Viața trebuie arătată cum o vede cel care ne visează, nu așa cum este ea în chintesența ei. Dacă se trezește cel care visează, noi dispărem pentru totdeauna. Cu ochii somnambulului, privește omul de departe și îl înțelege mai bine. Într-un căscat ar prinde să înghită o întreagă omenire. Iată de ce este foarte periculos să trăiești: cine trăiește, moare! De aceea, idealul meu este să fac ceea ce face El, să dorm fără nici o iluzie.
După ce am descoperit că viața nu are nici un sens, trebuie să îi dai un sens. Aș arde corăbiile care m-ar duce înapoi, numai ca să înaintez. Iubirea ne-a condus spre aceeași moarte, însă închisoarea mea are fereastra ei. Doar de aceea ne aflăm aici: ca să facem nepieritor ceea ce este pieritor. Când colorezi ideile pieirii, ele par stridente. Și iarăși, încă o zi, adio! Atâta timp cât nu încetez să urc, treptele nu se vor termina; ele se înmulțesc la nesfârșit. Și poți să alergi în goluri, în jungle neexplorate, dar să ai un scop precis: găsirea unui templu pentru o privighetoare. Multe îmi trec pe dinainte, imaginea inversă a fețelor tuturora. Puțini sunt cei care adună flori pe sfintele altare, iar iubirile fulgerătoare prevestesc aversele de lacrimi, simfonii în lemnul templelor de nucă.
Și cât de mult mi-a rămas de citit! Scârbit de toate, m-aș desprinde, doar că, murind, fac rău iubirii mele. M-aș duce să mor și apoi să mă întorc renăscut. Nu știu dacă nașterea a fost greșeală sau dacă suntem o poezie repetată. Iar calitatea poeziei depinde de rezistența poetului, acel prinț al înălțimilor ce înfruntă și furtuna, și arcașul. Doar dacă plutim cu furtuni, deasupra lumii, înțelegem cuvintele florilor și a tot ce nu cuvântă. Cât de jalnic e pământul, când îți cobori privirile asupra lui din cer! Mă umplu cu gol de aer și când prea plinul meu dă afară simt că pot întinde timpul pentru a citi tot ce a rămas.
Uneori, când închizi ușa castelului tău în fața iubirii divine, Dumnezeu îi pune lacătul. În scurt timp, ți se demolează și ruinele, castelul îți va fi o groapă săpată adânc. Și îți cauți curățirea sus, tot mai sus, spre soare. Într-o ruginită liniște, nu mai nimerești cuvinte, căci fusta rândunicii îți mută istoria în viitor. Nu știți ce greu e zborul! E mai dificil decât să ajungi în coama muntelui pe vârful picioarelor. Acolo, te trezești în întuneric ca și plopul cu stelele pe cap. Și vei striga degeaba, că nu te aude nici vântul, nici gândul. Nu poți fi brusc trandafirul dintre buruieni și imediat roua să își deschidă ochiul pe petala ta, deși frunzele ard de nerăbdare să fie udate de săruturi cu esență de dumnezeire. Nici nu poți lovi raza soarelui cu umbra pe care o lași în spate. Îți rămâne să mai cazi în mare, de acolo, din vârful tău de munte, și să te înalți la Dumnezeul adormit. Și să devii albastru și albastru... Mai am să îmi ung sufletul cu alifie, căci mi-e teamă că voi fi precum cioara care imită pescărușul, și se îneacă. Ceasurile stau ruginite, nămolul e lăptos, iar în capul meu se joacă furtuna astrală. Aștept ca ceasul meu să îl citesc după soare, în lumină.
Se pare că toate drumurile duc spre patul cosmic și trebuie să mă jertfesc aștrilor. Acesta să fie sfârșitul fără sfârșit. Cu un chip spălat în oglinda lumii, voi veni apoi spre voi din alt mileniu, spărgând ferestrele selenare ale dormitorului luminii.