Referitor la personalitatea sa, Oliver Cromwell n-a beneficiat pana in prezent, in fata publicului romanesc, de o atentie deosebita din partea istoriei, fie originala, fie tradusa. Manualele de istorie universala, precum si alte lucrari generale despre istoria Angliei, aparute la noi, au fost multa vreme singurele care nu i-au mentionat numele. Asupra activitatii sale, lucrarile istorice, nu au realizat comentarii favorabile, iar adesea nici macar obiective. Dar ceea ce este interesant este faptul ca micsorarea rolului lui Cromwell de catre istoriografie s-a datorat in mare masura chiar surselor celor mai autorizate a-l prezenta, care erau – in mod clar – cele britanice. Oliver Cromwell fiind, in acea perioada, detinatorul unui rol principal in conducerea Angliei, reprezentant al noii nobilimi si apartinand independentilor, conducator al unei revolutii al abolirii regimului monarhic si institutor al republicii, cat si inspirator al decapitarii suveranului, retinand toate cele mentionate, Cromwell nu putea gasi usor intelegerea posteritatii intr-o tara in care, la scurt timp dupa moartea sa, un compromis intre puterile dominante, foste adversare, a restaurat monarhia. Ca un alt aspect ce importa, faptul cultivarii acestei institutii a reprezentat si perpetuarea unui “climat de oroare” in memoriam omului ce cutezase sa-i intrerupa dramatic existenta, si asa fragila, pentru scopul vadit al prosperarii. Insa daca vorbim despre aceasta personalitate trebuie amintit, in masura in care se poate, si biografia acestui Oliver Cromwell, care avea sa uluiasca si sa tulbure oamenii din timpul sau si nu numai.

Asadar in primavara anului 1599, pe 25 aprilie, al secolului al XVII-lea, intr-o casa modesta aflata pe strada principala a micului oras Huntingdon, se nastea un copil, fiul lui Robert si Elizabeth Cromwell. Acest nou nascut a capatat numele de Oliver, patru ani inainte de sfarsitul indelungatei domnii a reginei Elisabeta I. Casa in care Oliver a vazut primele raze de lumina nu are nimic iesit din comun, dar, cu toata modestia ei , in aceasta casa mai rasunau inca ecouri ale istoriei engleze ( fiindca fusese cladita pe locul unei manastiri din secolul al XIII-lea al ordinului augustin, iar la constructia ei fusesera folosite multe pietre originale, precum si parti ale fundatiei fostului lacas, adapost ce in prezent este cunoscut drept “Casa Cromwell” si este folosita ca biblioteca de Huntingdon Research Centre, avand chiar marcata in exterior – din anul 1968 – o mare copie pictata a blazonului familiei Cromwell ).

Insa problema dificila cu care se confrunta istoricii, nu este acest lacas, ci cheia descifrarii adevaratelor consecinte ale actiunilor sale, fiindca, in fond, un om se judeca dupa actiunile sale si nu dupa speculatii subiective. A fost Cromwell un om politic lucid, calculat, realist pana la lipsa de orice scrupule, un exponent al “ratiunii de stat” – asa cum, de altfel, incepuse a se configura in Renastere o “arta de a guverna” ? Sau, dimpotriva, a fost, cum ar rezulta din prima lecturare a izvoarelor istorice ori cum se confeseaza el insusi, un suflet nelinistit, mereu aruncat in indoieli, de o pietate obsesiva, halucinanta si din care se elibereaza brusc, in anumite momente, tot datorita ei, aceasta harazindu-i forta de decizie a iluminatului, a fanaticului ? Cand trecerea timpului a atenuat subiectivitatea partinitoare, iar istoricii au procedat cu mai multa detasare la cercetarea surselor, dilema adevaratei personalitati a lui Cromwell a persistat, relevandu-se mai complexa decat s-ar fi crezut, deoarece ea nu fusese artificial creata de observatori, ci apartinea structurii contradictorii a spiritului sau si a societatii si epocii care il generasera. Dar trebuie sa ramanem constienti de imposibilitatea de a-l descoperi pe adevaratul Cromwell altfel decat acceptandu-l in ipostaza de “om al cetatii”. De asemenea Cromwell trebuie imaginat in lupta politica sau in numeroase alte momente de decizie in interes public, cat si in contrastul surprinzator al vietii de familie si duritatea atitudinilor afisate adesea de acestea, pe scena teatrului politic. Deci observam o alta trasatura relevanta a complexitatii caracterului sau, si anume omul aspru, tenace, care striveste monarhia si pe toti adversarii sub tavalugul armatei create si conduse de el, masacreaza fara mila pe irlandezii rasculati – pe baza principiului “cine nu-i cu mine, inseamna ca-i impotriva mea” -, alunga Parlamentul cu mai multa lipsa de respect decat ar fi facut-o regele insusi si cutremura coroanele pe crestetele monarhilor Europei, gaseste intotdeauna un moment de liniste, pana si pe campurile de batalie, de a se preocupa de familia sa. E un sot de o sobra afectiune, un parinte sentimental, mai ales pentru fiice, un fiu respectuos pentru batranetea prelungita a mamei sale. Isi exprima gandurile in scrisori cand tandre, cand patrunse de sentimentul unor ferme indatoriri, impuse de caracterul sacru, pentru el, al relatiilor familiale.

In aceeasi ordine de idei observam ca Oliver nu a fost favorizat de istorie, lucru de asteptat, de altfel, ci zugravit fara menajamente pentru cruzimile armatei engleze in razboaiele duse asupra oraselor Drogheta si Wexford si, totusi, un conducator cu raspundere precum Cromwell nu-si putea ingadui “furii de moment” care sa coste viata a mii de oameni nevinovati, a caror imagine sa planeze peste secole asupra raporturilor dintre doua popoare – irlandez si englez ; iar un revolutionar inflacarat, practicant al pietatii si moralei inspirate din cultul sau pentru religie, cum se socotea Cromwell, ar fi avut datoria sa incerce a infrana obiceiurile barbare ale asediilor, mai ales ca nu conducea o obisnuita adunatura de mercenari, ci o armata disciplinata, nationala si populara. Totusi chiar si dupa 320 de ani de la moartea ilustrului conducator, Cromwell ni se infatiseaza ca o personalitate puternica, ale carei trasaturi dominante sunt cu precadere sinceritatea, interiorizarea, trairea intensa a sentimentului vocatiei de adevar si justitie, izvorata din credinta puritana – asa cum afirma de fapt Friederich Engels -, din convingerea ca este alesul implinirii unui destin pentru sine si societatea engleza. Protectorul a optat pentru acest punct de vedere, probabil, fiind influentat si de poetul si prietenul sau, Thurloe, iar aceasta parere a devenit motivatie deciziilor sale ce vor urma, fiind atribuita, insa, exclusiv crizelor de constiinta, obsesiei de a se crede in posesia adevarului, impartasit lui de divinitate la capatul unor adevarate chinuri ale revelatiei. Dar cele mai mari decizii ale lui Cromwell, executia regelui, si mai tarziu, refuzarea titlului de rege si instaurarea celui de Protector, au fost, in fond, politice, rezultand dintr-o deliberare si indelungata consfatuire, dintr-o corecta apreciere finala a unor situatii reale ; dar oamenii inca nu puteau fi convinsi si condusi pe baza ei, ci de-abia peste 150 de ani poporul v-a realiza care sunt drepturile sale de om si de cetatean intr-o societate bazata pe ordinea firii, lipsindu-se de absurda sanctiune divina.

In decursul ultimelor luni de viata a lui Oliver deasupra intregii Anglii parca plutea o nefireasca liniste, de parca Lordul Protector nu mai juca acel rol de “pedagog” al invataceilor sai, acum acesta fiind indrumat pe o cale subtila a vietii, la randul lui trebuind sa se supuna nu unei legi omenesti, ci uneia providentiale, “capeteniei celei mari”, adica mortii, intr-adevar varsta fatidica incheindu-i viata la numai 69 de ani in fatalicul an 1668. Intalnim chiar in predica lui John Owen la inmormantarea protectorului o mentiune adusa in legatura cu moartea “pavazei Angliei” : “Vezi-ti de drum. Ti-ai implinit cu credinta datoria, asa ca acum du-te si te odihneste.” Acum dupa mai bine de 3 secole cunoastem ca Oliver ar fi putut muri si printr-o doza de stricnina administrata lejer, cand “batranul” – cum fusese supranumit – nu era atent, in mancare sau bautura, aceasta otrava ramanand in corp numai 24 de ore, deci facand imposibila gasirea unor explicatii pentru conditia lui Oliver si de asemenea avand peste 20 de simptome, medicii din acea epoca nu puteau sa astepte decat inevitabilul. Insa, se pare ca aceasta teorie nu a fost sustinuta de multi oameni de stiinta, astfel neramanand valabila, descoperindu-se o cauza mai plauzibila si anume infectia la stomac, care in timp generase intr-una cu puroi, ce supura, practic, ca o ultima actiune, din splina corpului invechit.

In mintea lui Cromwell “fiara”- reprezenta asupritorul, “cei asupriti”- poporul ales, “lupta pentru o viata mai buna”- calea Domnului, “convingerea in dreptatea cauzei”- lumina calauzitoare, si acest limbaj cromwellian era impartasit de toti reprezentantii celor mai diverse curente engleze. Astfel a fost si Oliver, himericul, la rascrucea a doua lumi : realist si fantastic, necrutator si tolerant, tenace si labil, politician si predicator.

Daca “Simtul datoriei e cea mai luminoasa dovada de sanatate a sufletului”, asa cum binecunoscutul, universalul Nicolae Iorga ne impartasea, atunci cred pe deplin ca omul si conducatorul Oliver Cromwell a gasit acea “dovada” si mai mult decat atat in spiritul datoriei, a pus in lumina continutul greu de profunzimea si realitatea greutatilor sociale a napastuitilor ce l-au ridicat si coborat, Cromwell, a stiut cum sa extraga, in ciuda “piedicilor” religioase, substanta problemelor, contribuind, ca mare spirit revolutionar, la crearea si fondarea bazelor formale ale Angliei, cat si ale lumii moderne.

De altfel cum trupul lui Oliver Cromwell nu si-a gasit linistea, nici framantarile pe care le-a starnit aceasta personalitate redutabila nu pot fi potolite, fiind convins ca faptele vietii in dezlatuirea puzderiilor lor nu vor inceta sa stupefieze si sa infioreze, dupa cum studiile literaturii istorice ne arata, in consemnarea lor de catre insusi omul :
“Cromwell, cel mai de vaza om al nostru, acela care
Trecand printr-un noian de lupte si crunta defaimare
Manat de-un crez si de-o tarie neasemanate
Croitu-si-a slavitul drum spre pace si dreptate”
John Milton ( poet englez)