agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-05-03 | |
Sacralizarea este un moment anterior conștiinței religioase. Pe o treaptă primară de constituire a conștiinței umane, sacralizarea are un caracter eterogen la diferite grupuri și comunități umane. În cadrul acestei diversități există un element comun: sînt sacralizate noțiuni concrete, obiecte ale lumii reale, concretul senzorial.
Sacralizarea este un raport, o relație afectivă care se stabilește între om și obiectul sau ființa (mai tîrziu, noțiunea abstractă) venerată. La nivel uman primitiv se prezintă ca o relație izvorîtă din sfera afectelor.Capacitatea de a atribui caracterul sacru decurge cu necesitate din însăși natura ființei omenești, din limitele ei firești de parte a unui întreg, căruia i se vede subordonată și pe care nu-l poate controla. De aici prima formă de cunoaștere: cunoașterea magică, sincretismul valoric. Din gîndirea magică s-au separat treptat religia și arta. Element comun: afectul, trăirea, emoția, senzorialul. Un tip de cultură este stabil sau dinamic în funcție de forma prin care transmite o viziune, o Weltanschauung. Cele mai stabile forme sînt cea estetică(Frumos) și cea etică(Bine) investite cu funcție sacră. Esteticul și eticul pot fi forme ale conștiinței sociale și individuale și de asemenea valori.Formele estetică și etică pot avea valoare estetică și etică, pot avea funcție estetică și etică, dar și funcție sacră. Prin formă înțeleg aici structură*. Cînd o structură e înlocuită de o altă structură funcția poate rămîne aceeași.Structurile se exprimă prin norme sau reguli care nu funcționează de la sine. Există structuri ce posedă valori plus norme cu funcție sacră(la nivel ideologic).Astfel aș menționa aici sacrul ca eufuncție în societățile sumeriană, asiro-babiloneană, egipteană și ca disfuncție în societățile greacă și romană; sacrul apare iarăși ca eufuncție în creștinismul evului de mijloc, sec. IV-XIII și ca disfuncție începînd cu Trecento(sec.al – XIV-lea european). Reforma constituie, astfel, primul mare pas spre laicizarea ideologicului prin deplasarea accentului de pe universal(catholicus) pe individual(protestantism). Valorile gnoseologice(Adevăr) prin faptul ca se pot dovedi false sau imperfecte iau parte la structuri instabile în care normele pot exista de sine stătător cu o funcție laică la nivel ideologic.Funcția sacră în acest caz e poate să apară facultativ.Aici aș aduce în discuție o afirmație privitoare la fenomenul valorilor în cultură: „De ce valorile morale, religioase, estetice și filosofice apar subit unui etos nou, drept nonvalori?”(1 Aș zice eu, nu apar subit; etosul nou nu răsare nici automat din cel vechi, nici independent de el. Astfel, nu valorile vechi intră în conflict cu cele noi, ci însăși valoarea inițială prin propria desăvîrșire intră în faza de declin, trece în contrariul ei.Moartea unei valori este negativul ei, nonvaloarea.În lupta care se dă nu valoarea nouă se opune valorii vechi(inițiale sau anterioare), ci nonvaloarea caută să distrugă, să surpe stabilitatea valorii; neagtivul tinde să anuleze pozitivul. Valoarea nouă nu poate nega o valoare anterioară(așa cum nu poate să apară din nimic), ci să-i conteste locul central într-un moment în care aceasta din urmă e epuizată în forme, iar funcția sa nu mai corespunde la nivel ideologic Necesității. Așadar, valoarea nouă nu izgonește valoarea anterioară din cultură, ci o împinge doar pe planul secund, îi modifică conținutul. Forma estetică apare astfel ca prima modalitate de a adora întregul. Arta sumeriană, asiro-babiloneană, egipteană, indiană, chineză, greacă, romană chiar și arta maya, inca, aztecă oare ce reprezintă dacă nu chintesența unui tip de societate – societatea antică, sub semnul unei valori centrale, Frumosul ?! Perfecțiunea, desăvîrșirea, vigoarea unei civilizații și culturi, iat-o în arta lor! Există valori religioase, morale, filosofice în aceste societăți vechi, dar ele vin să ajute la susținerea unui nucleu central, copleșitor prin măreția sa, esteticul. Astfel, tipul de cultură antică reprezentat de valoarea estetică cultivă în sculptură, arhitectură, pictură, literatură deopotrivă subiectul uman și cel mitologic. Monumentalitatea, grandoarea, colosalul artei antice, fastul ceremoniilor în viața demnitarilor, regilor, vizează în primă și ultimă instanță sfera psihologicului, declașarea unor stări afective cu scopul de a impresiona, ului, copleși, domina supușii sau înspaimînta pe invadatori. A se vedea statuile de animale reale sau fantastice ale Babilonului, Egiptului, Greciei, etc. În epoci în care religia nu are un caracter de masă (ex.lumea antică) funcția sacrului o deține arta. De aici două trăsături contradictorii ale artei antice: realism și fantastic. Realismul în artele vizuale urmărește imitarea naturii umane și animaliere în proporțiile colosalului. Statuile grecești și romane ating 30 metri (Colosul din Rodos și respectiv 37 m. Colosul lui Nero). Exagerarea dimensiunii naturale vizează emoția psihologică, în primul rînd și abia, în al doilea rînd emoția artistică. Atunci cînd realul nu e suficient de convingător sau, mai bine-zis, pentru a întări, accentua forța simbolică a realului se creează fantasticul: sfincși, gorgone, centauri, meduze ș.a. Tipul de cultură medievală al cărei ideal valoric este cel moral ar însemna să nege cu desăvîrșire esteticul. Ei bine, nu o face. Îi schimbă, însă, conținutul. Arta nu mai reprezintă conținuturi umane și mitologice, ci virtuți morale, religioase. Părinții bisericii grecești(Sf. Grigore din Nyssa, Sf. Vasile, Sf. Grigore cel Mare) au conceput pictura creștină ca pe o carte în imagini, menită a fi citită de cei necultivați. Grigore din Nyssa, influențat de Cicero („poezia e o pictură care vorbește, pictura o poemă mută”), afirma că „pictura mută vorbește pe ziduri”. În secolul al IX-lea patriarhul Nichifor susținea că ”vederea conduce mai bine la credință decît auzul”. Arta renascentistă nu se ridică împotriva moralei medievale, ci împotriva conținuturilor ei abstracte; subiecții morali nu mai sînt abstracțiuni biblice, ci individualități umane în straie biblice. Renașterea nu modifică decît esența moralei medievale, mai rar formele. Astfel, în tipurile de cultură antică și medievală, valoarile estetică și , respectiv, etică apar în umbra idealului religios. Tipul de cultură burgheză proclamă ca ideal valoric, cunoașterea, cercetarea legităților fizice și biologice. Cunoașterea științifică, tehnică, teoretică nu se poate însă sustrage unei finalități ideologice. Chiar cînd nu e cerută de economic, de social, ea nu exclude, explicit sau implicit, elementul moral, social, politic. Dacă umaniștii, precursori ai Renașterii, nu-și propuneau opera de popularizare a studiului și cercetarii pentru emancipare culturală a societății, iluminiștii, dimpotrivă, s-au constituit în celulă ideologică a Europei vremii lor. Pe măsură ce cunoașterea științifică se separă în discipline de sine stătătoare, se fragmentează, se specializează, dobîndește obiect și metodă de cercetare, iar filosofia încetează de a mai fi știință universală, valoarea gnoseologică se autonomizează, se emancipează de elemnetele morale, politice, estetice. Această îndepărtare de ideologic o apropie, însă, de economic; știința -cercetarea tehnologică, ștințifică - devine factor de producție. În stadiul monopolist al societăților industrializate îl putem parafraza pe F. Schiller astfel: „Știința NU mai e o zeiță, ci o vacă de muls.” În capitalism ideologicul are o structură contradictorie fiind dinamic și în devenire; dintre toate formele conștiinței sociale, știința, forma gnoseologică este cea mai puțin stabilă. Astfel contradicția culturii burgheze e flagrantă cîtă vreme, Adevărul -știința- valoarea fundamentală în acest tip de societate, nu încape în cadrul mult prea strîmt al unei concepții despre lume (Vechiul și Noul Testament, budismul, islamismul, ș.a.) proprii antichității și societăților feudale. Echilibrul, stabilitatea societății capitaliste ca sistem nu sînt astfel date de structura ideologică, cît de cea economică. De aici, paradoxul creat de știință: știința ca factor de producție, de progres și stabilitatea socială și tot știința ca element ideologic subversiv, dezintegrator al structurii sociale, de instabilitate sistemică. *structura aici nu e tratată ca sistem autoreglat independent. Structura stabilă e forma de echilibru final sau momentan stabil al unei dezvoltări anterioare mentale sau sociale. Structurile intelectuale, teoretice și cele sociale sînt structuri în devenire. Structura are o funcție. 1)C. I. Gulian „Structura și sensul culturii”, București, Editura Politică, 1980, p.119 © Elena Malec, București, iunie 1982 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate