort. Iisus nu este un motiv pentru „Știrile de la ora 5”
Eu văd altceva. Văd, în primul rând un Rege. Apoi, un Om neînțeles de către ai lui, de către propriul său popor. În JCS există un recital impresionant al lui Caiafa-nu pot să-l reproduc acum din memorie- ideea este însă simplă „el trebuie să moară pentru ca poporul să poată supraviețui- el nu aduce decât neliniște și probleme...” .Un Om „repudiat” și trimis la moarte din rațiuni de stat. Un Om care suferă pentru că nici unul din discipolii săi dragi nu-l poate înțelege. Pentru că , atunci, nu poate fi înțeles de nimeni. Tot în JCS merită ascultată confruntarea cu Iuda- e elocventă pentru această idee. E și o muzică superbă- și este mult mai puțin suc de roșii.
În al doilea rând, dacă examinăm premisele...un regățel de importanță secundară, undeva la marginea Imperiului Roman. Un Profet...unul din numeroșii profeți ai Israelului. Și unul din și mai numeroșii profeți din imperiu.Un Zeu ? Ei și ? Imperiul era plin de zei-pe lângă Panteonul moștenit de la greci s-au adăugat zeii tuturor popoarelor subjugate. Romanii l-au acceptat și pe Dummuzi, și pe Osiris, și pe Ishtar. Nimic nu pare să prevestească Împlinirea. Nimic nu pare să prevestească Focul, Puterea, Patima cu care se va impune Creștinismul. Nimic nu pare să prevestească Gloria Lui Eternă.
Și totuși...din marginea Imperiului până în inima Romei, până la Gloria universală- este Calea pe care a deschis-o el. „Dumnezeu al Armatelor, călăuzește-ne pașii” spunea Kipling. Și așa îl văd-ca pe un luptător și mai ales ca pe marele Învingător.


* E de semnalat articolul din ultimul Time care arată clar faptul că cele patru Evanghelii pun un accent foarte redus pe atuul lui Gibson-suferința dusă la extrem.