agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-28 | |
CONFUZIA
Rindurile care urmeaza vin, cu intirziere, in marginea unei dispute legate de cartea lui Sorin-Adam Matei, “Boierii mintii”. Imi place sa cred ca mesajul textului meu nu va fi interpretat ca pura subiectivitate, cu toate ca multe orgolii subsecvente ar putea inspira lesne acest punct de vedere. Nu ma voi referi in mod direct la carte: s-a dus un pic de vreme de la aparitia ei si s-au scris deja mai toate recenziile; optez sa ating marginal anumite implicatii care, cred eu, inca nu au fost rostite. Nu m-a intrebat nimeni nimic, nici nu sunt o persoana public(at)a, dar… Daca e sa fiu intrebat, raspund fara ezitare; cred in deosebiri, cred in geniu, cred in electie, in talent (folosirea judicioasa a talantilor, precum si inmultirea lor intra in sfera de rigoare weberiana, iar aici Sorin-Adam Matei are nestirbita dreptate); jur pe o aristocratie intelectuala de orice sorginte « fireasca », naturala, intelegind prin asta nu drepturi de singe, ci indreptatiri de har. (Eventualele accese de ascensiune pot fi explicabile, la urma urmei, socio-genealogic: o biblioteca buna acasa, o parinteasca severitate didactica, datorata unui de la sine inteles scrupul moral sau cultural, desi fara titlu de glorie.) Da, cred in carisma, la fel cum toata lumea, din bun-simt, apreciaza frumusetea, gustul bun, farmecul, parfumul, simtul adevarului-- insa nu mai mult de-atit. Imi vine sa zic ca nu sunt elitist … Aceluia care stie mult, i se va cere mult-- iata de ce nu poti salva prin democratie putinatatea verbului si nu poti aristocratiza prin efort social-democratic ceea ce nu poate intra in tipare. Nu pui norma unei Universitati: vezi, in astia cinci ani trebuie sa-mi scoti n Autori, cu t carti remarcabile. Trec o suta de ani fara nimic (adica zeci de Hamann sau Garve), si rasare, singur si ironizat, dar ales sa ramina, Immanuel Kant. E aici o falsa problema, mai bine zis o confuzie, intre de facto : pozitie/prestigiu/functie «la zi», respectiv de jure – reala pozitionare culturala, indiferent daca dublata sau nu de locuri mai mult sau mai putin banoase ori aducatoare de prestigiu. Ne-am obisnuit cu ideea ca intelectualul are drepturi materiale, ca i se cuvin recompense macar simbolice (un post onorabil, de pilda, garantie pentru viitoare colaborari «fericite»), si nu mai avem deloc chef sa ne pese doar de ce e in capul nostru. E plina viata culturala de carti nesemnificative, colportari, colectii de citate parafrazate, cu note de subsol umflate academic -- acelasi truc studentesc…--, iar toate astea trec drept preambul de opus magna, ca trebuie sa intre la curriculum vitae. Nu mai vorbim de puzderia de articolase in limba de lemn, pe care le-am uitat dupa zece minute, presupunind ca am avut rabdare pina la capat… Uite, noua si iarasi noua generatie bate la usa cu inversunare, de parca nu i s-ar fi deschis niciodata, si vrea … ce ? Tare mi-e teama ca vrea chestii mai degraba lumesti... O lectura „printre rinduri“ a cartii lui Sorin-Adam Matei, aparuta in paginile oarecum mai dezinvolte ale « Academiei Catavencu » a sfirsit prin a enerva pre multi produsi intelectuali, colegi de Litere, Istorie sau Filosofie, masteranzi, doctoranti, doctori deja, preparatori, lectori, asistenti, profesori sau doar publicisti-- intr-un cuvint—implicati. Implicati, dar fara misiune, fara vreun ceva de spus. La rigoare, atunci cind nu zic pe fata ca ierarhia conteaza, se justifica prin faptul ca «aduc si ei o contributie», de parca s-ar numi Bailly sau Liddle &Scott & Jones. Scriu citeva papers, isi editeaza teza de doctorat, urmeaza vreo sugestie benigna a sefului de catedra. In asemenea scrieri nu e bine sa fii radical, nebun, indirjit (cum e, totusi, dupa neindoielnic merit, Sorin-Adam Matei), ci trebuie sa fii politicos, „corect“, sa umpli subsolul cu nume indicate, flatind astfel autorii in viata si apropiati ierarhiceste, revendicindu-te de la ei: iti probezi cumintenia universitara. „Sa traiti! V-am adus referatul!“ Aici, teza cartii de care discutam ii imbie pe toti la o democratica, universala incintare. E o lume de referate, de referinte, care aspira la „a contribui“ cu ceva la cultura. Marturisesc ca ma lasa rece “cultura”, contributiile, veleitatile, nervii revarsati in dispute intestine. Nu reusesc sa mi-l imaginez pe Heidegger dindu-si palme cu vreun preopinent, la cenaclu, pentru oarecare interes legat de Marburg, Tübingen sau Freiburg im Breisgau. Si imi place sa cred ca in afara minimului simt practic, al vietii de zi cu zi, el si altii asemeni lui n-au solicitat ceva direct legat de meritul crezut al propriei opere; ar fi scris, pronuntat, indiferent de contextul material recompensatoriu. Iar daca n-ar fi ajuns universitari sau celebri peste ani, chiar daca n-ar fi publicat un rind, ei n-ar fi deloc mai putin «alesi» . E foarte probabil ca s-au pierdut pe drum, din cauza unor accidente «sociale», multe nume. Nu inseamna acum ca o majoritate de studenti pot aspira democratic la prezenta si persistenta culturala, ci inseamna ca unii au fost pusi deoparte sa fie ceea ce au fost si sunt, dincolo de circumstante favorizante, care, la o adica, fac si ele parte din planul divin. Citusi de putina predestinare, cu titlu absolut. Mai degraba, minimala, simpla credinta in Dumnezeu. (Ma indoiesc ca aceasta ultima afirmatie va fi inteleasa cum trebuie, si nu e locul aici sa ma explic.) Omul de rind, de bun-simt, stie crezind; lumea sta in picioare datorita credintelor, nu cunostintelor. Democratia, liberalismul, America au inceput cu “Mayflower” si cu puritanismul, nu cu drepturile homosexualilor sau cu “problema” avortului. Intre o cultura a recoltarii de citate si referinte, respectiv o cultura a vorbelor intelepte si roditoare ale cuiva anume -- “boier al mintii”-- cu trimitere la o Intelepciune si la un Adevar, eu o aleg pe aceasta din urma. Cind ii citesc pe de Coulanges, Dodds sau Besançon, sau pe altcineva, aleg sa ma incred personal, nu neaparat in virtutea titlurilor academice pe care le detine respectivul. Partea buna a sofismului autoritatii: in masura in care oscilam, noi, sublunarii, intre Biblie si alte carti, e nevoie de incredere, complicitate afectiva si speranta: poate ca pe acesta nu l-a durut in fund de ce a scris, poate ca n-a scris doar ca sa mai avanseze o treapta… Oamenii nu sunt egali. Cine gindeste altfel e lasat in pace sa-i aplice categorii tip Bourdieu sfintului Pavel, asa cum a invatat la scoala. Dar se poate si mai rau: imaginati-va un David care vrea copyright pentru Psalmi… Sigur, Sorin-Adam Matei are dreptate. Doar dreptate, fara nuante, fara adincimi, fara printre-rinduri. E de dorit, bineinteles, ca grupurile de putere “rele” din spatiul cultural autohton (acelea legate de functii si bani) sa fie descompuse, insa daca aici apare ispita ca autoritatea intelectuala si artistica sa nu mai fie considerata, vom cadea cu totii in derizoriu: la limita, iata-l pe Kant scriind articole in KantStudien; iata-l pe Umberto Eco scriind “Pendulul lui Foucauld” pentru a se imbogati, sau pentru gloria tirajului, ori pentru a se reconfirma la Bologna. Vechea diferenta dintre scop-in-sine si mijloc. Mie insa imi e mai usor sa-mi imaginez un Eco scriitor, decit un Eco ultra-publicat, basca bogat. Pina la urma, orice Autor fara decizie editorial- materiala, fara drept de glorie vivanta (sa nu mai zic ca se poate publica si sub pseudonim …), va prefera sa tina mai curind la adevarul lui, inainte de orice, chiar daca moare de foame. Altii, lipsiti de rabdare, cu apetit, vor musai sa se aseze drept in capul mesei, din prima, cu tot cu aplauze. De fapt, toata lumea stie ca, in cultura, nu exista mese rotunde… P.S. Textul de mai sus este oarecum intentionat evaziv; altfel spus, cine n-a inteles nimic din el e liber sa-si pastreze inocenta. In principiu, nu doresc sa deranjez pe nimeni (imi cer scuze pentru abuzul de italice). P.P.S. Dl. Sorin-Adam Matei poate obiecta: intr-adevar, nu a stat in intentia lui sa sugereze ca toti veleitarii au dreptul, doar in virtutea unor hirtii mai mult sau mai putin stantate, sa se creada egal indreptatiti cu o parte a posesorilor de nume (pe care nu le dau aici: e selectia mea...) Eu am voit doar sa subliniez ca, mai la indemina, in mintea tuturor, sta tocmai aceasta rea aplecare, prea omeneasca. De aici si pericolul cumplitei confuzii care ne pindeste dupa colt, rromaneste. Felix-Gabriel Lefter a |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate