(fragment)

         ...Bineînțeles, asupra paternității acestei opere de excepție, Odyssea, există multe dubii. Existența fizică a poetului orb Homer este contestată de mulți, cum se va vedea mai departe. Iar analizele profunde întreprinse în ultima perioadă pare să indice existența în textul poemului a două surse diferite, numite „text A” și „text B”.
         Dincolo însă de aceste controverse, încă de la început poemul a stârnit discuții filosofice, pe marginea cărora îmi iau libertatea să digresez pentru câteva momente. Zic filosofii că nu întâmplător autorul/autorii se opresc în povestirea lor la momentul sosirii eroului acasă. Prin aceasta, Odyssease transformă din „Povestea lui Odysseus-Olysseus” în „Povestea drumului spre casă a lui Odysseus/Olysseus”. Urmașii au perceput această nuanță, cuvântul intrând în vocabularul mondial cu înțelesul de „periplu; călătorie aventuroasă și plină de neprevăzut.” Mai mult, în sens figurativ, prin „odisee” înțelegem drumul fiecăruia din noi prin viață, sau poate doar spre atingerea unui țel.
         Omul modern, și nu numai el, și-a pus întrebarea filosofică: „ce este mai important – scopul în sine, sau calea de atingere a acestui scop?” Omul, la începutul existenței lui, a echivalat răspunsul la această întrebare prin dualitatea „cauză – efect”. Scopul reprezenta „vrerea”, „pohta”, „dorința”, rar „visul”. Și răspunsul era imediat. Dacă „pohta” era, să zicem, o bucată mai cărnoasă, Omul apela la forța fizică pentru a o înșfăca înaintea altuia (respectiv, de la altul). Dacă lipsea forța fizică, apela la alte mijloace: troc, relații, furt, șpagă... Așa a pătruns în cultura omenească zicala „Scopul scuză mijloacele”, zicală ținută la mare preț, chiar și azi, de unii dintre noi. Exemplificări ale acestei zicale, vechi de când Omul, sunt nenumărate și o să trecem peste ele data viitoare. Aici să amintim numai faptul că „pohta” s-a manifestat atât în momentul „gustării fructului oprit” cât și, o generație mai târziu, în demonstrarea „dragostei frățești” dintre Cain și Abel... Făcând aici o paranteză, trebuie să subliniem că în ambele situații Omul a dovedit că rămâne neschimbat peste veacuri: de fiecare dată s-a grăbit să arate cu degetul spre altcineva; fie spre soție, fie împreună spre diavol... Să revenim.
         Încă din copilăria lui, Omul a observat precoce că viața este o succesiune de „pohte”. Unele mai mari, altele mai mici; unele stringente, altele de lungă durată... Unele finale, ca de exemplu Itaca pentru Olysseus, „sânul lui Avraam” pentru creștini, sânul vreunei hurii pentru muslimi, sau nirvana pentru hinduși. Altele, mai modeste: obținerea unei slujbe mai bune, posesia unei case într-un cartier „fără d’ăia”, a unui automobil „european”, a unui ceas „suisse”, sau a unei amante frumoase... Puțini, mai neadaptați realităților, au „pohtit” lucruri mai puțin palpabile: o prietenie durabilă, dragostea unei anumite persoane, respectul celor din jur, perfecțiunea într-un anumit domeniu...
         În tot acest timp, vechiul adagio, „scopul scuză mijloacele”, s-a manifestat cu persistență. Până când, și Omul chiar perfect adaptat a observat că în atingerea acelor țeluri cu adevărat importante, finale, nu poate folosi chiar orice mijloc. Spre totala lui dezamăgire, căile mai puțin ortodoxe nu sunt admise întotdeauna! Așa că, inventiv, a ierarhizat „pohtele”. În cele de maximă urgență, de exemplu: „să-i fie Lui bine, aici, ACUM”, continuă să folosească orice mijloc, în buna tradiție omenească. În schimb, în cele cu finalitate mai îndepărtată (și, aparent, fără folos imediat) folosește, reluctant, numai mijloace „permise” de conceptele etice, morale, religioase, tradiționale, pe care le acceptă fie doar aparent, „de ochii lumii”, fie tremurând de frica înfățișării în fața Judecătorului suprem.
         Analiștii au realizat că, de fapt, problema „odiseică” este mult mai subtilă. Scopul, țelul, „pohta”, au fost mereu clar conturate în mintea eroului. Pentru Olysseus țelul nu era cucerirea Troiei, așa cum era cazul celorlalte căpetenii ahee; ar fi pierit și el, ca și aceștia, imediat după atingerea scopului, sau nu ar fi întâmpinat poate nici un obstacol în revenirea lui în Itaca. Deci, pentru el scopul era întoarcerea acasă! Pentru aceasta trebuia încheiat cât mai repede războiul cu Troia și, drept urmare, a inventat „calul”. „Scopul scuză mijloacele”, deci în atingerea acestui scop parțial el nu s-a jenat să-și folosească „istețimea” pentru care era cunoscut printre greci. A plătit pentru asta cu alți zece ani de rătăcire.
         Þelul nu a fost nici cucerirea fericirii personale. O putea găsi în uitarea oferită de lotofagi, sau în bogăția oferită de Circe, sau chiar în brațele aproape zeiești oferite de Calypso. Ce îl făcea pe Ulysseus să se lupte cu oamenii, cu monștrii, cu forțele naturii, chiar cu zeii din ceruri, pentru a atinge acest țel, care pentru marea majoritate a oamenilor adaptați sau adaptabili nu spune nimic: întoarcerea acasă? Ce putea să-l atragă pe erou „acasă”? O insulă stâncoasă, semipustie, care nici măcar azi nu atrage prea mulți turiști? O soție îmbătrânită în singurătate? (pentru acea epocă, în care vârsta maximă obișnuită a unei femei nu depășea cu mult patruzeci de ani, Penelope era o femeie bătrână la cei aproape patruzeci de ani pe care putem bănui că îi avea.) Copilul, care între timp se transformase într-un tânăr războinic necunoscut? Averea tocată de pețitori? De neînțeles... Și totuși...
         Și totuși, acum ajungem la adevărata dilemă odiseică: „Ce este mai important, drumul sau sosirea acasă? Urmărirea persistentă a țelului, sau atingerea lui? Răspunsul la această întrebare este mult mai personal decât putem crede. Cei mai mulți, adaptații/adaptabilii, vor recunoaște că atingerea scopului este visul lor, „pohta” lor. Să facă cât mai mulți bani, de exemplu. Cum? Nu-și pot lua averile cu ei în viața de apoi? Ei, nu-i nimic, vor găsi ei moduri de a-i cheltui cât mai plăcut pentru propria persoană. O sticlă de vin de o mie, o casă de un milion, câteva mașini... Orice, care să-l diferențieze de restul semenilor, spre invidia și greața acestora... Sunt și copii care mor de foame? Suferă... dar ce poate face el? Are așa de multe cheltuieli...
         Deci, acesta este scopul, și se bucură când îl atinge. Ce va face după aceea? Nu este foarte important. Probabil va face alți bani. În mod cert, se va ocupa cu risipirea averii adunate (sau își va lăsa copiii să-l ajute în această lucrare nobilă). Va începe, cu timpul, să se gândească și la țelul suprem, final, dar nu deocamdată...
         Alții, neadaptabilii, găsesc că drumul este mai important. Cei care ard în drumul lor spre atingerea scopului, odată ajunși acolo se trezesc pustii. Ce a făcut oare Olysseus după întoarcerea acasă? Nu știm. Poate nici nu este important de știut. Era și el un om obosit și bătrân, de peste patruzeci de ani. După ce i-a închis, mai curând sau mai târziu, ochii Penelopei, o fi colindat singur țărmul pustiu al Itacăi, rememorând drumul lui spre casă. Așa o fi întâlnit, poate, un aed călător, și i-a povestit întreaga întâmplare...
         Ce se întâmplă cu Făt Frumos după ce își nuntește Cosânzeana? Nu mai are importanță. „Și au trăit ani mulți și fericiți, și trăiesc și astăzi, dacă nu or fi murit...” Scopul fusese atins, odiseea luase sfârșit, urma viața de zi cu zi; ce mai este de povestit despre aceasta?!
         Alții nu au nici măcar un scop foarte bine definit. Au doar un drum trasat cu grijă, și merg pe el în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda pericolului, în ciuda posibilității jertfirii supreme. Ce ar fi răspuns Leonida la Thermopile, sau Roland la Roncevaux, sub puhoiul dușmanilor? Dar Michelangelo, pe schela de sub bolta Sixtină? Dar Renoir sau Luchian, pictând cu penelul legat de mână? Un mare atlet, Paavo Nurmi, a răspuns: „Pierzi? Mergi mai departe! Învingi? Mergi mai departe!” Probabil toți ar fi răspuns, sincer: „să am eu grijă de drum, scopul se va împlini și singur. Negreșit!”
         Stimați auditori, nu este intenția mea să vă întreb în care categorie considerați că vă încadrați, așa că propun să ne întoarcem spre altă mare operă atribuită geniului numit Homer. Iliada...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

Deși Profesorul nu a insistat asupra întrebării, noi nu ne putem opri să ne întrebăm: în ce categorie s-ar fi încadrat cei care îi ascultau lectura? În ce categorie vă încadrați chiar voi, stimați cititori? Persoanelor perfect adaptate, sau pe cale de a se adapta vieții? Persoanelor neadaptabile? Grea dilemă...
Dar o întrebare continuă să-mi scormonească mintea, încă din momentul în care am venit pentru prima dată asupra acestui text inedit: de ce oare Omenirea își amintește numai și numai de aceste persoane neadaptate-neadaptabile, pentru care drumul, odiseea, sunt mult mai importante decât atingerea scopului? Oare pentru că scopurile lor, negreșit împlinite, sunt singurele care contează cu adevărat?