agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-07 | |
“Tată, când o să ai bani, îmi iei și mie o mașinuță ? Una mică, mică…”. M-a înduioșat puștiul acela .Până atunci fusese enervant, așa cum sunt copii în troleibuz. Un picuț obosit, un picuț obrăznicuț. Dar atunci a reușit să mă înduioșeze. Ca și privirea de câine flămând, de câine umilit a tatălui, un om relativ tânăr. Privirea aceea gen “nu avem bani de întreținere, pâine, bani pentru sora ta bolnavă…”. Era un om sfârșit , omul acela. Era un om distrus. Era un om, într-o seară de octombrie, într-un troleibuz 66 din București. Un om bun, un om simplu-un om adus într-o stare de cârpă.
Aș fi omorât pentru copilul acela. Aș fi furat. Aș fi înșelat. Ar fi meritat tot ce poate fi mai bun, tot ce poate fi mai frumos “Tată, când o să ai bani…”. N-a bătut din picior, nu s-a tăvălit pe jos, n-a făcut o criză. A înălțat o speranță, așa cum înalți un zmeu pe plajă, într-o zi cu vânt. O speranță mică și neînsemnată. Suntem oameni mici. Suntem oameni neînsemnați. Așa de neînsemnați că, atunci când murim, orice urmă despre noi este ștearsă, așa cum marea șterge scrisul pe nisip. N-avem nimic. Sau avem prea puține. Mult prea puține. Þin minte și acum primul ambalaj de gumă de mestecat. Cred că l-am păstrat cel puțin zece ani după ce, într-o clipă mă bucurasem rapid de guma aceea, prima mea gumă de mestecat. N-avem nimic sau avem prea puține. Mici bucurii, neînsemnate bucurii, meschine bucurii. O mașinuță, o prăjitură, o gumă de mestecat. Cum putem sta, cum nu urlă durerea în noi atunci când nu putem oferi copiilor noștri o prăjitură ? Cum putem rezista acolo, striviți de soartă, striviți de o societate stupidă, striviți de disprețul celor din jur, a celor care au ? Cum de nu ne revoltăm ? Nu e nimic rău în a avea. E rău când copii nu merg la școală pentru că nu ai cu ce să-i îmbraci. E rău când copii nu merg la școală pentru că au haine rupte. E rău când copii tânjesc- nu pofta cea țâfnoasă, pentru că niciodată nu vei putea să dai unui copil tot ce-și dorește. Ci pofta aceea umilă, pentru o mașinuță, o ciocolată, un măr. Pofta aceea care, atunci când nu poți să o satisfaci te coboară și te face mai neînsemnat decât ultimul fir de nisip. Noi n-am fost așa. În generația noastră nu existau copii care să moară de foame. În generația noastră nu existau copii care să fie trimiși la muncă, ca sclavi.În generația mea, toți copiii erau sătui. Nu-mi aduc aminte de vreun copil căruia părinții să-i fi refuzat o prăjitură. Sigur, cel mai siropos ar fi, ca după o astfel de paranteză lacrimogenă să spun ce bine era pe vremuri. Ei bine, n-o s-o fac. Dar nici un fel de orânduire în România nu va fi sigură atâta vreme cât vor exista copii flămânzi, copii frustrați. Atâta vreme cât vom putea citi în ochii părinților umili dorința de-a ucide.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate