agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4132 .



Capra
eseu [ ]
Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni Colecţia: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-05-22  |     | 



Apariția caprei vecinului și evoluția ei
(Fabulă caprină)

         ...Deci, începând cu această conferință și... nu știu precis când, probabil până când mi se va rezilia contractul - voi trata despre acest deosebit, aș spune excepțional de interesant subiect: apariția și evoluția sus-numitei capre. Aș fi ales să vorbesc despre devoluția și dispariția caprei noastre, dar cine dă - măcar o ceapă degerată - pe acest subiect? Având în vedere interesul dumneavoastră liber exprimat - dar și extinderea contractului cu organizatorii seriei de conferințe, trebuie să recunosc - voi trata, deci, despre acea blestemată capră a vecinului...
         Prima dată când am devenit conștient despre această realitate tristă a spațiului mioritic - devoluția caprei noastre - a fost tocmai pe vremea când interesul mi se îndrepta mai ales spre căprițe; nici destinul propriei capre, nici cel al caprei vecinului nu-mi trulburau la acel moment somnul! Și cum se întâmplă în astfel de momente, în care dormi nepăsător și rece, visând la căprițe zglobii, iată că veni la mine un coleg (i-aș spune prieten, dar nu merită) să-mi zică vreo două (ba chiar mai multe) despre dobitocia „ălora” de la Putere. (Devenise deja înțelept să nu-i pomenești pe nume...) Astfel s-a născut această fabulă. Pentru a rămâne în spiritul fabulei, le vom spune, deci, în continuare, „dobitoace”. Nici nu știu cum le-aș putea spune altfel...
         Acel coleg-aproape-prieten lucra pe la o „întreprindere” (toate erau „întreprinderi”, de-ți era mai mare dragul! Un popor de „întreprinzători”, românii, ce mai...) unde gazul nu era ars în totalitate de pomană, ci era învățat să alerge pe conducte - sau cam așa ceva. Și alerga gazul metan ce alerga, până dădea să intre la alde mine sau alde tine – cei norocoși să ardem gazul la sobe, și nu vreun leaț din gard... Dacă aș fi fost interesat în capre și nu în căprițe, aș fi știut de atunci că acel gaz miraculos (care ARDEA) luase în ochii vecinilor cu lemne, butelii, curent și alte de-alea o înfățișare extrem de caprină – drept care mi-l doreau „mort”. Noroc că l-au împușcat pe Dobitocul Suprem, că era sa li se împlinească ruga! Abia mai sufla bietul gaz...
         Ei, și pe când să năvălească capr... scuzați, gazul, în casă, dădea printr-un fel de cutie – a cărui rost nu-l prea știu, dar știu că avea niște foale. Așa le zicea quasi-prietenul meu, de felul lui codrean. Mai pe înțelesul nostru, cei de prin alte părți ale minunatei noastre patrii cu limbaj unitar, un burduf. Iar acest burduf, nu știu din ce cauze (oricum nu are importanță de ce), avea o membrană „prefabricată” din piele de caprioară.
         În acel moment, cu mintea încă la căprițe, căscând plictisit – precum o văd pe doamna de pe rândul trei că procedează chiar în acest moment, l-am întrebat pe așa-zisul prieten exact așa cum ați întreba și dumneavoastră dacă ați prinde puțin curaj: „Și ce dacă?!” Păi stați puțin și ascultați, căci nimic nu-i spus la întâmplare. Pot găsi cel puțin o jumătate de duzină de motive pentru care această fabulă banală despre niște foale cu membrană din piele de caprioară poate deveni interesantă, dar mai bine vi-l spun pe cel real!
         Se întâmplă că în una din acele vestite ședințe de tristă amintire, în care limbile băteau mai ceva ca toaca de la Sâmbăta de Sus, un dobitoc mai mintos, sosit tocmai de la Centru, să vină nu singur, ci cu o idee! Cum dobitocul respectiv era mai mare și mai puternic decât celelelate dobitoace prezente, cele din urmă nici „cârr” nu îndrăzniră să spună, d’apoi să behaie... Zice, deci, acel mare dobitoc, că e păcat de atâtea căprioare sacrificate (aici a băgat câte ceva și despre „tovarășul Labiș”, sacrificat și el prematur, dovedind astfel că secretara care îl însoțea în „delegație” avea nu numai trup de silfidă, ci și suflet gingaș…) Mai ales că mulți copii se lăsau atrași de propaganda deșănțată americană, ajungând să iubească această fiară de pădure (se referea, probabil, la „Bambi”…). Unde mai pui că niște dobitoci din vest (altfel de dobitoci…) refuză să mai importe faimoasele contoare românești pe motivul neprincipial că acestea ar avea membrana din piele de căprioară… Așa că el propune ca pomenitele membrane să se fabrice de acum (de atunci, mai precis) încolo (încoace, mai precis) din piele de capră. Doar căprioara este tot un fel de capră!
         Dobitoacele prezente, preocupate să aplaude furtunos și revoluționar, nu au îndrăznit să atenționeze dobitocul vorbitor că firava căprioară se înrudește mai mult cu lăptoasa vacă. Poate nici nu știau… Dar mai ales, mult timp după ce acel mare dobitoc pornise, însoțit de gingașa și silfida lui secretară, spre alte zări, să dea și altora niscai indicații prețioase „de la Centru”, dobitoacele de rând prezente la acea ședință de pomină nu au știut un „amănunt”, o scamă de informație ținută atât de bine ascunsă de ochii… aș fi zis „dușmanilor”, dacă informația ar fi fost la îndemâna „pretinilor și tovarășilor”. Dar nu era…
         După o vreme, căci știm cu toții că „încetul cu încetul se călește oțelul” (sau cam așa ceva), un dobitoc mai mărunțel a reușit să afle (mai mult din întâmplare) din „croncănitul” altui dobitoc de pe altă cracă ceea ce i se trăsese sarcină să afle: numărul caprinelor în înfloritoarea noastră patrie! Ei, ia să vă văd! Cam câte capre credeți dumneavoastră că s-or fi zbânțuit pe plaiurile mioritice în acel an de grație? Ma refer la capre, nu la căprițe… Pot să pun pariu că nici prin cap nu vă trece… dar nu o fac, căci oricum știu că nu mă aleg cu nimic. Așa că o să vă „deconspir” această informație ținută la mare secret: vreo 3800 (recensământul caprinelor din ’79)
         Atunci am uitat (pentru câteva momente – nu din cale afară de istorice – de căprițele mele și mi-am îndreptat atenția spre caprele noastre. Aș fi putut bănui că acesta ar fi fost numărul exact. De exemplu, în satul lui tata, unde creștea tot ce vrei și nu vrei, doar „a lu’ Constantin” aveau vreo două capre. Le creștea „cea Batrână”, despre care unele gaițe din sat cârâiau că nu ar fi chiar „pură” (se refereau mai ales la rasă, nu neapărat la faptul că bunica Constantinilor nu se spăla prea des…). Mai mult, în afara acelor capre, tot ce îmi mai aminteam erau capra cu iezi a lui Creangă, caprele râioase ucise (idem), cea adusă în casă (la indicația prețioasă a rabinului cel mintos), și de cea care crăpa piatra în patru („Crapă-i-ar și capul caprei în patru/Precum și piatra a crăpat în patru” – exercițiu lingvistic la care vă invit și pe dumneavoastră... nu, nu acum, după conferință!). De asemenea, din discursurile Celui Mai Mare Dobitoc, când bietele capre erau aduse (printre împroșcături de salivă) în același context cu blândele mioare, sub forma - celebră pe atunci, „ovine și caprine”. Și, bineînțeles, cea din curtea vecinului...
         Dar să vedem cum a rămas cu biata capră din fabula noastră – dacă nu v-ați pierdut cu totul interesul față de ea... Păi, a continuat să piară, neștiută, făcându-ne să stăm mai mult ciopor pe gard să vedem ce naiba se mai întâmplă în ograda vecină. Cum era necesară (dacă îmi aduc bine aminte - dar accept corecții) pielea unei capre pentru vreo 20 de membrane, iar producția de contoare (inclusiv pentru export) era „planificată” la 100,000 pe an, o simplă socoteală (nu-i nevoie să fim matematicieni pentru asta...) ne arată că toate caprele naționale nu ar fi ajuns „planificării”. Unde mai pui că era nevoie de foarte mult curaj, iar dobitoacele nu au excelat niciodata în acest domeniu (nici în altele, de altfel), să îl faci pe Cel mai Mare (așa-și-pe-dincolo) să renunțe la faimoasa lui frază („ovine și caprine”) de care era așa de mândru! Câteva caprine mioritice tot trebuiau să rămână, așa, de sămânță măcar, căci deh, orișicum... Și s-a găsit o soluție (soluții se găsesc întotdeauna când îți aperi „șezutul”...) Probabil, fabulez eu (v-am spus că aceasta este o fabulă?...), dar un Mare Dobitoc s-a dus la Cel Mai Mare (așa-și-pe-dincolo) și i-a spus: Preaiubite așa-și-pe-dincolo, am două vești. Una bună și una rea... Știu că nu vă plac veștile rele, așa că mă grăbesc să vă încredințez, cu mândrie patriotică că (așa zicea ăla, nu eu, așa că nu va mirați de cacofonie...) vestea nu este chiar așa de rea, poate fi chiar remediată – prin vestea bună. Deci, trebuie să ne facem autocritica și să recunoaștem că pielea de „caprina carpatica” nu poate fi folosită la foalele (scuzați, burdufurile) de la contoare. E prea groasă! Prea de toval! Vom lua măsuri, prea iubite așa și pe dincolo, să o fragezim încă din starea naturală, să o îmbunătățim calitativ... Între timp, vom aduce piei de capră din Mongolia...” „Mongolia?”, s-o fi bâlbâit mirat (sau viceversa) Prea așa-și-pe-dincolo, încercând să-și amintească dacă, în periplurile lui mondiale, ajunsese și pe acele coclauri binecuvântate cu caprine și Cuvântul lui Marx. „Da, Prea-așa-și-pe-dincolo. Ar mai fi fost și capra din Afganistan, dar prietenii noștri ruși au pus deja ochii pe ea. (Pe țară, nu pe capra afgană...) Așa că frații mongoli, în spiritul cooperării internaționale a prolet...” „Bine, bine!”, l-o fi oprit acel Prea (așa-și-pe-dincolo), căruia nu-i plăcea să audă fraze sforăitoare în gura altuia. Oricum, își amintise că vizitase acea țară uitată de Dumnezeu, care nu fusese în stare nici măcar s-o „doctoricească” pe savanta lui soție. Căzuseră ceva capete atunci (de mari Dobitoci) pentru că nu informaseră la timp de această lipsă capitală la Ulan-Bator (Universitatea…)
         Așa am ajuns să vedem capra vecinului – chiar de peste mări și țări, murind și ea, ba chiar mai dihai decât capra noastră. E drept, ei aveau (și au) capre mai numeroase decât noi, lor nu le pasă, ba chiar întorc moartea caprei în joacă – tăvălind-o prin praf și bătându-se pe ea, de bieții specialiști români ajunși pe acolo nu mai sunt în stare s-o deosebească de un stârv de yak. Dar ce importanță avea aceasta? Ce dacă pe el (vecinul mongoloid) nu îl afectează moartea caprei? Ba chiar îl bucură?! Noi aveam marea satisfacție de a-i vedea capra murind! Asta ne mai alina suferința, puteam înghiți mai ușurați amarul vieții ce-o duceam. Mureau așa de multe la noi, că era vital să vedem și câte o capră de vecin pierind!
         Bine, veți spune – văd că domnul de colo o și spune! – dar noi nu știam de caprele mongoloide. Cum să mă bucur de moartea lor, când eu nici nu știam că pier? Da, vă înțeleg necazul că nu v-ați bucurat la momentul oportun de această realizare comună româno-mongolă. Mai sunt astfel de informații – care ne-ar fi bucurat imens – ținute secrete. Dar chiar și fără ele, tot bănuiam ceva-ceva. Altfel nu s-ar fi născut în noi acea aroganță fariseică tipic nouă, care ne face să afirmăm (poate cu alte cuvinte): „Știu că sunt idiot, dar când îi văd pe alții mai proști decât mine, simt că-mi crește inima!” Asta va fi, totuși, tema altei discuții…
         Cum a rămas cu dobitoacele din fabula noastră? Nu vă faceți probleme, dobitoacele sunt printre cele mai adaptabile ființe pe acest pământ. Le putem vedea în continuare mai peste tot, chiar și prin Diaspora … Sub oblăduirea lor, capra noastră națională piere tot atât de vârtos. Dar acum suntem mult mai mulțumiți: ni se aduce prompt la cunoștință ori de câte ori mai piere vreo capră prin ogrăzile vecine!…
(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediția a II-a)

Nota Redacției:

Când am decis să punem acest text al Profesorului în revistă, am observat că fabula domniei sale nu avea nici o morală, așa cum are în mod normal orice fabulă care se respectă. Așa că i-am telefonat Profesorului și l-am întrebat unde e morala fabulei. Profesorul a răspuns, citez din memorie: „Morala? Care morală? Ce are a face morala cu românii?”…


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!