Cântarea sa este plină de căldură, de seninătate, de colorit bogat și de deplină împăcare cu viața. Fiecare poet are coloritul lui în care își arată fața sufletului. Poezia lui Victor e plină de lumină de spontaneitate și gingășie feminină.

Poetul devine destăinuitorul ideilor eterne, iar creația lui este toată dominată de această finalitate. Imaginile sunt așezate întâmplător ca pânzele unei expoziții cu tablouri indiferente unele față de altele, unele își realizează sensul prin ordinea așezării lor, iar altele capătă formă prin ochiul privitorului:

tata mergea în fiecare sîmbătă
la înger la masă
mereu îmi aducea
și mie
pe la chindie
cîte ceva
și mai ales alviță din cer
făcută de îngereasă

voluta unei scînteie
ce scăpăra de sus pînă jos
era această alviță
mușcam din ea
uite așa
pînă la pixel
și-mi curgea lumina
pe bărbie vîrtos **

Uneori poezia se naște din nevoia creatorului de a se elibera de o neliniște internă, provocată de o adâncă experiență spirituală care se cere exprimată. Toți avem experiențe emotive, iluminări, ritmuri și contemplări, care parcă ne destăinuiesc un adânc unic. Important e faptul că Victor reușește să exprime acest adânc printr-o eliberare succesivă a stărilor în poezie:

uneori sînt ziua de harți
din calendar
cînd se răscoală
și clorofila-n ierbar,
mă fac așa de greu
de la dezlegarea la dulce
încît nici îngerii
nu mă pot duce,
ca să-i îmbunez
și să nu par harpagon,
le dau golul trupului meu
drept plocon **

Personalitate armonică, a cărei cugetare și a cărei faptă lasă asupra cititorului o frumusețe spirituală, el surprinde prin grija asupra formei, a nuanțării culorilor:

Lasă-mă azi să fiu tristu
doamnă femeie,
strigă-mă ai-aaalizee,
pune-mi o pereche de sîni
și sărută-mi calea vieții
din mîni,
ia palmele mele
și picură ceară pe ele,
fii tu lumînarea
și înălțarea… **

După cum diamantul are nevoie de lumină să strălucească, tot astfel această comoară – poezia nu-și poate găsi lumina decât în pana poetului, care prin timbrul special, prin felul de a vibra cuvintele, are putere de sugestie asupra cititorului:

Am eu un fel de a fi,
mereu cu buze crăpate,
răsfrînte,
lumea mă arată cu deștu’
și spune că mi se trage
de la cuvinte;

uite, îi iese limba din gură,
nu vedeți cum îl trage
în jos ?
omul acesta are ceva de cîine,
linge silaba
pînă la os ! **

Între vocalizare, subtilitate și eleganță există și gama armoniilor și opoziților de culori și sunete ce se desfășoară adesea. Conturul desenului stă în concordanță cu acea selecție de culori, expresivă prin simplitatea ei :

miluiește-mă maică a mea
cu zvîcnetul pîntecului tău
azi e rîndul meu să mă fac toamnă
lumînare a săracului aprinsă pe la colț de alei
voi ceilalți luați aminte la urzeala rară
a țesăturilor voastre
nu se mai poartă lumina cu ostentație
direct pe piele
cocoșul de tablă pe casă **

Poezia de mai jos o consider ca pe o diagonală a liniei care se pierde în infinit:

Uneori îți ghicesc în talpă, femeie,
în talpa piciorului stîng, ehei!
unde văd o turmă de miei,
la poala călcîiului care
miroase a sulfină și doare;
și mai văd, și mai văd, ehei și oho!
flămîndă de lup, litera O,
de lup, ce pe saltele,
îndeamnă la schimbarea
de piele… **

Poezia îngerilor e prezentă - o poezie astfel alcătuită e firesc să devină expresia unui cald sentiment de iubire pentru lumea cerului. Ce le diferențiază e deosebirea de imagini de la un poem la altul, rămânând același echilibru între conturul desenului și farmecul culorii:

m-am dus la mama îngerilor
mama îngerilor nu e
mama îngerilor
e doar o locantă
dincolo de pleiade
cam la un parsec distanță
undeva pe mîna dreaptă
acolo trag îngerii cînd li se face urît
mi-am legat grifonul de un stîlp de cer
cu două fuioare
unul de crepuscul altul de sineală **

vai cum mai aplaudau îngerii
pînă la destrămarea aripilor,
pînă la desprinderea lor de trup
aplaudau… **

Poezia pretinde, în consecință, să se bucure de creditul nostru, mai mult, de iubirea noastră; ea cere să fie întâmpinată și adoptată ca un obiect complex, bogat în semnificații, ce nu suportă privirea prozaică, ca un obiect care, dimpotrivă se dezvăluie, numai unei simțiri profunde, unui spirit deschis, familiarizat cu universul și cu limbajul poeziei.

Ce putem să-i dorim cititorului decât să încerce, pe cont propriu, explorarea a cât mai numeroase universuri poetice. Va avea de câștigat mai mult decât își închipuie, pentru că un univers poetic e în același timp un univers al omenescului, cu toate marile lui semnificații și frumuseți, cu toate neistovitele lui elanuri.

În concluzie să nu uităm de poezie, de sufletul ei plin de frumusețe și de vaste orizonturi, de farmecul ei vibrant sau învăluitor, de adevărul și noblețea care o prezidează. Să nu uităm că ea e un gest în același timp grav și încântător prin care ni se revelează măreția și profundele contraste ale existenței unui autor.