TREI POVESTIRI ONIRICE

“Interpretarea viselor – spunea Freud – este calea regală pentru a ajunge la cunoașterea sufletului”. Fiecare dintre noi a încercat – măcar din când în când, în unele dimineți când amintirea visului era mai pregnantă – să afle ce anume fapt viitor este prezis de cele visate. Dar, deși toți oamenii visează, nu toate visele sunt o predicție a viitorului. Și nu ne amintim, la trezirea din somn, tot ceea ce am visat. Am întâlnit pe cineva, o persoană de 60 de ani, intelectuală, cu lecturi și cu o imaginație debordantă, care nu își amintea însă visele… “Am visat ceva frumos, astă-noapte. Nu știu ce, nu-mi aduc aminte…” Sau: “M-am trezit plângând, am visat ceva urât, dar nu pot spune ce anume…”. Rar, foarte rar, o întâmplare de peste zi, o vorbă aruncată de cineva, o făcea să-și amintească un fragment de vis, o stare, un obiect care stăruise mai mult în fantasmele nopții. Cunosc oameni care visează alb-negru și alții care aud ori chiar compun simfonii în timpul somnului. Sau persoane pentru care visul este spațiul în care se pot manifesta plenar în domenii pe care în viața de zi cu zi le este teamă să le abordeze. Oameni care își “rezolvă” frustările și complexele în vis. Acesta este și cazul unei gimnaste care – în urma unui accident – a fost nevoită să renunțe la sportul de performanță la vârsta de 13 ani (vârsta când vin primele mari succese) și care se visează adeseori concurând la bârnă – aparatul la care s-a accidentat –, de fiecare dată executând un exercițiu perfect… Sau cel al unei profesoare de franceză, chiar talentată, care însă nu a reușit să deprindă secretele limbii lui Shakespeare. Ei bine, nu de puține ori în vis vorbește foarte bine limba engleză, chiar face demonstrații vorbind cu accent londonez, oxfordian, american etc.
Cea mai veche carte completă a viselor și a înțelesului lor care a ajuns până la noi a fost compilată de Artemidor din Efes, în secolul II. Dar existența ei demonstrează că interes pentru oniromanție a existat cu mult mai devreme. Cartea a fost tradusă în limba engleză în secolul al șaptesprezecelea (și acest amănunt spune ceva!) republicată de nu mai puțin de 32 de ori înainte de 1800 (încă un amănunt interesant!) și folosită de Freud în cercetările lui. De altfel, direct sau indirect, ea continuă să îi influențeze pe autorii dicționarelor de vise și în zilele noastre. Visul, vehicul și creator de simboluri, este și un excelent instrument al psihanalizei. Acea cale pentru cunoașterea sufletului, pe care o reclamă Freud, și care dublează (ori doar înlocuiește) calitățile predictive ale visului.
Cât depindem de starea onirică într-o viață de om? Cercetările specialiștilor au ajuns la câteva concluzii simple – somnul ocupă o treime din viață, iar visele 25% din timpul de somn. Un calcul simplu arată că a douăsprezecea parte din viață visăm… Asta fără a lua în calcul reveria diurnă…

Și acum, câte ceva despre visele relatate în paginile ce urmează. Cele trei “povestiri onirice” sunt chiar visele mele. Primul a fost visat la vârsta de 12 ani și îl are ca “protagonist” pe bunicul meu, un om extraordinar care mi-a marcat întreaga existență. Ca să dau un singur exemplu: la vârsta de cinci ani m-a învățat să scriu și să citesc folosindu-se pentru aceasta de un volum imens al “Povestirilor” lui Tolstoi, o ediție de gală realizată cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la nașterea scriitorului. Tot el a fost primul om care a crezut în “talentul” meu de “scriitor” și – chiar după moartea lui – m-a îndemnat să cred în mine și în scrisul meu. La 20 de ani m-am căsătorit prima dată și, dorindu-mi să fiu o bună gospodină, am renunțat la poezie. Un an și patru luni mai târziu, cu un copil de trei luni în brațe, divorțam. Credeam că viața mea se năruise. Dar n-a fost așa. Bunicul mi-a apărut în vis și m-a îndemnat să scriu. În acel an am publicat din nou într-o revistă literară și tot atunci am participat la primul concurs literar…
Cel de al doilea și al treilea vis s-au consumat în timpul unei a doua legături. (Din nefericire și aceasta nereușită). Bărbatul meu de atunci suferea pentru că eu aveam un copil din prima căsătorie, dar nu aveam și unul împreună. Copilul acesta devenise o obsesie în viața noastră. Iar visele sunt reflectarea acestei obsesii – unul reflectând conflictul legat de absența copilului (negerminat, încă – folosesc, evident, o metaforă), cel de al doilea durerea absenței copilului înălțat la ceruri înainte de a se naște. Poemul din vis este, de fapt, o Rugăciune.



1.
“Aveam 12 ani. Abia ne întorsesem dintr-o stațiune de munte, eu, părinții și cei doi frați mai mici. Speram să îmi petrec restul vacanței «la țară», la bunici. Însă acolo lucrurile nu mergeau bine. Tata Fănică, bunicul meu, avusese un accident și paralizase. Așa că am rămas în oraș. Într-una dintre nopți, l-am visat… Bunicul meu stătea pe un scaun, la buza delușorului din grădină. Pe locul acela se afla – în realitate – un cireș uriaș, iar sub rădăcinile lui, săpat în peretele de pământ, beciul. În visul meu însă cireșul nu mai exista. Nici beciul. Era doar o crevasă. Bunicul stătea acolo, la marginea ei, pe un scaun cu spătar, și îmi vorbea despre viitorul meu. Nu-mi mai aduc aminte exact cuvintele lui. Dar știu că a repetat: «Și nu uita ce te-am învățat: să scrii și să citești!». A tăcut. Apoi a căzut în crevasa ce se căsca la picioarele lui. Cu tot cu scaun… Mai bine zis, continua să stea așezat pe scaun și în timpul căderii. Atunci m-am speriat. Am alergat spre el. Am intrat după el, încurcându-mi picioarele prin buruieni. L-am găsit, în sfârșit, era cu fața în jos, dar continua să stea ca și cum ar fi fost așezat pe scaunul acela albastru, cu spătar. L-am ridicat și am văzut că în mijlocul frunții avea înfipt un cuțit. M-a privit cu ochii lui mari și mi-a spus din nou: «Nu uita ce te-am învățat!». Și a mai adăugat: «Eu plec. Să-i spui mamă-tii Aneta că îi voi trimite un semn…». Știu că m-am trezit plângând. I-am trezit pe părinți, speriată, și le-am spus că a murit Tata Fănică. Era ora 2 noaptea. Au încercat să mă liniștească. Am reușit să adorm din nou. Dimineață, foarte devreme, a sunat cineva la ușă. Era unul dintre unchii mei. «A murit tata» - i-a spus maică-mi. «Când?». «Az’-noapte, la două…» Am mai auzit-o pe mama șoptind: «Să plecăm de aici în altă cameră, să nu se scoale copchila asta. Astă-noapte s-a trezit plângând că a murit bunică-su». Nu am fost la înmormântare. Nici nu am purtat doliu, în anul acela, nu m-a lăsat mama. Câțiva ani mai târziu, s-a surpat beciul, iar cireșul, rămas cu rădăcinile în aer, a căzut și el. Nu erau însă singurele «predicții» ale visului meu ce s-au împlinit. De visul acesta mi-am adus aminte 17 ani mai târziu. Murise bunica. Mama Aneta – cum îi spuneam noi. Privindu-i chipul, în biserică, am observat că avea în mijlocul frunții o rană subțire și înaltă cât o lamă de cuțit. Semnul de care îmi spusese bunicul…? I-am întrebat pe ai mei ce s-a întâmplat. Nu, nu era urmă de cuțit. Cu câteva săptămâni înainte, tăia lemne, când un ciot a sărit și a lovit-o în frunte. Ciudat era că pielea pleznită nu se mai prindea la loc, cu toate că rana nu obrintise…”

2.
“Ceea ce vă voi povesti acum nu este un vis oarecare. S-a întâmplat după ce pierdusem o sarcină. Deși nu mă simțeam bine, am refuzat spitalizarea – am un soi special de claustrofobie: nu suport saloanele de spital. Pierdusem mult sânge, eram slăbită și, într-un târziu, am adormit. Apoi, în vis, am simțit cum mă cuprinde spaima. Mă aflam în interiorul unui tunel de formă triunghiulară. Cele două laturi superioare erau de un gri închis. Latura inferioară, cea pe care călcam, strălucea, ca și cum sub ea se aflau mii de lumini. La început, mergeam la pas prin acest tunel, spre capătul lui, unde se zărea o ciudată lumină portocalie. Apoi am început să alerg, din ce în ce mai repede. Auzeam cum în spatele meu mai alerga cineva. Dar dacă întorceam capul, nu zăream pe nimeni. Continuam să alerg, în vreme ce pereții tunelului se strângeau tot mai mult, apăsându-mi umerii și capul. Simțeam că mă sufoc. Îmi era frică. Și atunci… s-a schimbat decorul. Mă aflam în mijlocul unui câmp uscat. Îmi era sete și mă orbea lumina. Firele de iarbă erau galbene și uscate. Am găsit lângă mine o hârtie albă. Dar nu aveam cerneală. Cu un fir de iarbă mi-am crestat ușor vena și apoi l-am înmuiat în sânge, ca pe o peniță. Am scris o poezie… M-am trezit cu sentimentul că în visul acela am scris poate cea mai frumoasă poezie a mea și cu tristețea că nu mi-o voi aminti niciodată. Câteva zile mai târziu, făcând curat în casă, am găsit între pat și noptieră o hârtie. Pe ea era scrisă, cu cerneală roșie, poezia din vis. Cum anume s-a întâmplat asta, nu voi ști niciodată…”.

3.
“Era în Vinerea Mare. Am scos și ultimii cozonaci din cuptor și, fiindcă eram obosită, m-am culcat imediat. Am visat că soacra mea îmi ceruse să fac un tort pentru masa de Paște. I-am zis că nu cred să fie o idee bună, dar fiindcă mi-a cerut asta, voi face și un tort. Am scos blatul din cuptor și l-am tăiat în două. Dar în interiorul blatului coca se copsese sub forma unui foetus… Soacra mea l-a văzut. Mi-a spus că e un semn și m-a învinuit că nu vreau să-i aduc nepoții pe lume. Este adevărat că în perioada aceea nu mă înțelegeam prea bine cu fiul ei. Câteva luni mai târziu, când am rămas însărcinată, am vrut să fac avort. Dar mi-am adus aminte de visul acela și am renunțat. Am făcut chiar eforturi să păstrez sarcina, care mi-a pus probleme chiar din prima lună. Copilul însă nu s-a mai născut, ci l-am pierdut în urma unii avort spontan. Nici legătura mea cu el nu a mai durat mult după întâmplarea aceea. Și atunci m-am gândit că poate nu interpretasem bine visul…”