Spunea cineva că viața e un teatru în care omul nu este decît un simplu spectator. Atunci când se termină actul totul reîncepe numai că de data asta pentru alte persoane și tot așa firul se deapănă pînă la infinit.
Unii oameni vin și pleacă repede din viața noastră, alții stau o vreme punîndu-și amprenta pe inima noastră. După plecarea lor nu vom mai fi niciodată aceiași…
Mai întîi te atrag pentru că nu-i cunoști și ești curios să afli cât mai multe de parcă asta te-ar ajuta să evoluezi, dar de fapt nici nu știi ce te atrage, ce te intrigă. Mai apoi începi să îndrăgești persoana pentru că are un mod specific de a vedea lucrurile și viața, are aceleași concepții, îi place și lui filosofia, sau chiar dacă nu-i place, începi să pui la dubii dacă ție-ți place deja.
Urmează admirația pentru ceea ce face, pentru faptul că tu nu ai fost ca el, el însă a fost ca tine.
Începi să ai încredere ca mai apoi să te dezamăgești, să vezi că totul nu e chiar așa cum pare, că aparențele de multe ori înșeală, că de fapt nu-ți place altceva decât filosofia și că nu ai putea să te desparți de singuratate doar pentru o persoană care a fost ca tine…
De la început nu-i vorbești din principiu, după asta din mândrie, și până la urmă din indiferență…
Experimentul se repetă de mai multe ori până când realizezi că nu poți să ai încredere în nimeni, că nimeni în lumea asta nu ar fi în stare să te înțeleagă cu adevărat și că mereu rămâne ceva care te va face să suferi.
Și-atunci cauți, cauți la nesfîrșit ceva care ar putea să descopere orice părticică din tine, s-o facă mai frumoasă și să-ți ofere ceea ce ți-ai schițat in minte toată viața.
Încerci să crezi, să speri în adîncul sufletului că totuși undeva există cineva care te merită deși ultima speranță demult s-a spulberat…