agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-21 | | . Nascute in perimetrul sacru al zeilor greci pe la 800 i.e.n., ca sarbatori populare pasnice in onoarea lui Zeus, ucise apoi de aparitia crestinismului 1200 de ani mai tarziu, pe la anul 400 e.n., ramase ingropate timp de o mie cinci sute de ani, cum altfel ar fi putut sa renasca Jocurile decat printr-o inviere in cel mai pur spirit crestinesc adorat de greci ? A mai fost insa nevoie - pentru producerea miracolului - si de un umanist francez, Pierre de Coubertin, care in 1896 a permis invierea si coborarea printre oameni a celei mai vechi si mai democratice intamplari colective cunoscute vreodata de umanitate : Jocurile Olimpice. ... Amintirea colectiva ancestrala a interzicerii Jocurilor de catre biserica crestina ii culpabiliza pe greci de lungi secole. Ei fusesera singurii vinovati atunci, in secolul IV el erei noastre, cand introdusesera in probele Jocurilor numere de circ, cu animale pe care le chinuiau pentru a se distra... ei fusesera de vina cand se inspirasera din luptele romane de gladiatori si dadusera Jocurilor violenta gratuita a luptelor intre oameni ... ei fusesera de vina si mai tarziu cand profesionalizasera probele de gimnastica, pana atunci inspirate doar de programele militare spartane de antrenament. Odata cu gimnastii de profesie, Jocurile incepusera, treptat, sa aduca a desfrau al corpului, un corp imbaiat si uns obsesiv de des, admirat in oglinzi si mangaiat copios de vicios de mainile admiratorilor cu dare de mana intr-un gest care se voia sacru, ce se voia spiritualizarea prin sublimul senzatiilor fizice. Vechea adoratie pentru Zeus daduse nastere Jocurilor, iar acum de Zeus nici nu se mai pomenea, iar iubirea pentru Christos era umbrita de o tot mai vulgara iubire de sine, o iubire fizica, desfranata, pacatoasa... in ochii bisericii crestine, o adevarata pierzanie spirituala care trebuia sa inceteze... si Jocurile au incetat de-atunci. In anul de gratie 1896, cand - roasa de ploile si vanturile milenare ale Olimpului - lespedea uitarii si a intamplarii istorice s-a dat la o parte, oamenii au primit din nou Jocurile cu entuziasm, filozofie si o oarecare piosenie, ca pe o apoteoza a muncii, a efortului, a abilitatii si a cinstei, ca pe o respiratie proaspata iesita prin porii calcarului alb al ruinelor antice, strajeri de metropola greceasca milenara. De o suta si ceva de ani, Jocurile rezista, strivesc si-i spulbera pe dusmani cu o usurinta nu totdeauna divina... poate ca descantecele ursitoarelor antice le-au dat forta vesnica asupra nemernicilor vremilor prea tulburi. Pe faima si pe filozofia umanista a Jocurilor s-au grefat in secolul XX cele mai aberante rastalmaciri de sensuri, incepand cu anul 1936, cand flacara olimpica a inceput sa faca demonstrativ turul globului pentru a ajunge in ziua inceputului Jocurilor pe stadionul berlinez transfigurat - de minti infierbantate bolnave de demiurgism - intr-o catedrala crestina a inchinaciunii planetare in fata superioritatii omului arian. Anul 1936 avea sa marcheze Jocurile, dar vesnicia lor a invins inca o data pe schizofrenicii pitici cu mustacioara, cu pretentii de facatori de istorie. Ba, Jocurile, i-au si dat pe loc o palma arianului perfect, peste botul obraznic sub care scrasneau dintii neputintei. Performanta sportiva e dintotdeauna fara culoare si fara neam : in timp ce stadionul ovationa pe arian, ca pe modelul viitor al omului, respiratia tuturor s-a oprit pentru o clipa, cand pe o pista de atletism de o suta de metri lungime, un ne-arian bate toate recordurile si scoate zece secunde si doua sutimi. Fürerul si toti arienii se mai uita odata la cronometru, si inca odata, apoi incep sa huiduiasca si sa dea cu sepcile inalte si scortoase de pamant, dar era prea tarziu... Jess Owens, negrul din Alabama, cel cu stramosi africani si cu privirea mai tot timpul plecata, era deja barbatul cel mai iute de pe pamant. Apoi, in 1940 si in 1944, Jocurile n-au vrut sa mai atinga maini insangerate de crime de razboi si nici sa-si incruciseze privirea cu demiurgi in uniforme impecabil calcate la dunga. Jocurile au asteptat ca tragedia colectiva a lumii noi sa se termine. Au revenit doar in 1948, cand oamenii au simtit din nou pofta si placerea de a se intrece echipati in simple sorturi, pe stadioane, si nu prin transee, cu ochii in catarea pustii. Jocurile readuc totdeauna lumea cu picioarele pe pamant, chiar daca nebunia lumii incearca sa le arunce in aer si sa le transforme in prilej de cruzime, de barbarie, de negustorie, de marsandaj, de usurinte mondene. De fiecare data, Jocurile inving. Jertfa ceruta este insa mare. Pe altarul catedralei Jocurilor au fost sacrificati sportivi morti de epuizare sau morti de gloantele nebune si intarziate ale unei paci poate injuste pentru unii si prea juste pentru altii. Asa au murit cei unsprezece atleti israelieni la Munchen, in 1972. Jocurile au fost dintotdeauna amenintate de om. De la boicotarea pur si simplu, asa cum America lui Carter a procedat in semn de protest cu rusii prea rosii la culoare pentru gustul american in 1980, pana la denaturarea profunda din zilele noastre a spiritului olimpian in care Jocurile au luat fiinta si din care si-au tras seva milenara. Dopajul ca nesocotire a performantei adevarate si muncite, comertul excesiv ca recuperare si exploatare lucrativa a emotiei omenesti, publicitatea ca palma rasunatoare data adevarului, sponsoringul ca infratire esuata a zeilor moderni ai banului cu zeii Olimpului, media ca o trambita sparta ce suna o desteptare ce aduce mai mult a requiem, drepturile de transmisie ca discriminare moderna intre oameni, tari, continente, dupa principiul : daca ai bani cat trebuie vezi, daca nu, doar asculti, iar daca nu ai nici la ce asculta, stai linistit ca se va duce vestea si va ajunge si la tine, saracule ! In vremurile de azi, amenintarea este si mai mare. In numele fricii de fantome amenintatoare, Jocurile au devenit prilej pentru adevarate parade militare cu armament, avioane, elicoptere, blindate, fregate. Au devenit parada trista a modei vesmintelor anti-glont si a tesaturilor de camuflaj. Au devenit salonul international al echipamentului de supraveghere si supravietuire, al maieurilor cu furtun, care hranesc soldatul zi si noapte prin perfuzie in timp ce el lupta, al castilor incasabile cu antena radar in varf, al lunetelor cu infrarosu si al bocancilor cu GPS incorporat care-i spun soldatului la ureche pe unde sa mearga ca sa ajunga cat mai repede acolo unde este chemat sa traga cu pusca. Antichitatea greaca a creat Jocurile si n-a cerut nimic in schimb, niciodata, in afara de efort, cinste si daruire. Au oferit in schimb bucurie omeneasca, bucuria de a te putea masura cu altii ca tine si de a fi mai bun decat ei. Ce a mai ramas din spiritul initial al Jocurilor, azi ? Aproape nimic, in afara de Jocurile insale. Si cred ca e de ajuns. Vremile sunt trecatoare... Jocurile... poate ca vor invinge nebunia lumii inca o data... . |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate