Citeva idei despre poezie

Intre formele culturii, poezia acumuleaza probabil cel mai considerabil numar de prejudecati. Nu oricine isi permite sa vorbeasca despre proza, cu atit mai putin despre filozofie. Insa mai toti vorbesc despre poezie, si cu cit vorbesc mai multi, cu atit mai mult de suferit are insasi poezia. Recent am asistat la o asemenea demonstratie, si, de unde pina atunci apreciam poeziei dimensiunile reduse, mi-am dorit brusc ca orice poem scris de atunci incolo sa aiba sute de pagini, si sa fie atit de abstract, incit asemenea trogloditi sa nu-si permita sa citeasca decit titlul. Desigur, gindurile mele de-atunci n-aveau nici o tangenta cu realitatea. Ba chiar ideile mele, dupa cum va veti convinge, sunt de-a dreptul contrarii sentimentelor de-atunci. Dealtfel, judecind la rece, cu cit un poem va fi mai abstract, indiferent de lungimea lui, cei care simt nevoia sa vorbeasca despre el, indiferent de aberatiile pe care le desfasoara, cu atit mai mult o vor face. Ba chiar am adeseori sentimentul ca ceea ce numim arta abstracta a realizat maximul in materie de mediocritate a aprecierii.

1. Inspiratie si tehnica

Un prim aspect pe care trebuie sa-l subliniez in legatura cu poezia este urmatorul : poezia consta atit din inspiratie, cit si din, subliniez, tehnica. Nu exista mare poet fara tehnica, nu exista poezie in stil mare fara tehnica. Relativ la inspiratie, prea putini sunt cei care sa nege acest aspect. Insa tehnica poeziei este negata cu inversunare, ca si cum poezia ar consta doar in sugestii irationale, iar daca ar exista aspecte rationale, acestea ar fi accidentale, neconstructive. Total fals : atunci cind spunem ca un poet are un anumit stil, acest cuvint stil nu denota ceva abstract, nepalpabil, ci e ceva concret, gindit, construit : silul e tehnica si tehnica se implineste prin stil. Pe cei care sustin pina in pinzele albe ideea poeziei ca inspiratie pura ii intreb atit : ati vazut oare zei scriind poezii?
Consecintele unei asemenea pozitii sunt urmatoarele : avind la baza si o tehnica, poezia nu este chiar atit de departe pe cit se crede de filozofie sau de stiinta. Exista poeti, si voi da exemple convingatoare, care ar fi putut face fata lejer cerintelor unei cariere stiitifice sau filozofice. Iata-l spre exemplu pe Nichita Stanescu. Arareori intilnesti un poet mai tehnic decit Nichita. Dealtfel cind Nichita Stanescu s-a dus la Bucuresti pentru a-si sustine examenul de intrare la facultate, gindul lui se indrepta spre Politehnica. In ultimul moment s-a razgindit, uimindu-i pe cei de acasa, cind le-a spus, la intoarcere, ca este student la facultatea de Litere si Filozofie. Dealtfel implicatiile efective ale stiintei si ale matematicii sunt evidente in poezia lui Nichita, si trebuie sa ai o vointa teribila sa nu vezi toata constructia, toata tehnica, toata ambitia care, alaturi de inspiratie, sta la baza marelui stil al lui Nichita Stanescu.
Multi se intreaba cum de-a putu Gellu Naum sa scrie atit timp cit a scris. Cum sunt posibili peste saizeci de ani de poezie? Pentru mine misterul nu e atit de adinc. Atunci cind ma gindesc la stilul marelui poet Gellu Naum imi spun : iata un stil care timp de saizeci de ani a facut posibila inspiratia. Unora le-ar suna paradoxal : stilul, tehnica deci, face posibila inspiratia. Adevarul acesta este : nu exista decit prea rar pentru a putea vorbi de o exceptie de la regula inspiratie mare in absenta unei tehnici bine puse la punct. Tehnica forteaza inspiratia si-i creeaza posibilitatea. Fara o tehnica adecvata, inspiratia exista doar intr-un mod virtual. Tehnica obiectiveaza inspiratia. Nu exista poet fara un mestesugar.
Asadar misterul longevitatii creatoare a lui Naum apare cu mult mai clar, insa, desigur, fara a fi total luminat : Gellu Naum, printr-o tehnica pe masura, printr-un stil de mare clasa, a facut posibila o atare inspiratie. Fara a fi fortata, o asemenea inspiratie “nu s-ar fi dat” nici macar lui Gellu Naum.
Nu trebui sa exageram. Au fost voci, din teritoriul poeziei chiar, care parca au fortat nota : Coleridge, spre exemplu. El sustinea ca poezia, asemeni criticii literare, “isi datoreaza intregul ei farmec... principiilor filozofice ale Metodei”, unde prin Metoda Coleridge intelegea un set de canoane deduse din insasi natura umana. Atunci cind spun ca poezia consta in inspiratie si in tehnica, prin tehnica inteleg acel tip de constructie care are scopul efectiv de a forta inspiratia. Nu exista tehnica poetica inafara inspiratiei. Cind ma gindesc la Metoda despre care vorbea Coleridge si pe care el o vedea ca elementul comun al criticii literare si al poeziei si probabil n-o diferentia prea mult de metoda filozofiei sau a stiintei, ma gindesc la o metoda care forteaza ratiunea, nu inspiratia. Sau si inspiratia, dar, oricum, intr-o masura cu mult mai mica decit ceea ce eu numesc tehnica poetica.
Si pe deasupra, atunci cind spui Metoda, te referi la ceva care poate fi invatat, transmis mai departe, cum se intimpla in cazul stiintei sau al filozofiei. Tehnica poetica nu poate fi insa transmisa sau invatata - ea este o creatie strict individuala. Completez astfel zisa de mai sus : nu exista poet fara un mestesugar care sa-si inventeze propriul mestesug.
Asadar nu sunt de acord cu punctul de vedere al lui Coleridge, intrucit cred ca exista o tehnica filozofica si stiintifica fundamental diferita de tehnica poetica.

2. Sensibil si ideatic

Un al doilea aspect la care ma voi referi este urmatorul : poezia consta atit in imagini cit si in idei. Nu exista poezie, iar cind spun poezie nu ma refer la o poezie individuala, ci la un univers poetic, la un ansamblu unitar de poezii, care sa nu apeleze la imagini, precum nu exista poezie care sa nu apeleze la idei. Nu exista poezie pura nici intr-un sens, nici in celalalt. Poezia este, din acest punct de vedere, daca vreti asa, impura.
A reduce expesia poetica la o insiruire mai mult sau mai putin constructiva de imagini, fara sa incerci pe alocuri sa extragi din desfasurarea lor un sens mai general, e o naivitate. De o asemenea greseala isi da seama si Tudor Vianu atunci cind spune : imaginea poetului este pretuita in sine, in timp ce imaginea filozofului este pretuita pentru sensul ei, care o depaseste, revenind cu adaugirea : la adevaratii poetii imaginile sunt totusi purtatoarele unui sens general. Asadar, chiar daca nu isi organizeaza sistematic discursul ideatic, sau chiar daca nu exista cu adevarat un discurs, ci doar idei separate, neinchegate, poezia nu se poate desparti totusi de ideatic. Insa interesele legate de cunoastere, reiau remarca lui Vianu, ramin in cazul poetilor secundare.
Cind spun imagine inteleg aspectul sensibil in general al poeziei. Cind spun idee inteleg aspectul rational. Exagerarile s-au intins in ambele parti : Ernst Platner, un estetician din sec. al XVII-lea nu reusea sa vada in faptele esetice decit o prelungire si un ecou al placerii sexuale. Filonul cel mai puternic insa de idei in aceasta directie pleaca de la hedonistii antici, de la teoria artei-placere, artei-curtezana, teorie care il obliga pe Platon sa excluda poetii din cetate si care il determina sa spuna ca arta apartine partii inferioare a sufletului (sediu al senzualitatii si al pasiunii brute, in timp ce partea superioara, nobila, era cea rationala).
Filonul contrar de idei porneste din antica teorie pedagogica a artei, arta devenind astfel, din curtezana, pedagog. Culmea este atinsa insa in filozofia romantica, printr-un Schelling spre exemplu, care pleda pentru o unitate de continut intre filozofie si arta si care spunea : “poezia nazuieste catre acea frumusete increata si nemuritoare care este unul si acelasi lucru cu adevarul”.
Am tinut sa trasez liniile de forta ale ambelor atitudini extremiste in fata aspectelor privind sensibilul si rationalul in poezie, tocmai pentru ca ambele mi se par gresite. Si au fost dintotdeauna si esteticieni care au remarcat aceasta anomalie. Nu exista poezie a sensibilului pur, la fel cum nu exista poezie a intelectului pur. Este o conlucrare la mijloc, un joc suplu intre imagini si idei, unul sincer si gratuit, dincolo de ambitiile filozofiei sau ale stiintei. Iar daca unora li se pare mai firesc sa se refere la poezie ca la ceva tinind strict de sfera sensibilului, orice amestec al ratiunii aparandu-le ca demistificator, nu-mi ramine altceva de facut decit sa le tolerez, sa le inghit ignoranta, caci de respect nici nu se pune vorba.

3. Unitate si verosimilitate

Cind vedem o poezie de-a lui Bacovia sau de-a lui Stanescu, putem spune, in marea parte a cazurilor, cui ii apartine. Acest lucru se intimpla tocmai pentru ca universul poetic este unitar. Asta inseamna ca exista niste linii directoare, ca exista un schelet pe care se construieste un univers poetic, ca acel univers poetic are o structura a sa.
Blaga facea o urmatoare distinctie : spunea ca opera de arta este o lume aparte numita cosmoid, nu microcosmos. Microcosmosul are la baza legile lumii date, in timp ce cosmoidul are la baza categoriile abisale de care este impregnata orice opera de arta.
Nu vom discuta teoria lui Blaga, insa vom retine acest aspect : universul poetic este un cosmoid, nu un microcosmos, adica el este un univers, dar nu ca parte sau ca o continuare a celui real. Are deci unitate si, daca te situezi intre liniile lui, este verosimil. Fara unitate nu s-ar putea vorbi de un cosmoid, ca sa folosesc terminologia lui Blaga. Iar unitatea, din care decurge si verosimilitatea universului poetic, sunt reflexii ale rationalitatii creatiei, mai degraba decit ale irationalitatii, sub orice forma am intelege-o pe aceasta din urma : inspiratie, intuitie etc.
Asadar, unitatea universului poetic, deci existenta lui, pentru ca despre un univers poetic nu cred ca putem spune ca exista daca nu este unitar intr-o oaresicare masura, se leaga intim de problema tehnicii de care vorbeam undeva mai sus. Universul poetic e ceea ce este construit, printr-un aport, as cuteza sa spun, mai important al ratiunii decit al insipiratiei. Spuneam ca tehnica forteaza inspiratia, ca o face posibila. O structura oaresicum conturata de univers atrage dupa ea inspiratia. Intre liniile unui univers poetic serios exista mult spatiu pe care inspiratia sa-l umple.

4. Coerenta, logica

Din cele prezentate mai sus decurge urmatorul atribut al poeziei : coerenta, logica poeziei chiar. Vor fi nedumeriti unii – cum: poezie si logica? Am precizat ca actul creatiei are ceva rational, prin ceea ce numeam tehnica poetica; am precizat deasemenea ca insusi textul poeziei contine aspecte ale ratiunii, prin acel ideatic de care vorbeam mai sus; deasemenea, spuneam ca in ceea ce priveste unitatea unui univers poetic aportul ratiunii este cel principal. Atunci cind vorbesc de o logica a poeziei nu ma refer la logica aristotelica sau la o logica similara. Folosesc cuvintul logica in continuarea cuvintului coerenta, tocmai pentru a sublinia, a intari acest atribut esential pentru mine : coerenta unui text poetic. Vorbesc de logica poetica tocmai in sensul in care s-a vorbit in psihologie de o logica a sentimentelor. Nu cred ca aduc prejudicii poeziei, pentru ca atunci cind spun ca ea are o logica nu o apropii nepermis de mult de sfera ratiunii.
Cindva mergeam pina mai departe : spuneam chiar ca elementele unei poezii sunt argumentele care sustin ideea poeziei, iar prin ideea unei poezii intelegeam nu numai idei in sensul de produse ale ratiunii, ci si imagini, sentimente etc. – era la mijloc o conventie de limbaj. Merg si acum, poate nu chiar pina acolo, dar pina undeva foarte aproape : pina acolo unde ma duce, singura, ideea de coerenta in sens tare, de logica poetica deci, a unui text. Renunt oaresicum la ceea ce sustineam cindva in legatura cu ideea poeziei sustinuta de argumente din cauza unei prea mari asemanari, si deci a unei prea mari posibilitati de confuzie, intre logica in sens strict si logica despre care vorbim noi aici.

Ma voi opri aici, constient ca am reusit sa spun ceva, nici pe departe insa destul. Cred ca am reusit sa schitez citeva aspecte esentiale ale poeziei, aspecte ce reprezinta credinte intime de-ale mele. Cred sincer ca revenind asupra subiectului voi reusi sa fiu din ce in ce mai aproape de ceea ce mi-am propus; cred ca voi reusi sa descifrez ceva din ceea ce pentru unii este un mister atit de sumbru ca acela al poeziei, tocmai pentru ei ignora. Si sunt intr-un fel puternici. Chiar cred asta : ignoranta presupune un anumit tip de putere.